Ființă și neființă la români
.Dragii mei,
A trecut ceva vreme de la ultimele noastre întâlniri. Așa s-a întâmplat mai tot timpul după ce am încheiat un nou volum, după ce l-am cosmetizat și l-am scos apoi în lume. Cu el, ca formă manifestă a unor zvârcoliri, și o parte din mine. Altfel spus, la scară mai mică, eu, suflet pliat între coperțile unei cărți, am tot colindat. M-a mai alintat o domniță, m-a mai înjurat un bădăran, au mai aflat unii despre mine, eu, despre cei trecuți sub așternutul vremurilor, apoi, cu o circularitate, nu tocmai de un rotund perfect, așteptăm cu toții să scoatem, iarăși, degetele afară, într-un nou început, precum ghioceii în ciuda zăpezii ce, în ultimul timp, ar trebui trimisă la deratizat și revopsit. Poluarea își spune cuvântul.
Ca oameni, vrând, nevrând, dăm culoare contextului, iar ca rătăciți ai soartei, nemulțumiți, repunem pe scena vieții întrebări și iarăși aceleași întrebări: „cum?”, „de ce?”, „când?”, „pentru cine?” „pentru ce?” etc. Din întrebări, după caz, nuanțe sau un fel de amestec din care nu putem scoate cenușiul nostru uman, acel deslușit-nedeslușit, dat de veșnica bâlbâială. La mijloc, permanentul „dacă am ști?”, condiționalul rostit fără a lua în calcul faptul că, vorba lui Platon, s-ar putea să nu fim pregătiți să știm. Apoi, la ce bun și știutul a toate, câtă vreme bazaconii fel de fel ni se lipesc de minte, de suflet, și întunecă, oarecum, adevărata cunoaștere? Prin extrapolare, că nu tot timpul este așa, ne-o spune fizica cuantică, locul în care întâmplarea, discret, pare ar fi la ea acasă. Desigur, aci, în cuantică, întâmplarea este un fel de scoatere din ritm, scoatere din firesc, metaforic vorbind, un fel de surpriză a nefirescului și parcă ceva mai puțin din expresia: „lumea este tot ce se întâmplă”, adică lumea este tot ce se întâmplă ca faptă, propoziție cu care Wittgenstein ar fi răsturnat până și ființarea utilă întru adevăr, a lui Haidegger, dacă acesta, asemeni Sfântului Ioan al Crucii, nu ar fi dat totul la o parte, inclusiv obiectivitatea, pentru a putea fi văzută, în timp, Ființa, la nivelul omului aruncat în lume, forțat să treacă dincolo de obișnuit. La capătul obișnuitului, desigur, moartea ca certitudine, de care atunci când uităm ne plasăm, fără prea mari eforturi, în lumea derbedeilor, a borfașilor, a panaramelor înțolite-n în robe sau în alte zdrențe, a mitocanilor sau a urinelelor împăiate, întâmplător, pe ici, pe colo, înțepenite și la tribună, ne plasăm în lumea lui „fuce vânt” sau a cocalarilor de dugheană înțepeniți în ușa cocioabelor cu păcănele. Asta în zilele noastre de libertate, și ea cu nuanță, de acum, în plină democrat-ură! ...Însă, democrat-ură a fost și pe vremea cealaltă, a totalitarismului de tip stalinist, apoi a celui de tip ceaușist, democrat-ură cu semantică, conotații și denotații formulate dogmatic, de la înălțimea conducătorului iubit. Pe atunci, activiștii, clențăi ai regimului, ușor ferchezuiți, ipocriți făr` de măsură, eficienți nevoie mare, băteau chiar mai bine darabaua decât acum, accentuând, desigur, formal, grija pentru binele întregului popor.
Fraților, după cum ați văzut, în prima parte a discuției noastre, prin apel la rigoarea gândirii, ne-am exprimat cu reținere, cu grijă și chiar zgârcenie lingvistică, dorința de a pune în prim plan ființa ființării, conturată la nivelul adevărului, existenței și timpului. În partea a doua, voit, aceiași noi am lăsat limbajul să curgă la limita contingentului desuet, tocmai pentru a surprinde muchia de cuțit, ea însăși limită între sublim și ridicol. În consecință, aici, unde trăim, pe linia Occident-Orient, este mai mult decât firesc să ne întrebăm: cam pe unde suntem? cam unde ne plasăm?
Lăsând la o parte bazaconiile astea de tip politic, în marea lor parte făcute doar pentru imagine, trebuie să vă spun că, prin `80, în nebunia sa și sub impulsul ideii conform căreia pe tartore chiar și în iad, îl iubește poporul de mult îngenuncheat, Ceaușescu a dat drumul, din lanț, la foamete. Foamete, în ultimă instanță, pentru toți! Și pentru cei mari, dar mai ales pentru pălmași, pentru pârliții contextului. Totuși, ca să fim sinceri și cu noi, și cu istoria, și mai ales pentru verificabilitate și adevăr, trebuie să nuanțăm. Prin urmare, mai întâi organul de partid și de stat a raționalizat principalele produse. Pâinea, uleiul, zahărul se ridicau de fiecare individ ce încă respira, pe cartelă, de la alimentara la care fusese din timp arondat. Activistului însă, i se înființase cantina de partid, locul de unde își procura și produsele necesare existenței, el neexistând. Mă rog, nu facem, mai ales acum, după ani, din asta un cap de lume. Odată dat zvonul raționalizării, cât ai bate din palme, tot ce era prin galantare, a dispărut, ca și cum niciodată n-ar fi fost. Nici măcar spanacul, cândva nemișcat de ani și ani de zile, de pe rafturile magazinelor, n-a mai rămas. Peste tot, ca într-o expoziție sumbră, ba chiar macabră, doar natură moartă! Peisaj dezolant cu vânzători, un fel de gură- cască puși la uscat, și tot felul de cârlige, în care, până mai ieri, se agățau produse! În consecință, ca urmare a directivelor iubitului conducător, rând pe rând, prăvălia în care se vindea cândva brânză a devenit „n-avem brânză”, carmangeria unde se vindea carne, a devenit „n-avem carne”! ...Și tot așa, până ce însuși pălmașul, până mai ieri „săltat în slăvi” în cadrul luptei de clasă, a devenit rătăcitul, fără de vreun rost, în prezentul său și în veacul vecilor. Nimeni nu mai dădea doi bani pe el. Mai ales când până și la cantinele amenajate pe șantiere sau în cadrul intreprinderilor, el, pălmașul, putea mânca o zeamă lungă și un fel de felul doi, mâncare pentru crescătoria de porci, anexă viitorului, dacă îi dădea dreptul tovul de la partid sau cel de la sindicat. Cota de benzină, vreo 15 litri pe lună, pentru amărâta aia de Dacia, pălmașul multicalificat o ridica de la peco, tot planificat, după ce împingea rabla, cu cârca, până la pompă, câțiva kilometri. În aceste condiții, străzile erau pustii, mai ales că, în plus, pe lângă cotă, activiștii inventaseră mersul cu mașina, o duminică da, una ba, în funcție de numărul de circ-ulație agățat de ea. Peste tot, un fel de pustiu, iar ființa, asta a noastră, cu iz de răsărit, nu cea haideggeriană, cu fler de vest, se regăsea doar la nivelul organului de partid și de stat, ca neființă a neființării. Nu mă credeți? Atunci, pentru a convinge și mai mult, trebuie să știți că statul totalitar de atunci avea cam aceleași atribuții ca și cel din ziua de astăzi: să își hrănească bine poporul, să-l educe, să-l mențină sănătos și să-l apere de dușmani.
Despre cum îl hrănea am vorbit adineauri. Nu e cazul să insistăm! Totuși, trebuie adăugat că la vreun deces din familie, erai obligat să te adresezi, pentru colaci, pentru un fel de pomană, coșciug și cruce, toate după datină, primului secretar de partid. El era Dumnezeul oricui și al viilor, dar și al morților, pe acest pământ. Ceilalți din jurul său, doar slugi ce trebuiau să stea cu ochii în patru, ca nu cumva să primești, de la vreun vânzător, ceva mai mult sau să nu cumva să scrâșnești din dinți. Dricul, vorba vine, pentru cei de la țară, un car cu boi, vlăguiți în brazdă, pe care, din toamnă și până târziu, spre primăvară, prin noroaie, îl duceau în spinare, până la groapă, cu mort, cu boi, cu tot, sătenii. La oraș, mai marii regimului, milostivi nevoie mare, îți repartizau familiei îndurerate, pentru câteva ore, unul din tractoarele cu remorcă ce căra mizeria scursă pe străzi din haznale cocioabelor înșirate de-aiurea pe la periferiile metropolei și, desigur, gunoaiele menajere.
La capitolul educație, cam tot după `80, madam Găinușă, Corcodușă sau cum o fi chemat-o, pentru a-și justifica cocul și aroganța de împăiată, a împărțit liceul în două trepte. Prima până în clasa a zecea, a doua, desigur, până în clasa a douăsprezecea, în funcție de gradul prostiei de care suferea cel ce trebuia să se instruiască pentru viață. Despre un orizont de așteptare, nici astăzi, nici atunci, nu se pomenea. Desigur, în astfel de situație, de după 1980 și până în viitorul îndepărtat, nimeni nu va mai învăța nimic. Învățământul primar, de 10 clase era obligatoriu. În consecință, profesorul coborâse de la rangul său de dascăl educat, la cel de slugă al elevului pe care, cu sau voia sa, trebuia să-l treacă și să-l suporte dintr-o clasă în alta, an de an.
Pentru imagine și ceva propagandă, rămăsese, pe ici, pe colo, oarecum, în picioare, învățământul universitar, dar și acolo, după 80, când iubitul conducător închisese orașele mari, se inventase șpaga în colectiv, pentru amețiți, și statul cu picioarele în sus, pentru zeițele scurte și la minte, și la fuste. Ambele categorii de gen titrate, de acum absolvente de școli cu studii superioare, de lungă durată, trebuiau să-și facă stagiatura de trei ani, la Cucuieții din deal, chiar dacă ar fi învățat pe brânci și ar fi terminat cu nota zece. Culmea învățăturii însă, își spunea cuvântul la sfârșitul ciclului universitar, când amețitul „băga mare” plicul, vreau să spun, în buzunarul examinatorului, iar absolventa trecea cu damigeana, cu curca la proțap, pe la profesor, ca să se odihnească o clipă sub așternutul lui, după atâta cărat și atâta drum. De altfel, același ritual, și la vreun fel de promovare sau și în alte instituții. Pe undeva, acest ritual devenise regula generală pusă subtil în practică în oricare regim. O îndeplineai și numai după aceea bla, bla, bla, apoi promovarea!
Doar în cultură, că se culturaliza, nu glumă, la vremea respectivă, pe ici, pe colo, după aura culturnicului pusă de mai marii partidului, se întindea și covorul roșu. Apoi, dăi și luptă, vorba maestrului! Cel puțin, la capitolul ăsta ar fi multe de spus, însă mă bizui pe faptul că unii dintre voi le știți, alții le intuiți. Expresia:„astăzi pe cine mai bem, pe cine mai f...tem”, ca să nu mai adaug mai mult, era și este un fel de slogan bine cunoscut. Nemernicii l-au însușit și aplicat cum au știut ei mai bine, mai ales că munca cinstită devenise un fel de râs. „Doar proștii și mașinile muncește, oamenii deștepți trăiește!” decretau mai ales creatorii de ifose, adică toți ai de prepuță, aliștepârță, ghecurcu, miaolesco, milulalitră, breazăvekil și alți puieți împuiați, al dracului de mulți!
Dragii mei, la capitolul sănătate, circularitate, nu glumă! Și atunci și astăzi, totul la indigou! Nu am idee cam cum a fost înaintea anului `80, că mama, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-a scăpat în lume, pe podeaua de scândură, pe care doar ce aștrenuseră un braț de paie. Desigur, și pentru mine, și pentru ea, confort nu glumă! Până la anul cu pricina, adică până în `80, norocul mi-a surâs. M-am îmbolnăvit rar și de fiecare dată, un felcer, scăpat cu viață din al Doilea Război Mondial, ne picura penicilină, după caz, în urechi, în nas, în ochi și, evident, în cur. Dacă se întâmpla cu careva ceva mai grav, sătenii îl treceau pe cel cu beteșugul, în car, undeva, peste deal, la Bălcești. Acolo, pe post de genial în toate, Belega! Te consulta! Tot el te opera, te cusea, te mânjea cu iod sau apă sfințită, când dezinfectantul lipsea, apoi îți spunea răstit: „bă, ai grijă de capul tău, că dacă nu ai tu, cine să aibă?! Altfel mori dracu!” Și aveai, altfel nu de puține ori suferindul se întorcea de la Belega și o lua cătinel, cătinel, spre lumea cealaltă! În orașele mai mari, bunăoară, la Severin sau la Craiova, se ridicaseră spitale, clădiri impunătoare, în care cei ce nu dădeau colțul, reveneau oarecum la gânduri mai bune. Mai culegeau coada șoricelului, păducel, izmă, și, după caz, la nevoie mai înghițeau și câte un gât de gaz, însă doar după ce se ungeau cu el din cap până în picioare. Cei cu dare de mână, erau înfășurați în lână stropită cu țuică, frunte de cazan. Nu mai simțeau sau cum ar fi zis un învățat „se trezeau morți, dincolo, fără să știe cum și ce”. Mă înțelegeți voi! După `80, progresele în spitalele de curând construite, au fost substanțiale. Desigur, toate indicațiile toa`rășului trebuiau implementate. Ca și astăzi cu programul de guvernare! Pentru nuanță, dar mai ales rigoare, trebuie să rețineți că prin `82, înainte de Crăciun, o piatră la rinichi m-a trimis urgent tocmai la spitalul regional, sus, la urologie, etajul 7, locul în care spectacolul morții era la înălțime. În primul rând, nu tu căldură, nu tu curent... Am uitat să vă spun că ăsta, curentul, scump nevoie mare, se împiedica zilnic ca prostul, în te miri ce hățișuri politicienești și furtișaguri relevante, iar când o lua iar din loc spre vreun destinatar, spre vreun bec sau aparat casnic, dădea buzna cocoloașe, apoi totul, fum și scrum. Statul, că el avea totul, apa, pâinea etc, desigur și curentul, în caz de reclamație sancționa reclamantul pe motiv că a favorizat infractorul, apoi pentru neglijență în serviciu și, evident, pentru că nu a scos aparatul cu pricina din priză. Ca și în zilele noastre, în care duduie avântul democratic.
Dar să revenim. Ceva de genul, se întâmpla și în sălile de operație, chiar dacă spitalul avea un generator ce ar fi trebuit să furnizeze curentul electric, la nevoie, în momentele descrise anterior. Nu am auzit că ar fi funcționat vreodată. Generatorul era acolo de fațadă, pentru poză și scuză, în cazul în care cel ce trebuia operat și repus corect pe linia vieții, dădea colțul și desigur, ortul popii. Și ne mai întrebăm de unde averi la preoți și ceafă lată?! Ăla dă, celălalt dă! Câte puțin de la fiecare se umflă cocoașa.
Oameni buni, după prima zi de internare, la urologie, la etajul șapte, mi-am dat seama că ordinea nefirescului-firesc, te urmărea vrând, nevrând. Cei din categoria bătrâni, „hodorog-măria ta”, sufereau, în marea lor parte, de inflamație la prostată. Se umfla bășica în ei și nu se mai puteau pișa. La o zi, cel mult două, de la internare, erau operați, li se scotea prostata, li se puneau pungi pentru drenaj, apoi până spre miezul nopții și în ziua următoare, se pișau în pat. Pungile mai fuseseră puse la alți ...zeci și șapte după ce, desigur, le clătise coana Vica de alte ...zeci și șapte ori, într-o găleată cu apă caldă, tocmai bună și de șters pe jos. În astfel de condiții, hodorog-măria-sa, până spre dimineața următoare intervenției chirurgicale, se trezea cu testicolele umflate, cât pumnul, cu alte cuvinte se trezea cu o boroagă între picioare. Într-o astfel de împrejurare, în cel mai fericit caz, se stabiliza cam pe la 40, 41 de grade și tremura al dracului. La vizita de dimineață, fără echivoc, doctorul stabilea că trebuie urgent castrat. „Domn` doftor, eu așa ceva, nu!... Cum să mă duc eu pe lumea ailaltă eunuc. Păi, eu sunt turc?” Atunci, externarea! Să se ducă acasă la nevastă că n-avem voie să depășim procentul de morți dictat de partid și de stat! Tataie, coșciug ai?” „Ce e?” „Tron, bre, tron ai?” „Păi, domn` doftor, eu de moarte sunt?” Dumneata ce zici?! Că tocmai acum, cu coaiele astea umflate, moartea ai să încaleci?! Vise taică, vise! S-au dus vremurile! Hai, externarea! Să nu-l mai văd pe-aici!” Cei ce nu se împotriveau, erau castrați și mai trăiau, cel mult o săptămână în plus. După aceea, mai exact după înmormântare, o pâine în plus, o gură de aer liberă și, cel mai sigur, o pensie în minus de plătit de către statul cu grija nețărmurită pentru pălmaș. A dracului asemănare! Cum se face că la fel se întâmplă și în zilele de astăzi!
A doua categorie, din care făceam și eu parte, erau cei cu rinichii. Se zvârcoleau, urlau, țipau, stăteau și în cap, până ce, în cele din urmă, o asistentă prăfuită injecta în suferind triada: algocalmin, scobutil și papaverină. Se mai domolea individul, la fel cum m-am liniștit și eu în nenumărate rânduri. În una dintre zilele lunii decembrie, la o vizită, cam prin pragul serii, șeful clinicii a șoptit către ceilalți medici: „și mâine l-am opera, dar nu avem ață de cusut! Am auzit și pe loc am devenit pământiu, cum deveneau cam toți cei ce urmau să devină, în viitorul luminos, pământ. Că din pământ venim și în pământ ne întoarcem! În condițiile cu pricina, când înaintam spre cele mai înalte culmi, în comunism, un politruc propusese tovarășului, înlocuirea aței din catgut, importată din străinătate, cu ața fabricată, aici, pe plan local, din mațe de oaie. Scapi din ghearele morții dacă poți! Cu toate astea, după sărbătorile de iarnă, mi s-a scos piatra din rinichiul stâng. De cusut, m-au cusut medicii în primul rând cu indicațiile de partid, și doar mai pe urmă cu tot ce s-a mai putut. La vremea potrivită, când au scos firele, mi-a crăpat operația. Mai mult de două luni am stat așa, cu crăpătura la vezeală, până ce Cel de Sus a făcut cumva să crească, din interior spre suprafață, carne peste carne, și m-am scos, adică am redevenit om în rândul lumii, cârpa curată, bună de șters oricând cu ea pe jos! Activitatea numărul unu a regimului. Ar mai fi multe de spus, însă cu ce folos?! Aude careva, interesează pe cineva?!... Vin ăștia din politică sau din justiția română, „sublimă, independentă și,...și, și cioclopedică”, să pună vreo întrebare de genul: „Te doare ceva?! Te-a înșelat careva?! Simți că te-a furat statul? Că guvernul ți-a dat în cap? Omule, mai ai și dumneata ce mânca? Sau măcar, mai simplu: „Bă, mai respiri? Păi dacă nu, du-te dracului la cimitir! Ce ne mai pui pe drumuri?!” Hai, să fim serioși! Ăștia și multe alte instituții ale statului, la noi, funcționează tocmai pe dos, adică nu pentru om, ci împotriva lui. În viziunea lor, pălmașul e veșnicul infractor de serviciu, de la care, dincolo de taxe, obligatoriu mai trebuie să achite amenzi și alte dări pentru bunăstarea cârmuitorilor. Jigodism de trei parale! Ticăloșie de aceeași măsură. În aceste condiții, circ-ularitatea despre care am pomenit mai spre început, nu tocmai cerc-ulară, când pe față, când pe dos, și-a spus și încă își spune cuvântul.
Domnilor, despre apărare am mai vorbit și cu alte ocazii și vom mai vorbi. Știți bine că armata, pe vremuri, înainte de `89, între două recoltări, doar căprărie și nimic mai mult! În anul de cumpănă, când poporul s-a revoltat, a tras fără milă în cei pe care ar fi trebuit să-i apere. Din acest motiv și din multe altele, privind cumva asupra a tot, sunt de fiecare dată uimit de cum a nimerit-o „vorbărețul” ăla, Ecclesiastul, fiul lui David, rege în Ierusalim? „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, că nu este nimic nou sub soare”. Acum, desigur, și zicerea asta e cu nuanță. Pentru cei cu binele în oase și nu numai, revenirea ar însemna, din bine în mai bine. Perspectiva se schimbă pentru poporul de la care și-a întors Dumnezeu fața. În acest caz, veșnicul început înseamnă durere, iar din durere mai multă durere! Ceea ce ne mai alintă și ne și împacă oarecum cu noi înșine, este eterogenitatea. Nu este loc pe fața pământului unde să curgă doar lapte și miere, cum nu este nici popor care să trăiască într-un astfel de ținut, un fel de rai în care ispita să fi dispărut. În aceste condiții, aici, la noi, pe linia Occident-Orient, cu oarecare strângere de inimă, totuși am putea reveni la ființarea ființei și, implicit, la categoriile sale nodale: adevăr, existență, timp, mai ales că Haidegger, neamț „de-al nostru”, ar fi dorit să pună doar întrebarea cu privire la adevăr în condițiile existenței, adică în condițiile posibilității smulgerii noastre dincolo de obișnuit. Dar s-o putea, oare? Mă tem că nu, câtă vreme la noi, la români, minciuna a fost și a rămas formă de viață, promulgată de la înălțimea scaunelor domnești, iar timpul, un fel de flecăreală sau de pierdere de vreme. În aceste condiții, ființa e cu siguranță neființă a neființării, iar noi, copie fidelă ei.
|
