Regalitatea in România ( 1866 - 1947 )
Casa Regală din România a fost întemeiată de printul Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen. Avea 27 de ani, era fiul principelui Anton de
Hohenzolern si se bucura de sprijinul lui Napoleon al III-lea, la sugestia
căruia C.I. Brătianu i-a avansat propunerea după refuzul lui Filip de Flandra,
si a lui Bismarck, prim-ministru al Prusiei si curând cancelar al Germaniei.
Originari din Sigmaringen, oras conturat în jurul castelului cu acelasi nume,
Hohenzzolernii mai dăduseră pe Wilhelm I, rege al Prusiei, devenit apoi împărat
al Germaniei, iar acum puneau bazele unei dinastii în România.
La urcarea pe tron, Carol I (1866-1914) si-a propus să înlăture
tensiunile politice interne si să asigure un regim constitutional stabil, să
modernizeze statul si să consolideze întemeierea dinastiei, pe care o vedea
chezăsie a propăsirii României.
Ajuns clandestin în tară datorită tensiunilor dintre Prusia si
Imperiul Austriac pe care a trebuit să-l traverseze, a fost bine primit de clasa
politică si instaurat la 10 mai 1866, iar în octombrie a primit si firmanul de
la Înalta Poartă. La 3 noiembrie 1869, s-a căsătorit cu Elisabeta de Wield,
înrudită cu familiile domnitoare din Prusia si Suedia, ceea ce crea noi premise
favorabile noii domnii.
Cu toate acestea, proaspătul domnitor avea să întâmpine curând
primele necazuri pe plan intern, care au luat forma unei miscări republicane, în
1871. A cerut demisia guvernului si convocarea Locotenentei Domnesti pentru a-si
fi prezentat abdicarea. Dar Lascăr Catargiu a reusit să formeze un nou guvern si
să-l convingă să renunte la părăsirea tronului.
Numele lui Carol I este legat de cucerirea Independentei de Stat a
României si de modernizarea structurilor statului român, între care trebuie să
recunoastem importanta primordială a înfăptuirii unei adevărate revolutii
industriale, făurirea cadrelor necesare tuturor sectoarelor de activitate si a
altor măsuri care au făcut din România un stat modern, devenit atractiv pentru
românii din afara granitelor, toate pregătind terenul pentru Unirea cea Mare.
Cu privire la Independentă, dincolo de prepararea, proclamarea si
cucerirea acesteia cu arma în mână pe frontul din Balcani, unde, de la 16 august
1877, a fost comandantul trupelor ruso-române care aveau să cucerească Plevna,
marele său merit avea să fie pus în evidentă de episodul care a urmat
războiului, când a trebuit să recurgă la sprijinul lui Bismarck. Anume, în
retragerea lor de la sud de Dunăre, trupele rusesti, în loc să-si continue
drumul spre propria vatră, au ocupat pozitii strategice în jurul Bucurestilor.
Carol I s-a retras cu armata sa în zona subcarpatică, de unde a lansat apeluri
de ajutor către Germania. Numai la avertismentele „Cancelarului de Fier”, Rusia
a cutezat să-si retragă trupele. Altfel, ar fi îndeplinit un plan ce dăinuia de
pe timpul Ecaterinei cea Mare de a fi înlocuit stăpânirea otomană din spatiul
românesc cu cea taristă.
Pentru meritele sale covârsitoare pe câmpul de luptă unde si-a pus
viata în pericol pentru împlinirea idealului multisecular al românilor, la 9
septembrie 1878, statul român i-a acordat titlul de Altetă Regală, de care avea
să facă uz pentru prima dată la 8 octombrie 1878, când armata română a revenit
în Capitală, si a fost oficializat după recunoasterea sa de către Marile Puteri.
În anul 1881, România a fost proclamată Regat, iar Carol I a
devenit rege.
Neavând urmasi, prin aplicarea art. 81 din Constitutia României, a
fost desemnat mostenitor al tronului Ferinand, fiul mai mic al fratelui său
Leopold, fratele si fiul cel mare refuzând. Faptul a fost oficializat prin
hotărârea Senatului din 14 martie 1889 si prin Decretul Regal din 18 martie
1889.
În 1914, la începutul Primului Război Mondial, statul român a
adoptat neutralitatea în Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914, apoi o
Conventie cu Rusia care recunostea drepturile românilor asupra teritoriilor
românesti de peste munti, desi România încheiase încă din 1883, pentru a se fi
pus la adăpost în fata tarismului, o aliantă cu Austro-Ungaria si Germania, care
ar fi obligat-o să participe la război alături de acestea. Supunându-se vointei
românesti si nevoit să participe la un demers îndreptat împotriva patriei sale,
Carol I s-a îmbolnăvit si a încetat din viată la 27 septembrie 1914.
Ferinand (1914-1927), după o aventruă cu Elena Văcărescu, la 10
ianuarie 1893, s-a căsătorit cu printesa Maria de Edinburg, nepoată a reginei
Victoria a Marii Britanii si a tarului Alexandru al II-lea. Au avut trei fete si
trei băieti, dintre care unul avea să fie viitorul rege Carol al II-lea, născut
la 15 octombrie 1893.
Îndată după instaurare, la vârsta de 49 de ani, Ferdinand a intrat
în slujba idealului national si, contrar originilor dinastice, a hotărât
participarea României la război alături de Rusia, Anglia si Franta, contra
Triplei Aliante.
Războiul a avut un curs nefast pentru tara noastră în prima lui
parte si regele a fost nevoit să se retragă, în noiembrie 1916, cu armata în
Moldova, unde, anul următor, avea să-si piardă un fiu, Mircea, de patru ani. A
refuzat însă ratificarea Păcii de la Buftea-Bucuresti, care înrobea România
economic si o obliga la cedări teritoriale.
După câte se stie, urmare a războiului si a luptei nationale a
popoarelor înrobite de veacuri, cele trei mari imperii devenite anacronice -
Rusia Taristă, Austro-Ungaria si Imperiul German - s-au destrămat, pe ruinele
lor apărând sau întregindu-se noi state nationale. În acest context geo-politic,
România, ale cărei provincii istorice – Transilvania, Bucovina, Basarabia, rupte
samavolnic din trupul tării – s-au unit cu tara, întregindu-i trupul, iar
Ferdinand si-a atras supranumele de „Întregitorul” si, la 15 octombrie 1922, a
fost încoronat la Alba Iulia ca regele României Întregite.
Carol al II-lea (1930-1940), fiul lui Ferdinand si mostenitorul
tronului, fără încuviintare si încălcând Statutul Casei Regale, s-a căsătorit în
secret, în 1918, la Odesa, cu Ioana Lambrino. În 1919, Tribunalul Ilfov a anulat
căsătoria, iar Carol a fost trimis într-o călătorie în jurul lumii.
La 10 martie 1921, Carol al II-lea s-a căsătorit la Atena cu Elena, fiica
regelui Greciei, cu care a avut un fiu ce avea să devină regele României cu
numele de Mihai I (1927-1930, 1940-1947).
În 1925, Carol a fugit împreună cu metresa lui, Elena Lupescu, pe
care a întâlnit-o la Paris când el venea de la Londra, de la înmormântarea
reginei-mamă a Angliei. Se cunoscuseră în 1922. Ferdinand l-a dezmostenit si
l-a desemnat pe Mihai, fiul acestuia, mostenitor al tronului. La 19 ianuarie
1927, tronul a rămas vacant, regele decedând.
Mihai I, născut la 25 octombrie 1921, a devenit rege, având ca
regentipe Miron Cristea, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Gheorghe
Buzdugan, presedintele Curtii de Casatie, care a decedat si, din 1929, i-a luat
locul Constantin Sărăteanu, fostul său consilier la Curtea de Casatie, si
printul Nicolae, fratele mai mic al lui Carol.
Desi renuntase de mai multe ori la tron, la 6 iunie 1930 Carol a
revenit în tară si, după două zile de negocieri, a fost proclamat rege. A
exilat-o pe Elena, regina-mamă, si-a creat o camarilă din oameni perfizi, lacomi
si angrenati în scandaluri de coruptie. Din 10 februarie 1938 nu s-a mai
multumit doar cu manipularea partidelor politice si a instaurat un regim politic
autoritar, în care a preluat direct conducerea vietii politice în locul tuturor
partidelor politice înfiintând „Frontul Renasterii Nationale” condus de el, a
decretat o nouă Constitutie si altă organizare administrativ-teritorială
împărtind tara în 10 tinuturi, a renuntat la garantiile Frantei si Angliei în
păstrarea granitelor, a încheiat tratate oneroase cu Germania Hitleristă, care
nu l-au ferit de ceea ce era mai rău, dezmembrarea tării prin invazia trupelor
sovietice la 26-28 iunie 1940 în Basarabia si răpirea Transilvaniei de Ungaria
Horthistă prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, urmate de pierderea
Cadrilaterului în septembrie, acest dezastru fiind expresia Pactului
Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939 între URSS, mare putere de extremă
stângă, si Germania, mare putere de extremă dreaptă.
La 6 septembrie 1940 a abdicat în favoarea fiului său, Mihai, dar
întreaga putere revenea generalului Ion Antonescu, ce avea să devină curând
„conducătorul statului”. A părăsit tara în goana unei garnituri de tren
încărcată cu valori de artă si a ropotelor... de focuri trase de legionari, care
l-au urmărit până la granită.
Mihai I (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930, 6 septembrie 1940 - 30
decembrie 1947), strănepot al reginei Victoria si văr al III-lea cu regina
Elisabeta a II-a din Anglia, Mare Voievod de Alba Iulia si, din 1941, maresal al
României.
A rămas în istorie prin organizarea actiunii de arestare a
generalului Ion Antonescu la 23 august 1944, prin eforturile de a se fi opus,
inclusiv printr-o grevă regală, guvernelor de orientare sovietică din perioada
1945-1947 si de instaurare a regimului politic de sorginte sovietică, sfârsind
prin a fi fost silit să abdice, la 30 decembrie 1947.
|
Prof. Ion R. Popa 5/3/2018 |
Contact: |
|
|
