Domnița Neaga - „Lecturi în lumină”
Când citești o carte pe a cărei copertă este menționat numele unui critic literar, cunoscut și recunoscut ca atare, ești sigur că acesta are în spate o „carieră” de cititor „de cursă lungă”, lectura devenind, pe lângă pasiune, și o profesie a celui înarmat cu tot ceea ce înseamnă știința literaturii și, poate, predestinat acestui delicat și, totodată, dificil act de înaltă cultură, cu o indeniabilă responsabilitate.
Dar, când un volum cuprinzând cronici, note de lectură, puncte de vedere despre scrierile unor confrați, poartă semnătura unui poet/prozator, te întrebi cât de îndreptățit și cât de înzestrat cu calitățile artistice necesare actului critic este acesta și dacă el se poate ridica la nivelul unui profesionist. Totuși, când acesta, poetul să zicem, obișnuit să-și exprime sentimentele, trăirile afective, ideile și gândurile, cu sinceritate și cu profunzime, folosindu-se de limbajul poetic, creând versuri adresate spiritului și sensibilității cititorului care își regăsește propriile visuri, clipele de fericire și/sau angoasele în creațiile respective, este atras de scrierile altora, ai o oarecare reținere și îți pui întrebările de mai sus.
Ei bine, toate aceste gânduri mi-au trecut prin minte când am avut în mână cartea delicatei și talentatei poete Domnița Neaga, „Lecturi în lumină” (NEUMA, Cluj-Napoca, 2018), deși aveam cunoștință de faptul că, din când în când, publicase eseuri critice în diverse reviste, demonstrând astfel că nu s-a izolat în propriul tour d’ivoire și că rămâne și un cititor pasionat și avizat al cărților unora dintre confrați.
La întrebările de mai sus, volumul Domniței Neaga mi-a răspuns cu asupra de măsură, întrucât, pe lângă harul cu care a fost dăruită, pe lângă talentul cu care își realizează imaginarul poetic, autoarea este și profesoară de vocație (a predat limba și literatura română timp de aproape patru decenii), fapt ce-i permite să pătrundă în universul intim al cărților confraților săi, intrând în consonanță cu spiritul, cu sensibilitatea, cu intensitatea trăirilor sufletești ale acestora, mai ales când este vorba despre genul liric. Domnia Sa însăși răspunde la una dintre întrebări, menționând, într-un fel de justificare a actului său critic („Câteva cuvinte…”), atât pentru cititor, cât și pentru propria conștiință, că nu-și arogă calitatea de critic literar, ci rămâne „un poet, un profesor de limba și literatura română care scrie despre ceea ce citește și îi place” (s.n.).
Deși lirica este principalul domeniu de creație, cultivată „mai bine de patru decenii” (a debutat, publicistic, în anul 1971, iar, editorial, în anul 2000), cele cinci volume de versuri consacrând-o ca poetă (este membră USR), a simțit nevoia să umple un gol, mai ales în ceea ce-i privește pe „scriitorii talentați” pe care, cândva, „timpurile și cenzura comunistă i-au ținut departe de ziare, de reviste literare, de edituri”, pe cei talentați care, după pensionare, „se refugiază acum în scris, găsind în el un mod plăcut de a-și petrece timpul și a-și amâna, pe cât posibil, finalul”, toți aceștia publicându-și creațiile în regie proprie, „în ciuda vicisitudinilor vieții postdecembriste” (uneori la prețuri prohibite), multe dintre ele valoroase, astfel că încearcă să le scoată din cvasianonimitatea în care circulă, mai ales când în localitățile din provincie lipsesc librăriile.
Aparținând unei comunități cu o îndelungată tradiție culturală și cu o efervescentă activitate literară, de o emulație artistică greu de egalat promovată de Asociația Culturală „Mileniul 3”, comunitate părând a avea ca deviză afirmația lui Octavian Paler, potrivit căreia „fără spirit și fără cultură nu există eternitate”, Domnița Neaga a simțit nevoia de a-și exprima, cu sinceritate și cu dorința de a se identifica afectiv cu autorii volumelor de care se ocupă, de a-și expune impresiile produse de lectura acestora, fără a acorda calificative, fără a ierarhiza, reliefând „realitatea profundă a literaturii, căutând să descopere ceea ce este demn de evidențiat în scrisul unor autori ocoliți de reflectoare” (Horia Gârbea).
Totuși, poeta, aflată în ipostaza de critic literar, dar, mai cu seamă, în cea de profesor de limba și literatura română, constată că așa-zisa „libertate de exprimare” postdecembristă „a permis apariția a tot felul de cărți din care nu mai înțelegi nimic, fiindcă unii oameni nu au simțul măsurii”, conducând la un fel de „anarhie modernă” permițând, fără îndoială, și „impostura producătoare de maculatură”. Fără a renunța la criteriul valoric și fără a folosi în exces laudele, în eseurile sale critice, Domnița Neaga face dovada unor lecturi aprofundate și a unei analize pertinente, evidențiind reușitele autorilor, mai ales ale celor mai puțin cunoscuți, ori aflați la debut. Citeam undeva că operele literare nu se diferențiază atât de mult prin textul propriu-zis, cât mai ales prin felul în care sunt receptate de cititori, chiar prin felul, dispoziția, momentul și chiar locul în care sunt citite. Or, Domnița Neaga știe „să citească”, descoperind și punând în „lumină” partea bună a operei, locurile în care se manifestă harul scriitorului, originalitatea lui.
Volumul de față cuprinde 34 de eseuri critice ale cărților „unor autori de toate vârstele, de profesii diferite”, numite chiar de către autoare „cronici de întâmpinare”, scrise cu prilejul apariției lor și publicate „de-a lungul anilor” în reviste de profil din țară și din străinătate, dintre care peste jumătate se referă la scrierile unor teleormăneni.
Când este vorba despre proză, capul de afiș îl deține octogenarul Constantin T. Ciubotaru cu prima sa carte de proză scurtă („Dreptul de autor”) și cu cea aparținând genului epistolar („Frățânele meu, Constantin Blănaru”), evidențiindu-i-se preferința pentru tematica socială, existențială și politică, dar și frumusețea unei prietenii literare. Al doilea este Gheorghe Stroe (amândoi devenind, ulterior, membri USR), „prozator de excepție”, aflat „la deplina maturitate a scrisului” în volumul „Vânătoare pe muntele de cenușă”, iar teleormănencei trăitoare în Canada, Elena Buică, îi dedică patru cronici, remarcând „ținuta elevată a discursului epic”, devenind, în timp, o adevărată „ambasadoare a sufletului românesc”. Ion Drăghici cultivă, în volumul „Povestiri din veacul ce trecu”, o „proză realistă, în stil clasic, de tip balzacian” ca un adevărat „meșteșugar” al scrisului, fiind, în același timp, un „poet de rafinament”, Caty Urucu, în romanul „Umilință și recunoștință” îmbină în mod fericit „memorialistica, secvența de reportaj, schița de sociologie”, fără a folosi „formule sofisticate de exprimare”.
Dintre „alogenii” din afara Teleormanului, îi rețin atenția Ioan Țicalo, al cărui roman, „Altă lume”, este „scris într-o frumoasă limbă literară românească”, Grig Gociu, cu trei dintre romanele sale „autobiografice”, remarcabile prin „puterea și talentul de portretizare ale scriitorului”, moldoveanca Ela Nicolau, stabilită pe meleagurile Deliormanului, cu romanul său autobiografic („Prin glodul destinului”), argeșeanul Ion Toma Ionescu, autorul unui roman modern („Gușterele”) din care nu lipsesc „tablourile onirice de cea mai bună calitate expresionistă și escatologică”.
Genul liric este ilustrat de consacrații Marin Codreanu („Ninge pe Via Dolorosa”), care cultivă o „lirică religioasă oscilând între tradiționalism și modernism”, Rodian Drăgoi, utilizând un limbaj simplu, „clar, metaforic, ușor discursiv”, în „Fotografia absenței mele”, de mai puțin cunoscuții Mihai Dor (Ion Mihăilă), un „creator autentic”, poet cu „sensibilitate aparte…folosind un limbaj conotativ”, Cristian Gabriel Moraru, cu ineditul volum „Ieșiri din timpul profan (psalmi creativiști)”, Virginia Vini Popescu, autoarea unui volum de versuri pentru copii („Clonarea lui Jerry”), toţi originari din Teleorman, şi Alex Daniel, „poetul protestatar” din volumul „Lumea nebunilor”, venit din nordul Maramureşului şi stabilit aici, în Sud. Din afară, sunt prezenți vâlceanul Nicu Cismaru, poet care cultivă („Călimara din firidă”) „o limbă românească suplă…un stil elegant și seducător”, basarabeanul Traian Vasilcău, al cărui volum „Sfeșnic în rugăciune” este o „carte frumoasă, cu suflet bun” cultivând o „poezie armonioasă, muzicală, scrisă în vers clasic”.
Jurnalistul Gheorghe Gabriel Argeșeanu este prezent cu volumul al II-lea de interviuri („Dialoguri convexe”), un adevărat „document” pentru istoria literaturii teleormănene și nu numai, mai ales că are și un corpus de fotografii semnificative.
În aceste eseuri critice se observă experiența, nu numai ca poetă, ci și aceea de critic literar, exercițiul său dovedind putere de analiză, de sinteză, de sugestie, de subtilitate, sinceritatea și spiritul de observație subliniind delicatețea și sensibilitatea unui cititor avizat și a unui adevărat om de litere. Mai mult, în toate eseurile se simte un respect necondiționat pentru autorii volumelor prezentate, apreciind strădania și talentul lor puse în slujba dezvoltării limbii și literaturii române, cu dragoste, credință și multă generozitate.
|
Nicolae Dina 5/15/2018 |
Contact: |
|
|
