Ovid Aron Densusianu (29 decembrie 1873 - 8 iunie 1938 )
Ovid Aron Densusianu - poet, filolog, folclorist, critic şi istoric literar.
Descendent al unei vechi familii ardelene de origine ţărănească (hunedoreană prin tată, braşoveană prin mamă), din care se ridicaseră o seamă de preoţi, fiu al Elenei (născută Circa) şi al lui Aron Densuşianu şi nepot de frate al istoricului Nicolae Densuşianu, Densusianu a urmat cursul primar în Satu Lung, Făgăraş şi Braşov, pe cel secundar în Iaşi, unde şi-a făcut şi studiile superioare, încheindu-le, asemenea lui Nicolae Iorga mai înainte, după doar un an şi jumătate şi obţinând în 1892 licenţa.
Profesor de liceu pentru scurtă vreme la Botoşani, apoi la Focşani, din toamna anului 1893 studiază în străinătate: la Berlin, cu Adolph Tobler, A. Bruckner şi E. Schmidt, şi la Paris, cu Antoine Meillet, J. Brunot şi mai ales cu Gaston Paris, care exercită asupra lui o mare influenţă formativă. Audiază cursuri la Sorbona, la College de France, precum şi la Ecole Pratique des Hautes Etudes, unde, în 1896, îşi ia diploma, cu o teză despre poemul medieval La Prise de Cordres et de Sebille, pe care îl şi editează după unicul manuscris existent.
În revista „România” publică în 1896 un studiu asupra altui poem anonim, Aymeri de Narbonne dans la chanson du pelerinage de Charlemagne. În acelaşi an îşi trece doctoratul, prezentând în limba germană o scriere din secolul al XIV-lea, atribuită lui Jean Maillart, Roman de la comtesse d’Anjou. Din 1895 colabora la publicaţii ştiinţifice franceze şi germane: „România”, „Revue critique” şi „Jahresbericht der Geschichts Wissenschaft”. Acasă, în 1893, debutase în „Revista critică literară”, pe care, de altfel, o redactează, până în 1897, împreună cu tatăl său şi cu Nicolae Densuşianu.
Profesor suplinitor, din 1897, la Catedra de limba şi literatura română a Universităţii din Bucureşti, în 1901 e titularizat, în urma unui concurs, la nou creata Catedră de filologie romanică. Va ţine cursuri diverse, ilustrând toate domeniile lingvisticii (istoria limbii, gramatică istorică, dialectologie, toponimie, onomastică, fonetică) şi cultivând în acelaşi timp istoria literară şi folcloristica, cele două, în înţelegerea lui, încadrându-se în filologie.
Stăpânit de năzuinţa spre totalitate, atras de spiritualitatea întregii romanităţi de la începuturi până în prezent, Densusianu, după prezentarea literaturii române moderne (de la Şcoala Ardeleană la Grigore Alexandrescu), alternează imprevizibil cursurile de limbă, literatură şi folclor, introducându-şi studenţii în sardă şi bască, plimbându-i prin toate limbile romanice, coborându-i în trecutul limbii materne, cu popasuri în secolele XVI-XVII până în cel de al XII-lea şi mai departe, învăţându-i „cum trebuie înţeles folclorul”, instruindu-i asupra originii poeziei trubadurilor şi, în general, asupra liricii din Evul Mediu, familiarizându-i cu poeţi contemporani francezi, belgieni şi spanioli, „cu literatura nouă” a întregului Occident latin, precum şi, desigur, cu cea autohtonă.
Pentru recoltarea informaţiei dintr-o arie atât de vastă, el dispunea de toate mijloacele necesare: cunoştea nu doar latina şi limbile derivate din ea, precum şi greaca veche, ci şi maghiara, turca, chiar graiurile iranice. Indiferent ce ar fi predat, profesorul opera în spiritul interdisciplinarităţii.
Studiind, în ultimul deceniu de viaţă, limba din punct de vedere istoric, cu preocuparea de a-i dezvălui potenţialul estetic, el parcurge întreaga literatură modernă şi contemporană; amplul său curs Evoluţia estetică a limbii române devine şi o istorie a literaturii române din perspectivă estetică. Prelegerile de folclor îi prilejuiesc incursiuni în lingvistică, mai ales în dialectologie, iar faptele de limbă şi de literatură le cercetează în contextul epocii, apelând la sociologie şi etnologie.
Lista cursurilor sale este impresionantă: Dialectele române din Istria, Fonetica limbii române, Dialectologie română, Poeţii de azi ai lumii romanice, Graiul păstorilor din Provansa, Curs de morfologie romanică, Toponimie retoromană, Chestiuni folclorice în legătură cu probleme de filologie, Spiritul latin în manifestările sale critice, Din folclorul păstoresc, Graiul valahilor din Moravia şi Silezia, Concordanţe lingvistice şi folcloristice, Aspecte ale poeziei populare romanice, Aspecte lingvistice ale păstoritului etc.
Dedicată muncii didactice şi ştiinţifice, viaţa lui Densusianu e punctată de puţine evenimente. Căsătorit în 1902 cu scriitoarea Elena Bacaloglu, divorţează în 1904; are un băiat, Ovid. Colaborator, în primii ani ai secolului, la „Noua revistă română”, „Revista română politică şi literară”, „Sămănătorul”, întemeiază în 1905 revista „Vieaţa nouă”, care va apărea până în 1925. Organ de luptă pentru „poesia nouă”, „monitor” al simbolismului (Vladimir Stieinu), cu un aspect tehnico-grafic admirabil, acest periodic nu tipăreşte doar literatură critică şi publicistică literară de actualitate, ci şi studii savante de istorie literară, lingvistică, folclor, filosofie, chiar de sociologie şi economie politică.
În anii 1909 şi 1910, Densusianu organizează un ciclu de conferinţe asupra simbolismului, pe care le ţine împreună cu unii dintre colaboratori şi care vor fi editate sub titlul Conferenţele „ Vieţei nouă” (1910). Doi ani mai târziu, în 1912, el face să apară o anexă a periodicului creat în 1905, „Farul”. Unul dintre discipolii şi admiratorii săi fervenţi, Eugeniu Sperantia, scoate în 1913-1914, împreună cu câţiva elevi, o altă revistă-satelit, „Sărbătoarea eroilor”.
Densusianu însuşi editează în 1919, apoi în 1936, ziarul „înălţarea”. Înainte de primul război, colaborează la „Revista idealistă”, „Revista celorlalţi” şi „Versuri şi proză”, iar după anii conflagraţiei mondiale, „Poezia” şi „Roma”. Efemer s-a implicat în politică, după război înfiinţând chiar un partid-fantomă, independent. Autentice realizări pe plan organizatoric sunt cele de natură ştiinţifică: întemeierea, în 1905, a Societăţii Filologice Româneşti şi a „Buletinului” acesteia; în 1913, a Institutului de Filologie şi Folclor, cu publicaţia „Grai şi suflet” (1923-1937).
Membru corespondent al Academiei Române din 1903, membru activ din 1918, savantul nu s-a simţit în largul său în acel for, a preferat să muncească în afara lui şi a refuzat să preia conducerea lucrărilor la dicţionarul început de B.P. Hasdeu. În decursul anilor, ori de câte ori îi stătea în putinţă, el îşi acorda vacanţe de studiu în străinătate, mai cu seamă în Franţa, unde frecventa biblioteci, răscolea arhive sau întreprindea cercetări lingvistice şi folcloristice regionale, bunăoară în Pirinei.
Anul 1917 l-a petrecut, din cauza războiului, la Moscova. În vâltoarea evenimentelor, i-a dispărut manuscrisul unic al celui de al doilea volum din Histoire de la langue roumaine, pe care s-a văzut constrâns să-l refacă. Solitar toată viaţa, înconjurat doar de studenţii şi foştii studenţi devotaţi, Densusianu a făcut totuşi parte din câteva colective ştiinţifice. A fost membru al Comisiei Istorice a României, membru onorific al Societăţii de Etnografie din Cluj, membru al Societăţii de Lingvistică din Paris. În 1925, a organizat primul congres al filologilor români. A murit în timpul unei sesiuni de examene.
Autor al unor lucrări fundamentale de lingvistică şi folcloristică, devenite clasice - Histoire de la langue roumaine (1901-1914), cea dintâi istorie ştiinţifică a limbii naţionale, Graiul din Ţara Haţegului (1915) şi Viaţa păstorească în poezia noastră populară (I-II, 1922-1923) - Densusianu a publicat şi importante studii de istorie literară, culminând cu Literatura română modernă (I-III, 1920-1933), după cum în numeroase articole, precum şi în cursuri, s-a pronunţat asupra creaţiei literare contemporane româneşti şi străine.
Produs al unui curs ţinut pentru prima dată în anul universitar 1898-1899, Istoria literaturii române este doar punctul de plecare al lucrării pe care o va edita peste decenii. Aceasta debutează cu o prezentare generală a Şcolii Ardelene intitulată Şcoala latinistă, urmată de capitole şi paragrafe consacrate reprezentanţilor ei direcţi (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior etc.) şi indirecţi (Dimitrie Ţichindeal), cărora le succedă imediat compartimentări incluzând „începuturile literaturii poetice” (Văcăreştii, Ion Budai-Deleanu etc.), ultimii cronicari, activitatea lui Gheorghe Lazăr şi Gheorghe Asachi, cea a scriitorilor prin care se anunţă spiritul modern, dar se prelungeşte şi cel vechi (Costache Conachi, Constantin Stamati, Iancu Văcărescu, Anton Pann etc.).
În continuare sunt înfăţişaţi Vasile Cârlova, „cel dintâi poet modern”, Ion Heliade-Rădulescu, ultimii continuatori ai „şcoalei latiniste” (Gheorghe Săulescu, A.T. Laurian, Timotei Cipariu, Aron Pumnul), Mihail Kogălniceanu şi „Dacia literară”, Nicolae Bălcescu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Nicolae Filimon şi Grigore Alexandrescu. Lipsesc Dinicu Golescu, Ion Codru-Drăguşanu, Ion Ghica, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Andrei Mureşanu, C.A. Rosetti, şi nu numai ei.
Apologet al spiritului de înnoire, al europenizării, Densusianu subestimează, totuşi, în Literatura română modernă, contribuţiile în acest sens ale unora dintre cei ce l-au reprezentat. Meritul său primordial constă în adoptarea criteriului estetic în judecăţile de valoare şi, implicit, în stabilirea poziţiilor ierarhice ale scriitorilor. Spaţiul acordat fiecărui autor e decis în funcţie nu atât de întinderea operei sale, cât de valoarea literară pe care cercetătorul i-o atribuie. Nu sunt trecute însă cu vederea activităţile de ordin cultural. Personalităţile care s-au ilustrat în acest plan beneficiază de biografii consistente. Literar, ierarhizările stabilite au fost confirmate de viitorii istorici şi exegeţi ai creaţiei. Cartea se impune şi prin stilul discursului istorico-literar, într-un timp în care această disciplină îşi mai căuta limbajul de specialitate.
Perioadele anterioare şi ulterioare celor prezentate se vor reflecta critic în viitoare lucrări, îndeosebi în cursul Evoluţia estetică a limbii române (I-IV, 1929-1938). Primul volum examinează epoca veche şi începuturile poeziei moderne (Ienăchiţă Văcărescu, Ion Budai-Deleanu), analizând cu mare exigenţă atât limba cărţilor religioase, cât şi scrierile istorice. Autorul atribuie valoare limitată primelor expresii ale lirismului laic, apreciind în schimb creaţia orală, în special doinele.
Al doilea traversează deceniile din secolul al XIX-lea în care s-au afirmat scriitorii promovaţi de „Curierul românesc” şi „Dacia literară”, subliniind cu deosebire însemnătatea poeziei lui Cârlova şi Alecsandri, iar al treilea volum înfăţişează câţiva dintre autorii din ultimele trei decenii ale veacului al XIX-lea, semnalând limitele şi pretinsele erori ale Junimii şi ale concepţiei literare maioresciene, dar recunoscând (în opoziţie cu Aron Densuşianu, de care se delimitase, de altfel, încă înainte de 1900) valoarea excepţională a operei lui Mihai Eminescu.
În sfârşit, al patrulea volum pătrunde în secolul al XX-lea. În cuprinsul acestuia, autorul, pledând pro domo, reliefează acţiunea întreprinsă prin „Vieaţa nouă”, reafirmându-şi orientarea antisămănătoristă şi antipoporanistă, dar dezaprobă integral, cu o incomprehensiune pe care cea a lui N. Iorga nu o întrece, toate formulele poetice ulterioare simbolismului.
Chiar şi din simbolism, de altminteri, admite doar modalitatea în favoarea căreia pledase la începutul secolului şi care, într-un anume sens, contrazicea estetismul simbolist. Densusianu reţine doar câteva fragmente din Alexandru Macedonski, Ştefan Petică, Ion Minulescu şi nimic din Tudor Arghezi şi ceilalţi modernişti interbelici. Lucian Blaga, Ion Barbu, Alexandru A. Philippide şi Ion Vinea nu sunt nici măcar pomeniţi. Dintre prozatorii contemporani, preţuieşte îndeosebi pe Ioan Al. Brătescu-Voineşti şi pe Calistrat Hogaş, parţial pe Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu, pe care îi acceptă cu multe reticenţe. Observaţii mai plauzibil motivate, caracterizări edificatoare sunt acelea formulate cu privire la scriitorii din precedentul secol.
Între lucrările privitoare la creaţia literară de peste hotare, se remarcă Sufletul latin şi literatura nouă (I-II, 1922), la origine curs universitar, ţinut în 1914-1916, care, operând o secţiune transversală în poezia simbolistă franceză şi belgiană, familiariza nu doar studenţii, dar, prin tipărire, şi un public intelectual mai larg, cu poeţi încă puţin cunoscuţi la noi pe atunci, precum Emile Verhaeren, Paul Fort, Maurice Maeterlinck, Henri de Regnier şi Francis Jammes. În tensionatul context al momentului istoric, un asemenea curs exprima, indirect, şi o opţiune politică, reflectând permanenta situare a lui Densusianu, în toate privinţele, de partea latinităţii.
Prin editarea în 1905 a unui periodic de atitudine, Densusianu şi-a asumat funcţia unui „director de conştiinţă”; prin zecile de articole cu caracter orientativ şi polemic, semnate, vreme de două decenii, în revista „Vieaţa nouă”, el a devenit aproape un ideolog literar. Socotind lupta literară pe care a dus-o „numai un episod din lupta mai mare [...] pentru reînnoirea culturii noastre întregi”, profesorul de romanistică năzuia, înainte de orice, să contribuie la emanciparea societăţii româneşti de „primitivismul carpato-dunărean”.
Erau imperios necesare, după el, curmarea izolării de lumea civilizată, integrarea în climatul european, prin sincronizare cu mişcarea intelectuală şi artistică occidentală. Nutrită în chip firesc din seva tradiţiilor autohtone, cultura noastră nu putea să rămână veşnic doar la acestea, trebuia să-şi lărgească orizontul. Prin europenizare, ea nu numai că nu-şi pierdea identitatea, cum pretindeau autohtoniştii radicali, dar îşi oferea tocmai şansa precizării acesteia. Ca urmaşi ai Romei, era în firea lucrurilor ca noi, românii, să ne alipim de culturile latine, în special de cea mai bogată dintre ele, cultura franceză.
Apropierea de spiritul francez, susţinea Densusianu, „ar pune mai bine în lumină firea noastră de latini”. Un prim ţel al angajării în acest sens era, în optica directorului „Vieţii noi”, urbanizarea: „De ce - întreabă el, patetic, în primul articol de fond al revistei - numai ce e la ţară ar fi adevărat românesc?” Pledând cu înfocare pentru o literatură de inspiraţie citadină, mai afirmă (în Sufletul latin...) că „oraşele, chiar în părţile lor urâte, au înainte ceva caracteristic, impunător, sunt expresiuni sufleteşti, condensări de viaţă, şi aceasta le dă o valoare poetică”. Urbanizarea implică intelectualizarea.
Adversar al „sentimentalismului uşor”, austerul savant a încercat să promoveze o poezie a emoţiei nu doar intelectualizate, ci intelectuale: „Creatoare de viaţă - argumenta el -, iubirea nu e toată viaţa. Pe lângă ea sunt atâtea sentimente care fac să se cutremure sufletul nostru, şi în artă trebuie să le dăm locul care li se cuvine.” în registrul stărilor sufleteşti comunicate de poezia simbolistă, ar fi dorit să primeze avântul, înflăcărarea generată de năzuinţa spre progres, spre civilizaţie. Identificând, în mod cu totul forţat, în baza doar a credinţei lui Verhaeren, simbolismul cu „energetismul”, el pleda pentru „o poezie plină de vlagă, [...] viguroasă, energică”, prin care să se exprime „viaţa intensă”.
O asemenea poezie a încercat să scrie el însuşi. Sub pseudonimul Ervin, Densusianu celebrează, în versuri libere şi albe (probabil, primele în româneşte), eroii moderni, „neînfrânţi sub stânca muncei, luptătorii / Cu timpul şi puterile duşmane”, aviatorii, „cutezători Icari”, „soli ai depărtărilor”, lansează contemporanilor chemări la luptă şi încredere la viaţă: „Aprindeţi candela nădejdei / şi fiţi în voi încrezători!”.
În timpul războiului de întregire, i-a glorificat, în Heroica (1918), pe luptătorii de la Mărăşeşti. În asemenea compuneri, bardul ce se vrea modern nu reuşeşte să fie decât retoric. Cerebralitatea se dovedeşte rea conducătoare de emoţie. La lirism, Ervin accede doar atunci când încalcă principiile instituite de critic şi, trecând în universul rural, surprinde instantanee, precum oprirea unor cărăuşi năpăstuiţi „la răspântia neagră”, sau portretizează, în Alion ciobanul, un păstor care îşi duce viaţa „departe de ce schimbă-n vârtejuri faţa lumei”. Publicate iniţial în „Vieaţa nouă”, versurile au apărut, după aceea, succesiv, în şase volume, semnate cu numele adevărat.
Densusianu a scris şi piese de teatru, neglijabile. A întocmit numeroase manuale pentru învăţământul mediu.
Opera literară
La Prise de Cordres et de Sebille, Paris, 1896;
Aymeri de Narbonne dans la chanson du pelerinage de Charlemagne, Paris, 1896;
Istoria literaturii române, Bucureşti, 1898;
Un Essai de resurrection litteraire, Paris, 1899;
Între două lumi, Bucureşti, 1899;
Folclorul, cum trebuie înţeles, Bucureşti, 1910; ediţia II, Bucureşti, 1937;
Poezia nouă, Bucureşti, 1911;
Limanuri albe, Bucureşti, 1912;
Păstoritul la popoarele romanice. Însemnătatea lui lingvistică şi etnografică, Bucureşti, 1913;
Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915;
Originea păstorească a „Cântării Cântărilor”, Bucureşti, 1916;
Heroica, Bucureşti, 1918;
Sub stânca vremei, Bucureşti, 1911;
Barbu Delavrancea, Bucureşti, 1919;
Literatura română modernă, I-III, Bucureşti, 1920-1933; ediţie îngrijită şi introducere de Ioan Şerb, Bucureşti, 1985;
Salba clipelor, Bucureşti, 1921;
Dante şi latinitatea, Bucureşti, 1921;
Sufletul latin şi literatura nouă, I-II, Bucureşti, 1922;
Vieaţa păstorească în poezia noastră populară, I-II, Bucureşti, 1922-1923; ediţia II, Bucureşti, 1943;
Raze peste lespezi, Bucureşti, 1924;
Evoluţia estetică a limbii române, I-V, Bucureşti, 1924-1938;
În zorile vieţei, Bucureşti, 1925;
Flori alese din cântecele poporului. Viaţa păstorească în poezia noastră populară. Folclorul, cum trebuie înţeles. Graiul din Ţara Haţegului, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Bucur, Bucureşti, 1966;
Opere, I-VI, ediţie îngrijită de Boris Cazacu, V. Rusu şi Ioan Şerb, Bucureşti, 1968-1985;
Ideal şi îndemnuri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Călin Manilici, Cluj Napoca, 1980;
Scrieri literare, Bucureşti, 1998.
|
Cobstantin Popescu 6/5/2018 |
Contact: |
|
|
