" Civilizatii succesive " Vol I - extras,
* ARTEFACTE NEGLIJATE – TĂBLIȚELE LUMII
Tăblițele de la Almizoctla (Mexic); Tăblițele de la Sinaia; Tăblițele de la Tărtăria; Tăblițele de la Tirvalur; Tăblițele sumeriene; Tăblițele lui Thoth Atlantul; Tăblițele din Ceahlău; Tăblițele din Insula Paștelui; Tăblițele din Roșia Montană; Tăblițele din Iordania; Tăblița îngerului Gabriel.
Tăblițele de la Almizoctla (Mexic)
În anul 1921, geologul William Niven face săpături în Mexic, la Almizoctla şi scoate de la o adâncime de patru metri prima dintre tăblițele devenite faimoase . În decembrie 1923, după explorări sistematice şi înverşunate, acesta face publice 975 dintre aceste tăblițe misterioase. În anul 1924, dr. Morlay mărturiseşte că simbolurile de pe aceste tăbliţe nu se aseamănă cu nimic din ceea ce se cunoştea până atunci.
William Niven a continuat săpăturile în Guerrero și Valea Mexicului timp de trei decenii, păstrând duplicate după tot ce a găsit, adică 2.600 tăblițe, prezentate apoi în cartea lui James Churchward, ”The Lost Continent of Mu”. William Niven a donat mii de relicve Muzeului Național al Mexicului.
Ramon Mena, șeful diviziei arheologice de la acest muzeu a estimat că William Niven a excavat 40.000 tone de pământ și a donat mai mult de 10.000 dolari muzeului.
Tăblițele de la Sinaia
Se presupune că ar fi o cronică a dacilor - menționează nume de regi daci și toponime dacice. Specialiștii - istoricii și lingviștii - le consideră în general falsuri moderne .
În anul 1875, regele Carol I a hotărât să ridice Castelul Peleş din Sinaia . În timpul excavaţiilor pentru clădire, s-a descoperit un tezaur format din 200 de tăblițe, confecționate din aur, scrise în relief, în greutate totală de aproximativ 1.500 kg. Plăcile erau acoperite cu inscripţii ciudate, cu figuri umane şi cu animale. În acel moment, România se pregătea să intre în război împotriva Imperiului Otoman. În acest context, Carol I hotărăşte să facă copii din plumb ale tăbliţelor şi să topească tezaurul pentru susţinerea războiului. Copiile tăbliţelor au fost depozitate la mănăstirea Sinaia, unde au stat ascunse peste o jumătate de secol. În 1947, sunt mutate, fără a fi cercetate, în subsolul Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”, din Bucureşti, unde se află şi astăzi.
În anii ’70 ai secolului trecut, o echipă de specialişti primeşte ordin să descifreze scrierea până la data de 14 iulie anul 1978. Rezultatul muncii lor a rămas însă necunoscut. În 2003, apare o carte despre tăbliţele de la Sinaia.
Puse în ordinea în care au fostt scrise, acestea ar reprezenta o istorie a Daciei, din străvechime până la Decebal. Cartea produce un scandal în mediile academice. Oficial, se spune că toate tăbliţele sunt falsuri realizate dintr-un patriotism exacerbat. Investigaţiile au continuat totuşi, în urma descifrării unor nume de pe tăbliţe. Se ştie azi că placa numărul 21, de exemplu, reprezintă planul cetăţii Sarmizegetusa, de pe vremea lui Burebista.
S-a mai descoperit că pe placa numărul 84 este tot cetatea Sarmizegetusa, dar de pe vremea lui Decebal. Plăcile au fost turnate în secolul al XIX-lea, conform testărilor de laborator. Concluzia: era imposibil ca în secolul al XIX-lea cineva să ştie ce se va descoperi în veacul următor şi să reprezinte aceste date din viitor pe nişte plăci din plumb. Adică, plăcuţele sunt copii ale unor originale antice, făcute de daci.
Originea tăblițelor este obscură și controversată . Cei care susțin autenticitatea inscripțiilor de pe ele se împart aici în două categorii: 1. care consideră că tăblițele de plumb de astăzi sunt originalele realizate de daci și, 2. care susțin că actualele tăblițe de plumb sunt copii ale unor tăblițe dacice orginale de aur, copiate și apoi topite la ordinul lui Carol I, care ar fi vrut să folosească aurul tăblițelor dar să păstreze pentru posteritate informația de pe ele.
Ipoteza copierii și topirii originalelor de aur
În investigația sa despre „afacerea” tăblițelor, jurnalistul Dumitru Manolache a încercat să strângă laolaltă puținele mărturii scrise existente și declarațiile oferite lui de către oameni care ar fi intrat în contact cu tăblițele sau ar fi auzit de „tradiția locală” referitoare la ele. În ciuda caracterului anecdotic al informațiilor, există totuși specialiști, precum doctorul în lingvistică romanică, Aurora Pețan (aceasta le clasifică drept o tradiție orală, destul de serioasă), care nu au ezitat să le ia în considerare sau care pleacă de la premisa că acestea sunt adevărate.
Sursa „tradiției” pare să fie inginerul silvic Vasile Al. Ionescu. În acest sens, Iordace și Bălaș Moldoveanu afirmă intr-o notă de subsol a cărții lor : „În anul 1875, cu ocazia construirii Castelului Peleș, [...] s-a descoperit un tezaur de aur, compus din mai multe tablete scrise în relief și alte obiecte de aur. Din ignoranță - tezaurul fiind privit doar ca valoare de aur - a fost cedat de către guvernul procarlist Lascăr Catargi, domnitorului Carol I de Hohenzollern. Operația a fost efectuată prin administrația locală și jandarmi, în cea mai mare taină și, astfel, tezaurul cu piese de aur, care ar fi fost impresionante, a dispărut. Posterității i-au rămas doar copiile efectuate pe metal neprețios de autoritățile locale, la atelierele metalice, care au constituit nucleul fabricii de cuie, înființată apoi în Sinaian în anul 1892. Facsimilele au rămas în păstrare la Mânăstirea Sfântul Nicolae din Sinaia. Tradiția a fost transmisă de foștii primari ai comunei Sinaia: Gh. Gătej, I. Suvrezeanu, I. Manoilescu, Ghiță Ionescu, I. Stoicescu, Gh. Matheescu și inginerul silvic Vasile Al. Ionescu, domiciliat în Sinaia încă din 1921, care vizitase Mănăstirea Sinaia încă din 1912.
De-a lungul vremii, Vasile Al. Ionescu a făcut numeroase investigații asupra dramei tezaurului și, încercând să studieze și să descifreze scrierile lor, a înmânat unele copii arheologului prof. Nicolaescu-Plopșor. Din cele șase inscripții, cinci alfabetice, noi vom studia două, de pe tăblițele găsite în 1978 în muzeul Mânăstirii Sinaia de cercetătorul științific M. Dogaru, de la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice (ISISP), care ne-au fost puse la dispoziție de N. Copoiu, de la același institut”.
Dintr-un interviu luat de către domnul Manolache doamnei Cornelia Velcescu, filolog și sculptor, care în perioada '70-'80 a fost implicată în traducerea celor două piese arheologice aflate la Mănăstirea Sinaia, aflăm posibilul număr al tăblițelor, descoperite în context similar și, pentru prima oară, faptul că scrierile erau considerate a fi de orgine geto-dacă: ”Se vorbea despre descoperirea, în peștera Sfânta Ana pe vremea regelui Carol I, a 40 de tăblițe de aur de dimensiunea 15/10 cm, dar și mai mari, cu scriere dacă sau getică. Doamna Velcescu își continuă relatarea, prezentând două ipoteze, despre care se discuta în biroul profesorului Ion Popescu-Puțuri (directorul Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR). Astfel, se vorbea acolo că din vânzarea aurului acestor tăblițe ar fi obținut Carol I bani pentru terminarea Peleșului. Deși nu cunoștea ceea ce scria pe tăblițe, regele și-ar fi dat totuși seama de valoarea lor pentru studiul Istoriei. De aceea, ar fi ordonat să se facă replici în plumb. Din câte înțelesesem eu, dintre acele replici se mai salvaseră doar două bucăți, care se aflau la muzeul Mânăstirii Sinaia. Iar, într-o altă variantă, inginerul silvic Ionescu ar fi descoperit 40 sau 60 de plăcuțe de aur cu scriere getică în peștera Sfânta Ana.
După cum a observat și Dumitru Manolache, „istoria plăcilor despre care, generic, se spune că provin de la Sinaia, poate fi explicată doar în limita a patru ipoteze: prima, existența într-adevăr a unor originale de aur care, într-un anumit moment, au fost copiate în plumb, așa cum susțin tradiția și o serie de dovezi indirecte, prezentate de noi până acum; a doua, existența unor plăci de aur care nu au fost topite în totalitate, parte din ele păstrate de Casa Regală, ajunse fie la Moscova, odată cu Tezaurul României, fie la Banca Națională Română, sau, de ce nu, fie rămase la Peleș; a treia, inexistența unor originale din aur sau din alte materiale, situație în care plăcile de plumb cunoscute astăzi ar fi produsele unuia sau a mai multor falsificatori; și a patra, autenticitatea artefactelor din plumb cunoscute astăzi, ipoteză susținută de domnul Dan Romalo în cartea sa” .
Din păcate, astăzi nu există la nivel oficial nici un program de studiere sau cel puțin de protejare a pieselor care se mai află în depozitul Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”. Plăcile au rămas tot neinventariate, fiind, astfel, susceptibilă chiar și dispariția lor completă. Conform opiniei jurnalistului Dumitru Manolache, „ideea că artefactele de la Sinaia sunt falsuri a înmormântat pentru un secol orice inițiativă de cercetare”, „legenda” aceasta funcționând ca o capcană în care, din nefericire, au căzut generații întregi de istorici, arheologi, lingviști etc. Tot acesta observă că „subiectul a fost ocolit ca un ciumat”, din motivul că, dacă te atingeai de el, riscai descalificarea profesională, oprobriul breslei. Pentru Aurora Pețan „este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese”, deși „toată lumea știa de existența lor”, mister pe care aceasta și-l explică doar prin ipoteza conform căreia profesorii și arheologii Grigore Tocilescu, Vasiel Pârvan, Radu Vulpe și Alexandru Vulpe știau că a existat un tezaur din piese de aur care a fost distrus și că, astfel, scoaterea la lumină a copiilor ar fi dus la un scandal.
După decenii de tăcere, plăcile de la Sinaia au revenit în actualitate la începutul acestui mileniu. Istoricul Augustin Deac a văzut, împreună cu profesorul Nicolae Copoiu, o scrisoare în care se vorbea despre plăcuțe și despre inginerul silvic Ionescu, iar în iunie 2003, a prezentat comunicarea științifică „Enigma plăcuțelor cu scris dacic de la Sinaia”, la Congresul Internațional de Dacologie, cerând autorităților să se implice în rezolvarea cazului dispariției tezaurului original. Cu același prilej, Augustin Deac a prezentat mai multe imagini cu tăblițe, deși la vremea aceea se vorbea doar de cele două piese de la Mânăstirea Sinaia.
Aurora Pețan a început cercetările imediat după apariția primei ediții a cărții lui Romalo . În noiembrie 2003, a prezentat o primă comunicare pe această temă la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, intitulată „Observații lingvistice asupra „Cronicii apocrife pe plăci de plumb”". Apoi, în iunie 2004, a susținut o conferință la Academia Română, intitulată „O posibilă sursă de cunoaștere a limbii dace”, iar în ianuarie 2005, conferința „Tăblițele de plumb dacice - fals monumental sau izvor istoric ignorat?”, la Seminarul Arheologic Vasile Pârvan al Facultății de Istorie de la Universitatea București.
În anul 2014 a apărut lucrarea „Mato Davo Geto”, Studiu asupra plăcilor dacice de plumb, de Răzvan Anghel. Lucrarea identifică grupările recurente care apar în textele plăcilor și încearcă să le pună în contextul istoric cunoscut. Sunt astfel identificate nume de regi și chiliarhi geți, romani sau macedoneni, unii atestați de alte surse iar alții necunoscuți, și cetăți dacice, unele descoperite și cercetate arheologic iar altele necunoscute.
Tăblițele de la Tărtăria
Potrivit legendelor în anumite părți ale lumii, inventatorii scrisului sunt considerați a fi atlanții, iar știința modernă atribuie acest rol sumerienilor . Descoperirea Tăblițelor de la Tărtăria, lângă satul cu același nume, pe râul Mureş, în judeţul Alba, în anii ’60 ai secolului trecut, a schimbat calendarul istoriei scrisului și a transferat leagănul civilizației umane în spațiul României actuale. După ce au fost studiate și datate la Moscova, s-a stabilti că aceste tăblițe sunt cu cca 2.000 de ani mai vechi decât Tăblițele sumeriene. Istoricul rus, N. Jirov a ajuns la concluzia că, inițial, poporul sumerian a venit inițial din Munții Carpați și s-a stabilit pe teritoriul de azi al Irakului.
În 1961, profesorul arheolog Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj, a început să lucreze la un sit de lângă satul Tărtăria, o zonă renumită pentru artefactele antice de ceramică descoperite . În pofida unui început timid, activitatea echipei de arheologi a dat rezultate în cele din urmă, când cercetătorii au dezgropat trei tăblițe de lut care au atras mai târziu atenția savanților din toată lumea.
Faptul că o bună bucată a Istoriei trebuia să fie acum revizuită a făcut comunitatea științifică să privească cu scepticism descoperirea din Tărtăria, cele trei tăblițe fiind considerate prea fragile ca să poată rezista unei asemenea presiuni. În afară de tăblițe, arheologii au mai descoperit 26 de statuete de lut, o brățară din cochilii de scoici și câteva rămășițe umane.
Totuși, cele trei tăblițe au intrat repede în centrul atenției tuturor. Două dintre obiecte aveau formă dreptunghiulară, iar al treilea era rotund. Simbolurile fuseseră imprimate pe câte o parte, iar piesele dreptunghiulare aveau câte o gaură în mijloc, ceea ce – potrivit arheologilor – nu este o coincidență. Două dintre tăblițe erau acoperite cu însemne runice și erau mai vechi cu cel puțin un mileniu decât tăblițele găsite în Djemer-Nasr, Kia și Uruk, în Sumer. Artefactele dezgropate la Tărtăria i-au condus pe arheologi la concluzia că aceste obiecte aparținuseră unui om important, probabil șaman sau preot.
Ceea ce este cea mai mare descoperire din Europa a devenit repede subiectul unei aprinse dezbateri care a scindat lumea academică în două tabere: cei care erau de acord că se aflau în fața unei descoperiri epocale și cei care credeau că tăblițele sunt lipsite de valoare. Cei mai mulți arheologi și istorici au datat Tăblițele din lut de la Tărtăria în jurul anului 5.500 î.Hr., ceea ce înseamnă că ne aflăm cu o mie de ani înainte de data la care se credea că a fost inventat scrisul; Tăblițele de la Tărtăria schimbă locul de naștere a scrisului, din Mesopotamia, în bazinul Dunării. Așadar, este posibil ca o civilizație prosperă și puternică să fi existat în zona satului Tărtăria, comuna Săliștea din județul Alba cu un mileniu înaintea celor mai mari imporatante civilizații ale lumii din acea vreme – Sumer și Egipt.
Unii arheologi au încercat să demonteze acest fapt susținând că Tăblițele de la Tărtăria au apărut ca urmare a influenței sumeriene, pentru că simbolurile seamănă foarte mult cu cele folosite de sumerieni în primele lor texte. S-a presupus că simbolurile au fost împrumutate de la sumerieni și că oamenii care au trăit la Tărtăria le-au folosit fără a le cunoaște, de fapt, semnificația. Numai că savanții sunt contraziși tocmai de Istorie, deoarece în jurul anului 5.500 î.Hr. scrisul sumerian nu exista, iar dacă a existat, până astăzi nu au fost descoperite dovezi care să susțină această teorie. De asemenea, după ce au încercat să traducă textele, istoricii au fost bulversați de faptul că pe una dintre tăblițe au găsit numele „Saue”, echivalentul zeului „Usmu” din cultura sumeriană.
După ce au analizat ciudatele obiecte, experți de la Academia Rusă de Științe au concluzionat că simbolurile de pe tăblițele de la Tărtăria făceau parte dintr-un sistem mai larg de scriere folosit în regiunea în care au fost descoperite. Potrivit experților, textul de pe o tăbliță coincide cu un fragment de text dintr-un manuscris din orașul sumerian Djemer-Nasr . Citindu-l în sens invers acelor de ceasornic, avem textul: NUN.KA.S.UGULA.PL.IDIM.KARA.I”, cu traducerea: ”În (cea de-a) patruzecea domnie pentru buzele (gura) zeului Saue cel mai vârstnic după ritual (a fost) ars. Acesta-i al zecelea”.
Sensul acestui text este încă subiect de controverse și lasă loc la multe speculații, din moment ce comunitatea științifică nu a ajuns încă la un consens. Opinia generală este că această scriere nu putea apare pur și simplu de nicăieri, ci s-a dezvoltat în interiorul unei culturi vaste și prospere. Așadar, pentru a descifra misterul celor trei tăblițe de lut, întregul complex arheologic unde au fost găsite – Turdaș-Vinca – ar trebui excavat și studiat.
Filmul documentar „Niascharian – Să renaștem”, este, prin abordarea științifică a subiectului şi prestigiul profesional al consilierilor, un document autentic care leagă circa 8.000 de ani de istorie pe teritoriul României. Domnul Leonardo Tonitza, scenaristul și regizorul filmului documentar ”Niascarian = Să renaștem. Cea mai veche scriere din lume”, spunea următoarele după lansarea filmului pe 15 martie 2016: ”Niascarian în limba sacră a geților înseamnă <>. La Tărtăria s-au descoperit cca 20 de tăblițe, dintre care 3 sunt cele mai bine păstrate. Acestea datează din jurul anului 6200 î.Hr. și au fost găsite în mormântul unei femei numite de arheologi, Lady of Tartaria”.
Odată cu tăblițele au mai fost descoperite 26 de figurine din lut și piatră, o brățară din scoici și oase umane . Două dintre cele trei plăcuțe sunt acoperite cu semne pictografice care redau texte vechi cu peste un mileniu față de cele de la Sumer, datate 3300 î.Hr. A fost o descoperire epocală, umbrită de ignoranța sau suspiciunile oamenilor de știință, români și occidentali.
În ceea ce privește oasele descoperite, acestea au aparținut unei femei care avea vârsta de 50 de ani. Femeia fusese longevivă, ținând cont că durata de viață era în acele vremuri mult mai mică. Oasele aveau semne de artrită puternică, coloana era deformată. Cercetătorii au numit-o Milady de Tărtăria. Rezultatele testelor au confirmat vechimea de peste 5.000 de ani.
În urma datării cu Carbon 14, alți specialiști consideră că au fost realizate în jurul anului 5300 î.Hr. La rândul ei, prof. univ. dr. Joan Marlow, arheolog, spune: ”În istoria scrierii există anumite norme prin care niște semne pot fi considerate scriere. Este limpede că simbolurile folosite în neolitic, inclusiv cele de pe aceste tăblițe, reprezintă cea mai timpurie scriere din lume”.
Despre Tăblițele de la Tărtăria, domnul Ovidiu Slătineanu a scris următoarele pe Blasting News : În 1885, baroneasa Szofia von Torma care a studiat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea situl arheologic de la Turdaș, descoperă mai multe tăblițe cu niște înscrisuri necunoscute, dar faptul că era femeie, iar perioada respectivă nu era chiar favorabilă pentru astfel de descoperiri, artefactele rămân înregistrate și depozitate în subsolul Muzeului din Cluj, soarta lor fiind dată uitării.
În 1961, renumitul arhelog Nicolae Vlassa, măcinat de situația respectivă, își pune în joc cariera excepțională, angajându-se să comită un fals, ceva de nedescris în lumea arheologiei. Își însușește trei tăblițe și în ultima zi de șantier arheologic, cu o oră înainte de strângerea taberei temporare, anunță descoperirea acestor piese. Toată lumea e fericită și entuziasmată. Piesele fiind recoltate, ușor umezite, sunt introduse în cuptorul de ardere de pe șantier pentru a fi uscate. În urma procesului de ardere, dispare și orice urmă de probă biologică, ceea ce împiedică verificările ulterioare de datare cu Carbon 14; greu de înțeles de ce un arheolog experimentat ar proceda în modul acesta...
Imediat, descoperirea se propagă la nivel național și apar desigur, contra-argumente: descoperirea este pusă la îndoială de unii arheologi, care sunt extrem de rezervați în a face publicații oficiale... Chiar dacă Nicolae Vlassa nu a procedat tocmai etic și legal, acțiunea dânsului merită aprecierile noastre și ar trebui să ne pună pe gânduri.
Au trecut peste 57 de ani de la eveniment și românii tot nu au înțeles despre ce este vorba și cum îi poate ajuta această descoperire... Olandezul Harald Haarman este cel care a cercetat timp de 30 ani civilizația sumeriană. Tot el este cel care a descifrat limbajul sumerian și datorită lui avem ocazia să citim azi ”Epopea lui Ghilgameș”. Harald Haarman este considerat un fel de Indiana Jones al arheologiei planetare, după ce și-a publicat cercetările. Sumerul a devenit prima civilizație de pe glob și poate una dintre cele mai dezvoltate civilizații de la care moștenim matematica, muzica, instrumentele muzicale, arhitectura etc.
Acest specialist a făcut ceva asemănător cu Nicolae Vlassa, adică după 30 de ani de muncă și renume, a declarat că Tablițele de la Tărtaria sunt, de fapt, dovada primei forme de scriere de pe planetă și aceasta s-a întâmplat cu 1.500 de ani înaintea Sumerului. Declarația dânsului i-a adus numai necazuri pe plan profesional și ca drept dovadă, nici documentarul lui prezentat la Old Europe nu se mai găsește pe piață.
Tăblițele de la Tărtăria reprezintă un simbol al Istoriei Planetare, piatra de căpătâi a oricărui arheolog ce vrea să studieze evoluția societății umane, iar multe cercetări conduc la ideea că teritoriul actual al României a fost leagănul (un leagăn al) civilizației actuale de pe Pământ. Opinia generală este că această scriere nu putea apare pur și simplu de nicăieri, ci, s-a dezvoltat în interiorul unei culturi vaste și prospere. Așadar, pentru a descifra misterul celor trei tăblițe de lut, întregul complex arheologic unde au fost găsite – Turdaș-Vinca – ar trebui excavat și studiat. Simbolurile nu doar că seamănă cu scrierea sumeriană, dar sunt și aranjate în aceeași ordine, ceea ce înseamnă că nu poate fi vorba în niciun caz de o coincidență. De asemenea, mai multe observații arheologice indică similarități între credințe religioase de la Tărtăria și cele din Djemdet-Nasra. Textul de pe tableta rotundă pare să descrie pe scurt ritualul de sacrificare a unui preot.
Cu aceste enigme încă nedezlegate, cercetătorii se întreabă cum a fost posibil ca locuitorii din Tărtăria să fi scris în sumeriană într-o vreme când Sumerul nici nu exista. Cercetătorul rus Boris Perlov crede că sumerienii și babilonienii au fost doar „elevi foarte buni” care au preluat scrierea pictografică din culturi situate la vest de civilizațiile lor, pe care au transformat-o mai apoi în scriere cuneiformă. Potrivit lui Boris Perlov, adevărații inventatori ai scrisului au fost oamenii care au locuit în zona Vinca-Tirdaș, nu sumerienii.
Printre obiectele de cult de la Tărtăria a fost descoperită și crucea solară . Cultura Tărtăria s-a dezvoltat în mileniul V î.H., în actualul județ Alba, pe malul stâng al Mureșului. Religia practicată era una solară, evidențiată de simboluri sacre care dăinuie până în prezent, atât în formă imagistică, dar și ca forme de ritual rămase în tradiția românească. Simbolurile solare de la Tartaria au fost puse în corelare cu simbolurile sumeriene care aveau să apară, mai târziu, după o mie de ani. Crucea Soarelui apare mai târziu pe scuturile dacilor de pe Columna lui Traian. Același tip de cruce a fost descoperită pe un sigiliu sumerian.
Cercetătoarea română, Isabela Iorga, spune că Tăblițele de la Tărtăria conțin referiri la extratereștrii Anunnaki, așa cum au fost prezentați de Zecharia Sitchin. Anunnaki au venit pe Pământ în urmă cu cca 450.000 de ani, de pe o planetă de trei ori mai mare ca Pământul, numită Nibiru. Isabela Iorga crede că planeta Nibiru nu este planeta natală a Anunnakilor, ci, numai o bază de tranzit ; drept zonă de proveniență a Anunnakilor, ea propune Sistemul stelar Aldebaran .
Tăbliţele de la Tărtăria, datate 5500 î.Hr., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (printre cei mai ”vizibili” care le-au studiat fiind Colin Renfrew și Marija Gimbutas) şi au stârnit dezbateri aprinse pe tot globul. Deşi oamenii acestor locuri ştiau să scrie acum 7.000 de ani, acest detaliu esenţial al Istoriei Omenirii este puțin cunoscut azi, după aproape 60 de ani, publicului românesc, european și universal, iar descoperirea nu apare în manualele de Istorie . Tăblițele de la Tărtăria demonstrează că în mozaicul de limbi şi popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9.000 de ani pe acelaşi teritoriu şi o scriere de 7.000 de ani sunt românii de azi .
Tăblițele de la Tirvalur
În secolul al XVIII-lea, Jean-Baptiste-Joseph Gentil, orientalist de mare renume și unii misionari creștini au trimis în Franța unele tăblițe astronomice indiene (hinduse), care atestă marea vechime a științei în India ; acestea erau Tăblițele de la Tirvalur, care au intrat în arhiva Marinei americane și care menționează că epoca Caliugam a început la 16 februarie a anului 3102 î.H., la orele 2:27 min și 30 sec, cu aproximație de o secundă, după cum au calculat în zilele noastre cu computere performante astronomii... Atunci s-a produs conjuncția a patru planete – menționate mai jos – atâtea câte avea Sistemul nostru Solar acum 5 mii de ani!
”Hindușii – a spus astronomul francez Jean-Sylvain Bailly (1736-1793) – au arătat că în epoca Caliugam a avut loc conjuuncția planetelor din Sistemul nostru Solar; calculele astronomilor hinduși indică această conjuncție”... În acea epocă, hindușii au văzut patru planete desprinzându-se succesiv de razele Soarelui: mai întâi Saturn, apoi Marte, apoi Jupiter și Mercur, iar aceste planete s-au arătat la un loc într-un spațiu destul de mic.
Astronomul Bailly a presupus că, nefiind menționată, planeta Venus se afla în spatele Soarelui... Este totuși o eroare, pe care cercetătorii o atribuie astronomului Bailly știind cât de meticuloși erau hindușii în calculele și observațiile lor. Dar, nici Tăblițele de la Tirvalur nu menționează planeta Venus, cee ce ne face să conchidem împreună cu Robert Charroux că, în urmă cu 5 mii de ani, Sistemul nostru Solar era un sistem cu patru planete.
Tăblițele sumeriene
Au fost descoperite în anul 1840 în partea sudică a Irakului de azi, odată cu ruinele orașul asirian Ninive, situat la cca 400 km de Baghdad (Irak). Se apreciază că aceste tăblițe au fost îngropate în jurul anului 2000 î.H, deci au o vechime de 4 mii de ani (două mii de ani înainte de Hristos și două mii după Hristos...). Ele se referă și la vechile continente Atlantida, Lemuria și Mu. Astfel, Vechiul Testament (prima parte a Bibliei) poate fi considerat o rescriere a istoriei sumeriene.
Tăblițele sumeriene povestesc că regele Sargon a fost găsit într-un coș care plutea pe râu. Biblia relatează aceeași poveste despre Moise. Tăblițele descriu un loc numit Edin. Biblia vorbește despre Eden, grădina lui Dumnezeu. Conform tăblițelor sumeriene, fondatorii civilizației terestre actuale au venit de undeva din Cer, aducând cu ei o vastă cunoaștere și tehnologie avansată. Sumerienii le-au dat acestor fondatori numele de Anunnaki, adică ”cei veniți din Cer”.
Tăblițele sumeriene sunt confecționate din lut ars și au fost descoperite în partea sudică a Irakului, în zona Golfului Persic, cândva cunoscută ca Mesopotamia, acolo unde a existat civilizația antică a Sumerului .
Iniţial fuseseră cam 50.000 asemenea tăbliţe, însă au putut fi salvate doar aprox 5.000. Prin informaţiile consemnate pe aceste tăbliţe, sumerienii ne-au transmis o versiune uimitoare a Istoriei străvechi a Omenirii, surprinzător de bogată în detalii, ce include atât crearea Pământului, cât şi a Omului . Textele tăbliţelor ne relatează despre războaiele devastatoare care s-au desfăşurat între diferite grupuri de „zei” pentru posesia şi controlul resurselor Pământului, războaie care în cele din urmă au condus la distrugerea civilizaţiei sumeriene.
Conform traducerilor din textele conținute în cele 5.000 de țăblițe sumeriene, traduceri realizate de către Zecharia Sitchin, aceste texte spun că „zeii din cer” (numiţi anunaki, cunoscuţi şi ca nefilimi) au coborât pe Pământ acum aproximativ 350.000 ani în zona actualului Irak. Aceşti anunaki aveau cam 4-5 metri înălţime şi o durată a vieţii de peste 10.000 de ani tereştri, ceea ce i-a făcut ulterior pe oameni să îi considere nemuritori. Ei veneau de pe o planetă numită Nibiru, care se apropia ciclic de Pământ, la o perioadă ce a fost estimată la 3.600 de ani. Scopul venirii lor era acela de a extrage aur din zăcămintele de pe Pământ, acest aur fiindu-le necesar pentru a salva atmosfera planetei lor. Conducătorul acestor anunaki se numea Enki, numit ulterior Iahve, semnificaţie care ne oferă o cu totul altă perspectivă asupra textului biblic faţă de înţelegerea comună a lui Dumnezeu.
Un aspect foarte semnificativ referitor la opera lui Zecharia Sitchin este acela că deşi aspectele prezentate de el încă de la prima sa carte, în 1975, au fost destul de controversate, nimeni nu a venit până acum cu un argument valid care să îi contrazică interpretările şi concluziile desprinse din respectivele texte. Sitchin însuşi a afirmat întotdeauna că povestirea creaţiei prezentată în cărţile sale „Cronicile Pământului” sau „A douăsprezecea planetă” nu îi aparţine de fapt, ci este chiar relatarea sumerienilor. Sitchin spune că tot ceea ce a făcut a fost să ne prezinte o traducere cât mai exactă a respectivelor texte.
Exploatările de aur ale zeilor anunaki erau plasate în Africa de Sud, însă condiţiile muncii erau foarte dificile. După 150.000 de ani de muncă, o parte din anunaki s-au revoltat şi atunci s-a luat decizia creării unor muncitori prin realizarea unor transformări (termenul cel mai apropiat prin care putem înţelege aceasta ar fi acela de „mutaţii genetice”) asupra oamenilor primitivi care existau pe Pământ în vremea aceea şi care în acel stadiu erau incapabili să înţeleagă şi să execute muncile de care aveau nevoie anunaki. Folosind limbajul ştiinţific actual, putem spune că naraţiunea sumeriană se referă la faptul că s-ar fi urmărit în acest scop crearea unor hibrizi între oamenii primitivi şi anunaki, folosind material genetic de la ambele rase.
Pentru a putea aprecia dacă aceste informaţii au vreo şansă să fie plauzibile, este util să facem acum câteva observaţii. Conform antropologiei moderne, se consideră că saltul evolutiv de la Homo erectus la Homo sapiens s-a produs aproximativ în urmă cu 200.000 de ani. Acest salt este însă extrem de dificil de explicat – dacă nu chiar imposibil – prin mecanismele evolutive naturale, pentru că raportat la dinamica evolutivă anterioară, această trecere s-a produs brusc, efectiv „sărindu-se” parcă peste mai multe milioane de ani de evoluţie naturală. Pentru a avea o imagine de ansamblu, să menţionăm că antropologia actuală plasează strămoşii omului în urmă cu 25 de milioane de ani. Trecerea la maimuţele primate se consideră că s-a produs acum 14 milioane de ani. Apoi, prima specie umanoidă a apărut în urmă cu 11 milioane de ani.
După încă nouă milioane de ani au apărut australopitecii, deci acum două milioane de ani, care au început să folosească unele unelte primitive din piatră. Apoi, conform fosilelor descoperite, Homo erectus şi-a făcut apariţia în urmă cu un milion de ani. Antropologii au identificat faptul că în perioada aproximativă cuprinsă între 230.000 şi 29.000 de ani a existat Omul de Neanderthal. Putem observa faptul că deşi sunt aproximativ două milioane de ani între australopiteci şi omul de Neanderthal, uneltele lor (mai exact un fel de pietre mai ascuţite) sunt practic identice, ceea ce indică o diferenţă evolutivă destul de mică. Şi totuşi, iată că brusc, acum 200.000 de ani, deci cumva contemporan cu Omul de Neanderthal, apare (evoluând dintr-o dată din Homo erectus) Homo sapiens, care era în principiu identic cu noi din punct de vedere al aspectului şi al înzestrării genetice. Acest salt uriaş este uimitor, cu atât mai mult cu cât era situat în era glaciară.
Tocmai de aceea, ipoteza de creare a lui Homo sapiens, prin mecanismele mutaţiilor genetice, aşa cum o indică scrierile sumeriene, este în mod evident extrem de plauzibilă. De altfel, puţini dintre antropologii convenţionali s-au încumetat să prezinte această mare discontinuitate ce a existat în evoluţia Omului. În plus, dacă evoluţia speciilor este un proces continuu – după cum susţine teoria lui Darwin – atunci ar fi trebuit să avem prezentă şi „veriga lipsă”, care să existe în continuare pe Pământ, adică „oamenii-maimuţă”. Totuşi, se constată că această verigă lipseşte cu desăvârşire, diferenţa dintre oamenii celor mai primitive triburi şi maimuţele cele mai evoluate fiind mult prea mare. Concluzia la care ajung astăzi din ce în ce mai mulţi antropologi este aceea că saltul care a dus la apariţia lui Homo sapiens nu a fost unul spontan, natural, ci unul indus în mod artificial.
Este interesant să menţionăm că există anumite consemnări care spun că în drumul lor, civilizaţiile străvechi care călătoreau printre stele realizau adeseori cu speciile humanoide inferioare procedee ce pot fi asimilate cu mutaţiile genetice, accelerându-le astfel evoluţia cu milioane de ani, această practică fiind cunoscută ca „semănarea stelelor”. Se afirmă că încă din vremuri extrem de îndepărtate (cu mult înainte de apariţia lui Homo sapiens), planeta noastră a fost vizitată de multe civilizaţii extraterestre, această planetă fiind văzută ca o veritabilă „stea roditoare”. Sunt mențiuni în textele străvechi, conform cărora pe Pământ au existat în trecutul îndepărtat teribile războaie între diferite rase extraterestre, pe care oamenii i-au numit ulterior „zei”. Textele indiene de acum mii de ani povestesc despre războaie cu arme care produceau explozii ”mai strălucitoare decât 1.000 de Sori”, comparaţia folosită de Robert Oppenheimer la explozia experimentală a primei bombe atomice, care i-a provocat spontan amintirea expresiei din textele vedice unde sunt descrise războaiele între ”zei”.
Este, de asemenea, semnificativ să notăm faptul că în mai multe zone de pe glob – cum ar fi Africa de Sud, America Centrală sau America de Sud – au fost descoperite mine de extragere a aurului extrem de vechi, datând dintr-o perioadă situată acum 100.000 ani. Aceste descoperiri au fost puse în evidenţă de Corporaţia minieră Anglo-Americană în anii ’70 ai secolului trecut, dar datorită contradicţiei evidente cu versiunea istorică oficială, ele sunt în general trecute sub tăcere. Totuşi, acest fapt vine să confirme şi să explice în felul acesta răspândirea timpurie a lui Homo sapiens pe tot cuprinsul planetei noastre.
Revenind acum la textele sumeriene, acestea afirmă că au fost realizate mai multe tentative de creare a unor hibrizi între annunaki şi oamenii primitivi, dar aceşti hibrizi nu se puteau reproduce. Crearea unei fiinţe capabilă de reproducere şi care a avut chiar – din câte se pare – un nivel evolutiv mult mai ridicat decât au dorit iniţial annunaki, a fost posibilă doar prin intervenţia unei alte rase extraterestre, ce provenea din Sistemul Stelar al lui Sirius. Se menţionează că fiinţele de pe Sirius aveau o înfăţişare ce poate fi descrisă ca fiind pe jumătate om şi pe jumătate delfin.
Textele sumeriene spun că primul embrion a fost purtat chiar de zeiţa-soţie a lui Enki, pe nume Ninki. Primul om creat a fost de sex masculin şi a fost numit Adapa (Adam). Se menţionează că îndrăgindu-l foarte mult, Enki a dorit chiar să îl adopte. La scurt timp după crearea lui Adapa a fost creată şi o fiinţă umană de sex feminin, Eva, pornind chiar de la o „coastă” a lui Adam, înţelegându-se acum că de fapt este vorba despre folosirea materialului genetic al lui Adam.
Textele sumeriene menţionează, de asemenea, că Enki folosea un fel de sceptru cu puteri miraculoase, numit „cheia vieţii” sau „ank”, simbolizat ca un fel de cruce. Acest simbol a fost ulterior preluat de tradiţia egipteană. Este de altfel important să remarcăm faptul că între scrierile antice sumeriene (mesopotamiene), vedice, egiptene şi chiar greceşti există asemănări frapante, ceea ce denotă ca fiind foarte probabil faptul că la originea lor ele au descris exact aceleaşi evenimente.
Tăbliţele sumeriene spun că mult mai târziu, după ce oamenii se înmulţiseră, Enki a mai avut un fiu, a cărei mamă a fost chiar o femeie muritoare, pe nume Ishtar. Ulterior Ishtar avea să fie cunoscută ca Inona, Junona sau zeiţa Isis. Descrierea sumeriană relatează că Ishtar era o femeie foarte frumoasă şi inteligentă, ce a intrat în graţiile lui Enki, care i-a dăruit şi ei „cheia vieţii”, transformând-o astfel în zeiţă. Din rodul iubirii lor s-a născut apoi un fiu, pe care tradiţia egipteană îl descrie cu numele Toth, iar în Biblie el este menţionat ca Enoh. În Vechiul Testament din Biblie există o relatare semnificativă care spune că Enoh a fost luat în zbor de către două fiinţe, pe un „nor”, şi dus în „cer”, unde l-a întâlnit pe „Domnul”, care l-a învăţat multe taine pe care să le dea apoi oamenilor pe Pământ. Dr. Dan Farcaş a publicat în 2006 o carte intitulată ”Extratereştrii şi religia”, care selectează din Biblie pasaje care se referă la fenomene inexplicabile, dar care se pare că au avut loc în viaţa strămoşilor noştri.
Conform „Cărţii egiptene a morţilor”, precum şi a „Imnului către Ramses I”, Toth s-a născut pe o insulă mare înconjurată de ape. Această insulă s-a scufundat printr-un mare cataclism, însă înainte de aceasta Toth a condus o parte din populaţie pe teritoriul actualului Egipt, punând bazele civilizaţiei care avea să se dezvolte acolo. Din această descriere se poate presupune că tărâmul care s-a scufundat era de fapt Atlantida.
Pentru a păstra peste milenii cunoaşterea pe care o deţineau, oamenii care s-au salvat au construit anumite depozite secrete, care să adăpostească aceste cunoştinţe şi care să poată rezista cataclismelor naturale viitoare. În acest scop ei au construit atât anumite complexe megalitice, cât şi anumite lăcaşuri subterane. În aceste depozite ei au plasat atât texte esenţiale, cât şi dispozitive foarte avansate tehnologic.
Este important să amintim că există mai multe atestări ale unor vestigii ce au aparţinut altor civilizaţii, mult mai avansate decât civilizaţia umană actuală. În aceste atestări se spune că există de exemplu săli cu dispozitive ce pot activa holograme tridimensionale ce prezintă istoria sintetică a principalelor evenimente ce au avut loc pe Pământ în ultimele zeci de mii de ani. Există, de asemenea, mărturii despre existenţa unor cavităţi uriaşe în interiorul anumitor munţi. Un asemenea exemplu este Muntele Shasta din California de Nord (SUA), despre care există informaţii conform cărora acest munte adăposteşte un mare oraş ce a aparţinut civilizaţiei lemuriene. În acest context, putem spune că nu este întâmplător că în acea zonă sunt semnalate adeseori OZN-uri ce survolează crestele muntelui.
Cealaltă civilizaţie care a ajutat la crearea Omului, cea din sistemul stelei Sirius, a reprezentat o ghidare spirituală foarte înaltă, fiind cunoscută şi considerată ulterior de mai multe tradiţii ca fiind focarul spiritual originar din care toate tradiţiile spirituale ale Omenirii au izvorât. Acest focar spiritual originar a fost denumit iniţial în tradiţia sumeriană „Thula”, dar denumirea s-a păstrat în diverse forme cum ar fi „Tolan” sau „Astlan” în tradiţia Maya.
Apare ca fiind evident faptul că aceste izvoare de informaţii au avut o puternică influenţă asupra versiunilor ulterioare ale consemnărilor istorice, înţelegându-se într-un cu totul alt context chiar anumite pasaje biblice. Putem remarca, de asemenea, faptul că informaţiile prezentate de străvechile scrieri sumeriene sunt deosebit de plauzibile nu doar în ceea ce priveşte Pământul şi datele corelate cu Istoria Omenirii, ci, chiar referitor la o serie întreagă de date ştiinţifice privind aspecte ale Sistemului nostru Solar. Foarte obiectiv vorbind, din analiza informaţiilor prezentate în textele sumeriene se desprinde în mod evident concluzia că sumerienii erau în posesia unor cunoştinţe ştiinţifice şi astronomice realmente avansate. De exemplu, prin astronomia modernă noi am descoperit planeta Uranus în anul 1781, planeta Neptun în 1846, iar Pluto în 1930. Abia în august 2005, savanţii de la Institutul Tehnologic din Pasadena, California, au confirmat în mod absolut existenţa unei a zecea planete în Sistemul nostru Solar.
Şi totuşi, sumerienii ştiau despre toate acestea acum 6.000 de ani! Mai mult decât atât, ei spuneau că în Sistemul nostru Solar nu sunt doar 10 planete şi nici 11, ci, 12! În plus, sumerienii aveau date corecte despre dimensiunile relative ale planetelor, despre excentricităţile şi mişcările lor de rotaţie, precum şi despre centura de asteroizi din Sistemul nostru Solar...
Tăblițele lui Thoth Atlantul
Thoth a fost un preot-rege care a fondat o colonie în Egiptul Antic, după ce țara sa, Atlantida s-a scufundat . Se spune că el a construit Marea Piramidă, atribuită lui Keops. În tunelurile din subteranul piramidei, el a ascuns cele mai prețioase documente, privind înțelepciunea atlanţilor.
Thoth era nemuritor. El învinsese moartea trecând în celelalte planuri ale existenței, prin dematerializare. Egiptenii l-au declarat pe Thoth ca fiind zeul înțelepciunii. Marea Piramidă este ridicată deasupra Sălii Amenti, locul unde sunt depozitate textele privind înțelepciunea atlanţilor. Sala - numită și ”Lumea de dincolo” - este locul pe unde trece sufletul după moarte și judecată.
Thoth este autorul Tăblițelor de Smarald, care au fost lăsate în Marea Piramidă în grija preoților. Tăblițele sunt zece la număr și sunt de o importanță extraordinară. Ultimele două tăblițe, din cele zece, nu sunt prezentate publicului niciodată.
Cu aproximativ 1.300 de ani î.H., preoții din Marea Piramidă au plecat în pelerinaj, prezentând lumii aceste tăblițe. Ei au ajuns în alte colonii atlante, iar faptul că purtau aceste tăblițe le-a dat puteri depline. Ei îl reprezentau pe Thoth.
Preoții au ajuns și în America de Sud, unde i-au întâlnit pe mayași. În secolul al X-lea d.H., mayașii au așezat aceste tăblițe la temelia unui templu, închinat zeului Soare. După cucerirea mayașilor de către spanioli, aceste comori au rămas ascunse și uitate în temple. Tăblițele sunt din smarald verde, care este rezistent la oricare altă substanță. Pe tăblițe sunt gravate caractere, care reacționează la undele cerebrale ale celui care le citește, eliberând vibrația mentală.
Tăblițele sunt prinse între ele cu inele din aur și așezate pe o tijă din aur. În mare parte, tăblițele fac referință la căutarea permanentă a Omului în scopul de a cunoaşte legile care-i guvernează viața. Viziunea materială îl împiedică pe Om să treacă în planurile superioare ale vieții și ale adevărului. În liniștea simțurilor materiale se găsește cheia înțelepciunii. Cel ce vorbește nu știe, cel ce nu vorbește știe. Simbolurile sunt niște chei care ne conduc spre adevăruri. De multe ori, cheia este atât de măreață că nu vedem adevărurile din spatele ușii. Dacă reușim să înțelegem că toate cheile, toate simbolurile materiale sunt manifestări, prelungiri ale unei Legi Supreme a Adevărului, ne dezvoltăm o viziune care ne va permite să trecem de lumea materială. Toate școlile inițiatice au făcut legătura dintre Omul material și cel spiritual. Scopul final este fuziunea cu conștiința universală. Lumina conștiinței va trezi în fiecare dintre noi înțelepciunea, care este o calitate a sufletului.
Tăblițele din Ceahlău
În Masivul Ceahlău au fost identificate în 2009, 120 de tăblițe imprimate cu cele mai vechi texte din lume și cu o miniatură a Sfinxului din Bucegi. Descoperirea a deschis subiectul cu privire la originea poporului român. După datarea cu Carbon 14 a rezultat că aceste tăblițe cu scriere asemănătare cu cea de la Tărtăria sunt cele mai vechi din lume.
Dumitru Ioniţă este doctor în istorie, filosofie şi drept internaţional. Locuieşte în comuna nemţeană Farcașa şi a fost profesor de ştiinţe socio-umane, la liceul din Borca . Este autorul a nu mai puţin de 220 de studii şi articole istorice, toate apreciate la nivel naţional şi internațional. Şi-a dedicat viaţa descoperirii de comori arheologice şi de-a lugul carierei sale de până acum, a scos la lumina peste 2.000 de piese, inestimabile valoric. În palmaresul descoperirilor sale – unele din ele strânse într-o colecţie personală unicat – sunt incluse sceptrul voievodal ceremonial al lui Ștefan cel Mare, sigiliul din aur al lui Cuza, icoana lui Daniil Sihastru, paftalele lui Petru Rareş, un pumnal al domnitorului Constantin Brâncoveanu, o halebardă de ceremonial a lui Ioan Vodă cel Viteaz şi harta de la 1590 a cartografului Abraham Ortelius, în care Dacia apare pentru prim a oară trecută pe globul pământesc. În ultima perioada de timp, profesorul Dumitru Ioniţă şi-a concentrat cercetările în arealul locurilor sale de baştină, convins fiind că acestea ascund comori istorice care aşteaptă să fie scoase la lumină.
Convingerea sa a început să fie conturată în momentul în care, pe raza localității Farcașa, a descoperit o conductă medievală de aducțiune a apei, construită din olane de ceramică, cea mai lungă de a cest tip din ţară. Nu după mult timp, în situl arheologic pe care l-a deschis la poalele Masivului Ceahlău, în punctul denumit Vadu Rău, profesorul Dumitru Ioniţă a găsit cele 120 de tăbliţe din lut ars, incripţionate cu simboluri protoliterate – imagini reprezentând forme primitive de scriere, din perioada neolitică. Datate cu Carbon 14, tăbliţele din Ceahlău au fost scrise în jurul anului 5500 î.H. şi sunt identice, ca formă şi mod de exprimare, cu cele din anticul Sumer şi din Insula Paştelui.
Deosebirea este însă aceea că tăbliţele sumeriene, considerate a constitui prima formă de scriere din Istoria Omenirii, sunt cu cel puţin 1.500 de ani mai recente decât cele descoperite la poalele Ceahlăului! Acest lucru dovedeşte, în mod indiscutabil, că prima scriere din lume a apărut aici, pe plaiurile noastre şi nu în altă parte a globului pământesc.
Tăblițele din Insula Paștelui
La jumătatea secolului al XIX-lea au fost descoperite enigmaticele tăbițe kdran rongo rongo ale băștinașilor din Insula Paștelui, formate din mai multe scândurele înguste, de 90 cm lungme și 10 cm lățime, care poartă pe ele niște semne ordonate în genul hieroglifelor egiptene, zgâriate cu așchii ascuțite de absidiană sau cu dinți de rechin . Datate cu carbon radioactiv, a reieșit că provin din secolul al XI-lea î.H.
Scrisul Rongorongo a fost descoperit pentru prima data de Eugčne Eyraud, un călugăr al Bisericii Romano-Catolice, care a ajuns pe insulă ca misionar pe 2 ianuarie, 1864 . Într-o relatare a vizitei sale, acesta a scris despre descoperirea a 26 de tăblițe din lemn care conțin inscripții neobișnuite.
Numele de Rongorongo provine din limba Rapa Nui, limba maternă de pe Insula Paștelui, și înseamnă „să recite, să aclame, să cânte afară”. Tăblițele din lemn au o formă neregulată, unele fiind parțial erodate, arse sau deteriorate. Fiecare simbol este orientat cu capul în sus sau spre dreapta. Fiecare simbol este de aproximativ 1 centimetru înălțime, iar orientarea scrierii este de la stânga la dreapta, de jos în sus.
Conform legendelor locale, fondatorii civilizaţiei pascuane, au adus cu ei 67 de tăbliţe din locurile natale, însă nici în Polinezia şi nici în America de Sud nu au fost descoperite locuri sau civilizații care să fi avut un „scris” similar. Se crede că acestea au fost gravete undeva în secolul al XIII-lea.
Unii cercetători cred că Rongorongo nu este cu adevărat un scris, ci o proto-scriere, un set de simboluri care transmit informații fără să conțină nici un sens lingvistic. Deși nu este clar ce este Rongorongo sau ce mesaj conțin tăblițele, acestea sunt considerate a fi cheia înțelegerii civilizației locuitorilor acestei misterioase insule.
Tăblițele de la Roșia Montană
Roșia Montană constituie o comoară nu numai pentru aurul pe care-l posedă, pentru alte elemente „top secret” din Tabelul lui Mendeleev, dar și pentru cultura Europei . Dacă s-ar ține cont numai de acest neprețuit tezaur, nu s-ar da niciodată degrevare arheologică pentru lucrări de excavație sau alte activități în perimetrul respectiv!
Atât de puțin mediatizate, tăblițele cerate găsite întâmplător în galeriile minelor reprezintă o pagină de istorie care infirmă teoriile celor care susțin că romanii au venit în Dacia aducând germenii culturii latine din care a luat ființă poporul român, precum și faptul că dacii nu exploatau aurul în galerii și nu știau să-l prelucreze. Istoria tripticelelor (cărți cu trei foi de lemn cerat, legate între ele) de la Roșia Montană a fost povestită în detalii în cartea ”Românica”, de G. Popa-Lisseanu, editată în 1926 la tipografia Ion C. Văcărescu.
S-au găsit și păstrat 50 de țăblițe, dintre care jumătate au fost distruse integral sau parțial, din nepricepere, ignoranță sau rea-credință, păstrându-se întregi sau părți doar 25. Cele mai multe au fost scoase din țară și se află la Budapesta, Viena sau Berlin. Prin conținutul și destinația lor, tripticele se referă la: a) contracte între ”proprietari” de mine romani și ”arendași” sau băieși pricepuți; b) un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate; c) o listă de bucate pentru un ospăț al unui colegiu de meseriași; d) contracte de vânzare - cumpărare de sclavi și asocieri în vederea exploatării unor ”găuri de mină”.
Iată un exempu de formulare din aceste tăblițe: ”Ulpius Valerius, neștiutor de carte, închiriază o groapă de aur, despre care zice că e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea neștiutor de carte”. În 1875, tăblițe asemănătoare au mai fost descoperite doar în Pompei, într-un cufăr din casa bancherului Cecilius Jucundus.
În 1873, cele 25 de tăblițe de la Roșia Montană au fost publicate integral, cu comentarii și ilustrație grafică de către eruditul german Teodor Mommsen. Ceea ce susțin toți cei care le-au studiat este faptul că tripticele sunt documente extrem de rare și de o foarte mare importanță, ele constituind o dovadă despre răspândirea limbii latine vulgare în secolul al II-lea d.H., despre scrierea cursivă în această limbă. Speciliștii sunt unanimi în a considera că Tăblițele de la Roșia Montană au făcut limba latină mai cunoscută în lume. Tăblițele cerate mai demonstrează că minerii peregrini iliro-dalmațieni, din marele neam al tracilor, ca și ”autohtonii”, adică dacii, se înțelegeau foarte bine cu romanii în limba latină vulgară. În tablițe se stipulează clar că, deși aproape nimeni ”quia se litteras scire negavit” – ”nu știa a scrie literele”, ei se înțelegeau verbal asupra obiectului contractului.
Acest lucru se petrecea în anul 131 (după cum este datat în scris cel mai vechi triptic), ceea ce naște o întrebare legitimă: când anume învățase neamul trac, în masă, limba latină vulgară? Aceste triptice au fost descoperite accidental, de aceea există posibilitatea ca și altele să mai fie ascunse în galeriile dacice. De aceea este bine să nu se dea vreo degrevare arheologică pentru vreo exploatare invazivă la Roția Monatnă. Tripticele au fost descoperite în mai multe mine. La Larnic, pe lângă tăblițe, s-a găsit și un ”stil”, pe care oamenii din zonă îl numesc ”condeiu” și pe care astăzi îl folosesc ca instrument pentru a încondeia ouăle de Paști. În minele din Letea, lângă triptice, a fost găsit și scheletul unui bărbat cu barbă lungă, cu vârsta apreciată la 40 de ani. Într-o mină dacică din Cârnicul Mare, a fost descoperită o încăpere subterană, care era mobilată cu o masă și mai multe scaune, având și o vatră. Cele mai multe triptice, împreună cu obiecte casnice au fost găsite lânga Roșia Abrudului, în mina Sf. Ecaterina, la o adâncime de 277 de metri.
Unul din tripticele descoperit în minele Letea, în 1788, a ajuns la magisterul Paul Laurențiu Kovacs, din Abrud și familia acestuia l-a vândut în 1834 librarului anticar Samuel Nemeș. La acest anticar au ajuns și unele tăblițe în limba greacă, pe care a încercat să le falsifice. G. Popa-Lisseanu scria în ”Românica” despre încercarea grosolană de falsificare a tăblițelor: “Pe alocuri, ceara fusese topită atât cât să se șteargă literele inițiale și, pe lângă unele vorbe barbare fără de nici un înțeles, scrise cu litere pseudo-scitice și cursive neo-grecești, rău formate, au apărut numele mai multor eroi din migrațiunea huno-ungarică”, în încercarea de a croi o istorie halucinantă a unor așa-ziși sclavi maghiari, aduși de romani pentru a munci în mine!
Textul fiecărui document se scria de două ori. Scopul dublei transcrieri era să se poată ști cuprinsul textului intern, fără a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar scopul contactului era, după cum stipula cel ce le scria, să se fixeze și în scris obligațiunea verbală. Fiecare triptic era scris de aceeași mână de la cap la coadă, inclusiv semnăturile celor șapte martori obligatorii, deoarece, este specificat în contracte, nici cei care susțineau că sunt proprietari, nici băieșii arendași, nici martorii, ”quia se litteras scire negavit” (”nu știau să scrie literele”).
O ”ciudățenie” a limbii latine vulgare utilizate în contracte o constituie folosirea ”oltenismelor”, pe care lingviștii le considera tipic românești. De exemplu, în unele tăblițe apare formula ”segnai”, în loc de ”signavi”, adică perfectul simplu românesc sau ”oltenismul” ”semnai”. În alte părți, găsim iarăși o formă ”autohtonă” - ”sieși”, scrisă ”sies” sau ”sues”. Și aici trebuie să amintim de toporul găsit pe Valea Mozacului, care poartă inscripția în limba latină vulgară ”SVI MI PIE”, adică ”al meu, patriarhul”. Datarea cu carbon radioactiv a acestui topor este uimitoare pentru adepții teoriei că romanii i-au „latinizat” pe daci – toporul datează din anii 1500-1375 î.H.
Printre monumentele epigrafice de la Roșia Montană se află și o stelă închinată zeului Ianus, cel cu două capete, considerat patriarhul latinilor. Acesta este încadrat de cuvintele ”IM” și ”PIO”, ”patriarhul imortales”, nemuritor. Acest zeu misterios cu două capete a fost adorat din timpuri străvechi în Tartaria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o divinitate al cărui simbol dedicat era Soarele. El apare și pe monedele dacice ante-romane, sub denumirea de Ianus. Atunci, ne întrebăm din nou, retoric, cine pe cine a latinizat?
Isidor, în lucrarea sa ”Origini”, ne spune că ”limba prișcă, adică limba bătrână, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, din timpul lui Ianus, care i-a civilizat”. Limba latină cultă, folosită de pătura conducătoare, îl supăra pe Catilina : “Isprăviți cu atâtea grecisme în limbă, că nu ne mai putem înțelege cu poporul!”.
Dintre semnatarii contractelor, vreo sută de nume sunt de origine romană, cei care pretindeau că ”găurile de mină” pe care le închiriau sunt ale lor. Cei mai mulți dintre ”arendași” erau băieși din tribul Piruștilor, așezat în Roșia Montană în ”vicus Pirustarum”. Alți băieși, vreo cincisprezece, au nume grecești și nu este exclus ca și aceștia să se fi avut bine cu dacii, așa cum s-au avut întotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tăblițe sunt nume ”barbare”, originare din Dacia. Este interesant cine erau “arendașii” și cine erau cei care scriau contractele pentru romanii neștiutori de carte pentru a înțelege de ce documentele n-au fost ținute la centrul tuturor minelor stăpânite de romani, la Zlatna, acolo unde se țineau socotelile referitoare la toate exploatările aurifere! Istoricii susțin că minele ”romane” erau exploatate direct de către împărat, prin ”procuratori aurari”. Tăblițele ne spun că majoritatea procuratorilor erau doar niște liberți, dar de condiție mai bună.
În afară de aceștia, există o mulțime de ”particulari” romani, tot liberți, care pretindeau că stăpânesc ”gropi de aur”. Contractele scrise pe tăblițe par cel puțin dubioase, pentru că cei care le încheiau erau în afara organizării exploatărilor de către procuratori, iar cei care le scriau cursiv în latina vulgară nu erau funcționari romani, pentru că aceștia foloseau latina oficială, cultă! Tăblițele de la Roșia Montană au fost păstrate în galeriile miniere greu accesibile din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate și cu dacii liberi. Ar fi trebuit să fie puse la adăpost la Centrul minelor din Zlatna, pentru că erau acte pe care proprietarii n-ar fi vrut să le piardă! Această situație se poate justifica prin presupunerea fie că erau ”furtișaguri”, făcute în spatele comenduirii romane, fie – mai puțin plauzibil - că ”scribii” erau în bune relații cu dacii și nu au vrut ca romanii să trimită la Roma odată cu aurul extras și astfel de acte de proprietate.
Începând cu 1999, la Roșia Montană a efectuat cercetări de specialitate o echipă de arheologi și specialiști francezi de la Centre National de la Recherche Scientifique, de la Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH) și de la Universitatea ”Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnică Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și de la Universitatea Tehnică din Munchen. La UTAH există un departament de arheologie minieră, foarte avansat ca metode de cercetare.
Rezultatele cercetărilor laborioase au fost publicate în volumele ”Alburnus Maior”. Conform studiilor întreprinse de acești specialiști, „stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Roșia Montană”. Este vorba de simboluri străvechi, folosite de populația autohtonă din cele mai vechi timpuri. Dar concluzia care surprinde din aceste studii este următoarea: ”În opinia noastră, este foarte posibil ca Roșia Montană să fi cunoscut o activitate minieră chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranță exploatate inițial la suprafață, apoi în subteran. Nimic nu ne împiedică să credem că exploatarea minieră a fost inițiată de daci.
De fapt, după diferitele faze de săpare, observate în plan și topografia lucrărilor acestei rețele, nu este posibil să se distingă importante schimbări în tehnica minieră. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare că rezidă în introducerea opaițului, pentru care sunt săpate nișe în pereți. Înainte se foloseau bețe de lemn pentru iluminat. Toate acestea ne duc la ideea că activitatea minieră dacică era bine dezvoltată în subteran la Roșia Montană, atât la Țarina, cât și la Cârnic, în cursul celor trei secole care preced cucerirea romană. Apoi, după cucerirea și relansarea activității miniere, s-au reluat lucrările deja săpate în epoca preromană și poate au fost date în utilizarea probabilă a acelorași familii de mineri indigeni. Acești ultimi păstrători ai unui meșteșug ancestral vor continua să-și deschidă șantierele lor în aceeași manieră de abataj atât de caracteristică, cu proporții regulate, calibrate și foarte geometrice, probabil o tehnică minieră dacică”.
Tăblițele din Iordania
Cele 70 de tăblițe de metal, găsită într-o grotă din Iordania în 2006, cu o vechime de cca 2.000 de ani, ar putea deveni cea mai mare descoperire după Manuscrisele de la Marea Moartă și ar putea dezvălui unele dintre secretele de la începutul Creştinismului.
Pe paginile metalice, de mărimea unei cărţi de credit, legate cu sârmă, sunt inscripţionate imagini, simboluri şi cuvinte care par a se referi la Mesia, la Crucificare şi Înviere. Primele teste efectuate asupra metalului au arătat că unele tăbliţe datează din primul secol după Hristos. Dacă datarea va fi reconfirmată şi de analizele altor oameni de ştiinţă britanici, colecţia ar fi printre primele documente creştine, care preced scrierile Sf. Paul.
“Gândul că aceste obiecte au fost atinse de primii sfinţi ne taie răsuflarea”, a afirmat impresionat David Elkington, specialist în istoria religiilor antice şi în arheologie. El susţine că noile tăblițe reprezintă o descoperire majoră pentru istoria creştinismului. Mai mult, unii cercetători cred că noua descoperire reprezintă colecţia pierdută de manuscrise menţionate în Cartea Apocalipsei, sub forma unor cărţi de înţelepciune pecetluite, transmise de Iisus ucenicilor săi.
După ce au fost revendicate atât de statul Israel, cât şi de statul iordanian, tăbliţele au intrat în posesia unui israelian acuzat de cercetătorii britanici că ar intenţiona să le vândă pe piaţa neagră sau, mai rău, să le distrugă. Posesorul valoroasei colecţii neagă acuzaţiile şi afirmă că cele 70 de exponate au fost deţinute de familia sa timp de 100 de ani.
David Elkington, coordonatorul echipei britanice care a descoperit tăblițele spune că este vital ca tezaurul să fie recuperat în întregime, atât pentru beneficiul proprietarului, cât şi pentru toţi aceia care sunt interesaţi. Guvernul iordanian a făcut demersurile necesare pentru a le repatria în ţara de provenienţă.
Un alt membru al echipei de cercetare a declarat că imaginile conţinute de tăbliţe indică foarte clar originea ebraic-creştină a acestora, precum și faptul că ar putea aduce dezvăluiri dramatice pentru înţelegerea unei perioade istorice foarte importante, dar mai puţin înţelese, cea a formării Creștinismului.
Tăbliţele de plumb din Iordania, vechi de cca 2.000 de ani, alcătuiesc codexuri ce înfăţişează portretul lui Isus, reprezentând prima reprezentare a acestuia . În urma analizării inscripţiilor şi a traducerii cuvintelor ce se găsesc pe suprafaţa acestora, experţii susţin că datează din secolul în care a trăit Isus, iar ceea ce ele relevă nu este important doar pentru creştini, ci şi pentru evrei şi musulmani.
Codexurile sugerează faptul că Isus a restaurat o tradiţie de mii de ani, din timpul regelui David. Aceste artefacte au fost descoperite în Iordania, într-o zonă în care refugiaţii creştini s-au retras atunci când Ierusalimul a căzut, în anul 70 d.H. Însă, câţiva savanţi consideră ca acestea sunt nişte falsuri, mai ales că nu au reuşit să ia contact cu acestea, iar în urma acestui eveniment, profesorul Roger Webb şi profesorul Chris Jeynes, membrii ai University of Surrey`s Nodus Laboratory şi ai Centrului John Beam, au confirmat că aceste tablete sunt asemănătoare cu alte astfel de obiecte ce datează din perioada romană târzie, descoperite la Dorset.
Analiza cristalizării acestora a relevat faptul că aceste codexuri au o vârstă cuprinsă între 1.800 şi 2.000 de ani şi reprezintă cel mai vechi document creştin-ebraic care încă mai există, iar analizarea de către experţi a confirmat că, într-adevăr, cuvintele gravate sunt în limba ebraică.
Codexurile sunt acoperite de stele în 8 colţuri, simbolul venirii lui Mesia, iar acestea menţionează numele lui Iisus. De asemenea, conţin şi numele apostolilor Petru, Ioan şi Iacob. Dacă aceste codexuri sunt autentice, pot oferi detalii preţioase despre viaţa lui Iisus şi, mai ales, pot oferi o concluzie clară asupra ideii invocate de către acestea, şi anume că Hristos a protejat şi a reintrodus o practică şi o cultură evreiască. Controversele nu au ezitat să apară, iar academicienii s-au divizat în două tabere. David Elkington, un savant britanic, a afirmat că aceasta ar putea fi cea mai importată descoperire a lumii creştine, dar alţi savanţi susţin că acestea pot fi, de fapt, doar nişte falsuri şi că refuză să îşi expună părerea până când nu se va oferi o concluzie clară în ceea ce priveşte autenticitatea lor.
Tăblița îngerului Gabriel
La un muzeu din Ierusalim este expusă o tăbliță denumită „Piatra lui Gabriel” . TăbliȚa a fost găsită de un beduin pe malul Mării Moarte, în estul Iordaniei, în anul 2000. Ea a dat naștere multor teorii referitoare la profeția pe care o face.
Tăblița are o înălțime de un metru, fiind inscripționate pe ea 87 de rânduri care datează din secolul I î.H. Specialiștii arată că textul conține idei religioase care existau în zona respectivă în perioada în care s-a născut Iisus Hristos. Textul este scris pe piatră și nu inscripționat. O asemenea tehnică de scriere nu a mai fost descoperită în regiune. Experții susțin că tăblița este la fel de importată ca descoperirea Manuscriselor de la Marea Moarta.
Cercetând tăblița, profesorul Israel Knohl a spus că aceasta poate revoluționa înțelegerea începuturilor creștinismului. Textul ei include și conceptul de înviere mesianică ce preceda învierea lui Iisus Hristos. Un rând din acest text cuprinde afirmația „în trei zile vei trăi”.
Și celebrul post tv National Geographic a realizat un documentar în care a expus o altă teorie. Din păcate, scrisul nu poate fi citit în întregime pe această tăbliță, deși experții au încercat să îl vizualizeze cu ajutorul tehnologiei avansate. Multe dintre rândurile scrise s-au șters din cauza trecerii timpului. Reprezentanții muzeului în care se află tăblița spun că doar 40 din cele 87 de rânduri pot fi citite.
Această tăbliță este cea mai veche care menționează un arhanghel, pe Gabriel, unul din cei mai importanți. În textul descifrat se spune că Dumnezeu va veni asupra Ierusalimului cu o armată de îngeri pentru a salva orașul.
Nota Observator :
Este posibilitatea de a cumpara intreaga carte, de pe unul din site-urile care-i fac publicitate.
Este suficienta doar clisarea pe Google a titlului cartii... " Civilizatii succesive " Vol I - extras - Edith si Emilian M. Dobrescu
|
autori Edith si Emilian M. Dobrescu 5/29/2018 |
Contact: |
|
|
