In memoriam: Părintele Roman Braga - preot și duhovnic ca un „rug aprins” –
Copleșit în permanență de o mare și autentică smerenie, Părintele Roman Braga aparține acelei alese categorii de oameni care au legat cerul de pământ îmbrăcând haina îngerească a călugărului și viețuind ca slujitori ai lui Hristos la modul desăvârșit al cuvântului. Viața sa, putând constitui, fără îndoială, subiectul unui fascinant roman de o incontestabilă valoare documentară, abundă de întâmplări impresionante, petrecute din rațiuni deseori nefirești, incluse în anii copilăriei, perioada de studii și ralierea la „Rugul Aprins”, calvarul închisorilor comuniste, peregrinările prin țară, preot misionar în Brazilia și, în final, intervalul de timp cât a fost preot și duhovnic în Statele Unite. Drumul prin această lume a Părintelui Roman Braga, readus laconic în memorie în rândurile ce urmează, convinge din plin că acesta a fost un model incontestabil al monahismului românesc.
„Sunt născut în Basarabia, în Codrii Lăpușului. Noi ne mândrim spunând că suntem răzeși, adică țărani liberi; n-am fost niciodată pe moșiile boierești. Acolo erau așa-numitele armate de țărani liberi ale voievozilor români care, până să vină armata de la Suceava sau mai știu eu de unde, făceau singuri față tătarilor care năvăleau peste Nistru. Din țăranii aceia m-am născut, în Codrii Lăpușului, lângă o mănăstire, așa încât faptul că sunt călugăr și preot nu e chiar întâmplător”. 1
Roman Braga s-a născut în satul Condrița, județul Lăpușna din Basarabia, la 2 aprilie 1922, fiind al șaptelea copil dintre cei opt ai lui Cosma și al Mariei Braga. În apropierea satului natal, se găsea Mănăstirea ortodoxă Condrița, având o obște de călugări, locaș ctitorit de un ieromonah venit de la Mănăstirea Căpriana, ulterior separându-se de aceasta și devenind mănăstire de sine stătătoare. Întreaga familie frecventa biserica mănăstirii pentru că în sat nu exista biserică. Rolul călugărilor în viața comunității era covârșitor. Părinții, împreună cu copiii, constituiau o veritabilă familie drept credincioasă. Un rol primordial în formarea viitorului monah, în special în inițierea evoluției sufletești, l-a avut mama sa. Copilul Roman Braga a crescut având în casă o bogată literatură creștin-ortodoxă, cărți religioase de o profundă însemnătate („Psaltirea”, „Ceaslovul”, „Triodul”), atmosfera din sânul familiei fiind una de excepție și insuflându-i de la o vârstă fragedă simțirea vieții duhovnicești. Între anii 1930-1934, urmează cursurile școlii primare din sat, având învățători buni, prieteni cu călugării cu care și părinții săi aveau relații de mare atașament.
Anii de formare încep cu 1934, când, la vârsta de 12 ani, intră la Mănăstirea Căldărușani, județul Ilfov, de unde în anul următor este trimis la Seminarul Monahal de la Cernica. „Cernica este o mănăstire veche din secolul al XVIII-lea, dar înnoirea monastică a venit odată cu discipolii Sfântului Paisius Velichikovsky de la Mănăstirea Neamț. Se știe că Sfântul Paisius, care este înmormântat la Mănăstirea Neamț, a reorganizat trei mănăstiri în Moldova: Neamț, cu o mie de călugări, Secu, cu șase sute de călugări și Dragomirna, cu cinci sute. Dar, spiritul paisian nu se potrivea cu specificul românesc, astfel că Părintele Gheorghe, un discipol al Sfântului Paisius, s-a despărțit de acesta și a mers în Valahia, organizând mănăstirile Cernica și Căldărușani”.2 Roman Braga a rămas pentru tot restul vieții la părerea că în acel an, Cernica era „un cuib de pustnici”, aici învățând „Rugăciunea Inimii””, cu accentul pus pe pravilă și mai puțin pe teologia ei, cu alte cuvinte, aici însușindu-și practicarea ei, înainte de a ști bine ce este. În timpul războiului, în anul 1940, seminarul de la Cernica a fost desființat, iar cei 120 de elevi au fost trimiși la toate seminariile din țară. Roman Braga a fost repartizat la Seminarul Central din București, școală renumită care îl avea profesor pe Anton Pann, unde absolvă clasa a VII-a. Purtând corespondență cu mama sa și cu un frate aflat în Basarabia și fiind mistuit de dorința de a fi mai aproape de casă, în clasa a VIII-a s-a transferat la Chișinău, unde între 1942-1943, a urmat cursurile Seminarului Teologic, o școală înființată încă din 1812. În anul 1943, fiind încă război, imediat după absolvirea seminarului de la Chișinău și obținerea diplomei, a fost trimis la Școala Militară de la Bacău, unde a rămas până la încheierea războiului, în 1945. Contrastul dintre rafinamentele spirituale de la care venea și atmosfera cazonă („bădărănie”, „lipsa oricărei sensibilități”) l-a cutremurat. Totuși, în această nefastă perioadă, i se permite, asemenea altor colegi, să se înscrie la teologie, facultate la care, timp de doi ani de zile, își dă examenele la „fără frecvență”.
În anul 1945, o dată cu plecarea din armată și pe când era în anul III la Facultatea de Teologie, se mută la București pentru continuarea studiilor. Era anul în care Părintele Stăniloae a fost mutat de la Sibiu la București, astfel că a început cu el cursul de „Mistică”. A absolvit teologia în 1947 cu mențiunea „Magna cum laudae”. În 1948, obține certificatul de profesor de limba română și religie și urmează cursurile anului I de doctorat la Facultatea de Teologie din București. Despre acei ani își va aminti peste timp: „Eu am rămas întotdeauna cu călugării mei de la Cernica. Mă duceam des acolo (...). Mă mărturiseam la călugării care mai trăiau, mă îmbibam de viață duhovnicească ca un burete uscat și, într-un fel, continuam să-mi trăiesc viața mănăstirească. Nu vă mai spun că vacanțele le făceam ori la Căldărușani, ori la Cernica. Pentru mine, mănăstirea era singura viață care mi se potrivea”.3 „Am trăit intens toată drama acelor 3-4 ani de ocupație rusească, ca să spun așa, între armistițiu și primul guvern comunist care s-a instalat o dată cu plecarea Regelui în 1948. Am trait, împreună cu toți oamenii care au simțit ceva ortodox și românesc, toată drama ucigătoarelor transformări. Era epoca în care toate valorile începuseră să se răstoarne complet”.4
Contactul lui Roman Braga cu Mănăstirea Antim și „Rugul Aprins” se datorează colegului său de la teologie Nicolae Bordașiu. Erau foarte buni prieteni, fiind amândoi activi la Asociația Studenților Teologi unde erau implicați în diverse preocupări. În paralel cu teologia, ei studiau la Facultatea de Filosofie, aici cunoscându-l pe Heinrich Stahl, iar, prin acesta, îl întâlnesc pe Ernest Bernea care lucra la Seminarul de Sociologie al lui Dimitrie Gusti. Cu timpul, chiar s-au împrietenit cu profesorii și au început să citească cu interes „Caietele de filosofie” în care publicau Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Grigore Moisil, intelectuali de marcă ai culturii române. De Mănăstirea Antim, ctitorită de marele ierarh Antim Ivireanu, și-au legat numele personalități ilustre ale istoriei românilor, cum ar fi, Tudor Vladimirescu și Alexandru Ioan Cuza. Mi se pare imperios necesară restituirea aici a stării mănăstirii din anii premergători experienței „Rugul Aprins”. Comunitatea de călugări se completa cu studenți, mai ales la teologie, cu precădere, dar și la filosofie, arte frumoase și chiar matematici. «Persoanele pe care Antimul le reunea (...), citadini adesea tineri sau foarte tineri, veneau din lumea studiilor riguroase și deschise, cum se cuvine, universalului. Pentru aceștia, viața monahală, departe de pitoresc sau evlavie semănătoristă, răsuna de chemările Absolutului viu. Ea deschidea calea cântărilor și descoperirilor, dar de un „alt ordin” - ar fi spus Pascal - decât ordinul „acestei lumi” (...). Excepția situației de la Antim consta, poate, în „calitatea” acelei experiențe, vădind un soi de armonie prestabilită între latura sa monastică și latura laic-intelectuală».5 În repetate rânduri, Părintele Roman spunea că nu se poate vorbi despre mișcarea „Rugul Aprins” fără a începe cu referiri despre inițiatorul ei, cel care coordona întâlnirile, poetul Alexandru Teodorescu, cunoscut ca publicist sub numele de Sandu Tudor, devenit apoi călugărul care s-a numit Părintele Daniil. Orice dezbatere la care participa Sandu Tudor (îndeosebi conferințele sale), era urmărită „cu interes de vânătorii de simboluri, pentru că avea o înclinație înnăscută către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura Sfinților Părinți și de mistica vieții călugărești”. Un eveniment de importanță majoră la care Roman Braga a asistat a fost venirea la Mănăstirea Antim a lui Ioan Kulighin, cunoscut ca Ioan Străinul, sosirea acestuia fiind considerată ca providențială pentru „Rugul Aprins”. Dacă Sandu Tudor era pe vremea aceea doar frate, deci, în fond, un căutător, la fel ca ceilalți călugări, Ioan Kulighin a venit și a implementat regula practicării Rugăciunii Inimii, făcând o incontestabilă dovadă că exersarea Rugăciunii lui Iisus nu poate să o realizeze cineva fără știrea, sfatul și binecuvântarea unui bun cunoscător al acesteia. Între anii 1945-1948, în sala bibliotecii Mănăstirii Antim s-au ținut o serie de conferințe susținute de personalități proeminente ale vieții cultural-religioase de atunci, printre care: părintele ieroschimonah Daniil, citat mai înainte, părintele arhimandrit Vasile Vasilachi, starețul mănăstirii, părintele profesor Dumitru Stăniloae, profesorul universitar Alexandru Elian, profesorul universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu. Prelegerile aveau caracter pur teologic, cu referire la rugăciune în general și la raporturile omului cu Dumnezeu, privite și din punct de vedere istoric. Pentru orice observator de bună-credință, Antimul și „Rugul Aprins” au determinat o adevărată revigorare duhovnicească, atingând stratul cel mai rece și împietrit al societății, intelectualitatea.
La data de 16 iulie, Roman Braga a fost arestat. Această arestare a fost expresia unei înscenări, invocându-se o presupusă legătură cu mișcarea legionară, cu toate că el nu era legionar. Motivul invocat de autorități a fost acela de a fi găzduit și ajutat un bărbat (bunul său prieten Nicolae Bordașiu) care era în mișcarea legionară și care era căutat în acel timp. După ce petrece un an de anchetă (1948-1949) la Ministerul de Interne și la Jilava, este condamnat la 5 ani de temniță grea pentru „omisiune de denunț și ajutor” și este transferat la închisoarea Pitești, unde cunoaște toată gama ororilor, timp de trei ani. În 1950 a fost introdus în „laboratorul de reeducare”, unde a parcurs grozăviile metodelor comuniste alături de Părintele Calciu, coleg de cameră. Apoi, este mutat la Canal (1951-1952), în lagărul de la Peninsula-Valea Neagră, unde muncește în „brigada preoților” timp de 582 de zile. Aici, l-a întâlnit pe Părintele Evghenie Hulea, „un mare călugăr”, cel care va avea un rol hotărâtor în viața sa, Părintele Roman fiind convins că prin el a lucrat Dumnezeu convertirea sa la călugărie. În august 1953, este eliberat și i se dă domiciliu forțat în București. După scurt timp, asumându-și toate riscurile, pleacă la Iași, unde era sora sa, Maica Benedicta.
La 2 ianuarie 1954, Mitropolitul Iașului, Sebastian Rușanu, îl călugărește, iar la 6 ianuarie 1954, este făcut diacon la Mitropolia Iașului. Aici, împreună cu alți patru diaconi, participă zilnic la slujirea Sfintei Liturghii, cântă în strană. Între timp, i se ridică domiciliul obligatoriu și primește buletin de identitate de Iași. Înconjurat de studenți, majoritatea la medicină, ține ședințe teologice, discută și practică Rugăciunea Inimii, discută Filocalia. Este urmărit permanent de autorități, dar este lăsat în pace în tot acest timp. Dintre cei câțiva duhovnici de la Mitropolia Moldovei, pe care i-a cunoscut în vremurile acelea își amintea cu mare drag de Părintele Bartolomeu Dolhan, o figură aparte, un artist. Studiase artele, dar se limitase la iconografie. Părintele Bartolomeu nu era un ascet, dar emana o rară bunătate și o anumită lumină care copleșea pe oricine. În vara anului 1957, Roman Braga participă, timp de opt zile, la „meditațiile” ținute de starețul Sandu Tudor la Mănăstirea Rarău, făcând împreună cu acesta educație anti-materialistă unui grup de studenți de la Facultatea de Arhitectură din București. «Între 1953-1958, „în toată această perioadă, în mod consecvent, cu scop dușmănos regimului democrat, am făcut educație anti-comunistă în rândurile tineretului - și în special a celui studios - deoarece speram ca astfel să-i rup de regim și de concepțiile sale” (extras din declarația Părintelui Roman Braga dată anchetatorilor)».6
În anul 1959, Părintele Roman Braga este arestat a doua oară. Autoritățile ezită în a decide în ce categorie de deținuți politici să-l încadreze. Ancheta durează un an de zile. Cu două luni înainte de proces, este dus la București, la închisoarea Uranus. Este inclus în grupul celor de la „Rugul Aprins”. «A fost o parodie de proces cu ușile încuiate, deoarece au fost rostite, ca martori, nume ale unor oameni din guvern, cum era Atanase Joja, de exemplu, despre care Securitatea nu ar fi vrut să se vorbească în acea situație. Procurorul a început prin a ne acuza că am vrut să-i ardem pe rug, făcând aluzie la denumirea asociației, „Rugul Aprins”, își amintește Părintele Roman Braga. Apoi, am fost învinuiți că ne adunam și comentam texte dușmănoase la adresa regimului din sfinții Vasile cel Mare, Ioan Scărarul și Grigorie de Nyssa. Nu spun că era ignoranță a procurorului, ci mai degrabă cinism diabolic, specific comuniștilor». (7) Părintele Braga a fost condamnat, în urma procesului, pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, conform art. 209 pct. 1 Cod penal, prin Sentința Nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii II Militare, la 18 ani muncă silnică și 10 ani de degradare civică. După pronunțarea sentinței toți condamnații au fost transportați la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, Părintele Roman rămânând aici timp de două luni, perioadă după care a fost repartizat în Balta Brăilei, în colonia Salcia. Între anii 1959-1964, lucrează în diferite colonii la construirea de diguri. Urmare a mnistiei generale (Decretul-Lege Nr. 411/1964), este eliberat din lagăr la data de 31 iulie 1964. Întors la Iași, Părintele Roman găsește totul schimbat. Sebastian Rușanu murise, iar mitropolit era Iustin Moisescu, care nu l-a acceptat, spunându-i direct: „În eparhia mea, nici măcar cântăreț nu te vreau!”. Stigmatul de deținut politic își spunea deja cuvântul. După o lună de suspine și frământări, petrecută la Văratec, la sora sa, Maica Benedicta, se hotărăște să meargă din episcopie în episcopie, cu speranța că va găsi un ierarh care să înțeleagă că este întrutotul cuprins de dorința de a rămâne în Sfânta Biserică. Peregrinările prin țară au urmat traseul Craiova, Cluj, Timișoara (fără rezultat) și Oradea, unde Episcopul Valerian Zaharia îl angajează să lucreze cu ziua la arhivă, cu doamna Coman, mama Anei Blandiana, tatăl poetei făcând pușcărie cu părintele la colonia Salcia. Roman Braga a fost hirotonit în preoție de Preasfințitul Valerian Zaharia, care, primind aprobare de la Departamentul Cultelor pentru numire cu data de 1 ianuarie, l-a numit preot pe seama Parohiei Negrești-Oaș. Părintele Braga a stat în Țara Oașului timp de trei ani, adaptându-se repede la noua sa misiune. În 1967, este transferat forțat și pe ascuns, într-o noapte, la o parohie din comuna Sârbi, o localitate mică între Marghita și Oradea, „unde te înglodai în noroi”. În anul 1968, fiind, cu siguranță, incomod pentru autorități, Părintele Roman Braga este invitat la Patriarhie pentru a pleca în Brazilia.
Cu trimiterea sa ca preot misionar în Brazilia, începe o nouă etapă a itinerarului său prin această lume, după ce a pătimit cu mare preț de jerfă nădejdea unei vieți în Hristos și credința în izbăvirea poporului său greu încercat de tirania satanică a comunismului. A slujit între anii 1968-1972 ca preot misionar pentru comunitatea românească din Sao Paolo, având experiențe interesante.
În anul 1972, Părintele Braga este chemat de Preasfinția Sa Valerian Trifa al Episcopiei Române Ortodoxe din America. Între anii 1972-1979, locuiește la Vatra Românească din Grass Lake, Michigan, unde era și sediul episcopiei. Aici este foarte dedicat educației religioase a copiilor pe timpul taberelor de vară, face parte din comisia de traducere a textelor religioase din limba română în limba engleză și se ocupă de transpunerea cântărilor bisericești pe texte englezești. De asemenea, în această perioadă, suplinește, la nevoie, diferiți preoți parohi din Canada și Statele Unite.
Între 1979-1982, vreme de trei ani, este preot paroh al Bisericii „Sfânta Treime” din Youngstown, Ohio.
În ianuarie 1982, i se încredințează păstorirea Catedralei „Sfântul Gheorghe” din Southfield, Michigan.
Între anii 1983-1988, se nevoiește, timp de cinci ani, ca ieromonah și duhovnic, la Mănăstirea „Schimbarea la Față” din Ellwood City, Pennsylvania.
Ieșit oficial la pensie, în anul 1988, se retrage, ca preot și duhovnic, la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, unde, până la sfârșitul vieții, desfășoară o bogată activitate religioasă.
Joi, 28 aprilie 2015, Părintele Roman Braga trece la Domnul, după o lungă suferință. Este înmormântat în cimitirul mănăstirii din Rives Junction, alături de sora sa Maica Benedicta cu care a avut întreaga viață o relație specială, de interdependență reciprocă. Se cuvine remarcat că, până în anul 2013, părintele n-a lipsit de la nici o liturghie. Deși grav bolnav, Părintele Roman nu a „căzut la pat” decât pentru ultimele zece zile. Vestea mutării în eternitate a părintelui a fost primită cu multă durere de toți cei care l-au cunoscut, consternați de faptul că încă un sfânt al închisorilor comuniste a plecat către Mântuitorul Iisus Hristos pe care l-a slujit cu fiecare suflare a sa și la tovarășii săi de suferință și izbândă.
Se mai impune menționat că în America, viața sa intrând pe un făgaș lipsit de convulsii, Părintele Braga a avut remarcabile preocupări teologice, valoroase și demne de amintit fiind: colaborarea la numeroase periodice creștine, ca: „Solia (the Herald)”; editarea jurnalului monastic „Rugul Aprins” și a revistei teologice „Lumina Lină” (1989, 1991); publicarea cărților: „Pe drumul credinței (On the Way of Faith)”, HDM Press Inc. (1995, 2006), „Trepte duhovnicești”, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Alba Iulia (1998) și „Exploring the Inner Universe”, HDM Press Inc. (1996, 2008).
În fine, găsesc de cuviință să precizez că împrejurările de viață sumar evocate însemnând, desigur, doar o parte din noianul de întâmplări și evenimente care i-au marcat calea aspirației spre izbăvire, constituie contribuțiile mele formulate în urma unei laborioase documentări, oferite în mod deliberat redactării și editării unei mai complexe scrieri privind biografia sa, în consonanță plenară cu admirabila lui personalitate, o lucrare necesară și pe care Părintele arhimandrit Braga o merită cu prisosință.
Dorin Nădrău (S. U. A.)
In memoriam: Părintele Roman Braga - preot și duhovnic ca un „rug aprins” – trei ani de la trecerea la cele veșnice
Copleșit în permanență de o mare și autentică smerenie, Părintele Roman Braga aparține acelei alese categorii de oameni care au legat cerul de pământ îmbrăcând haina îngerească a călugărului și viețuind ca slujitori ai lui Hristos la modul desăvârșit al cuvântului. Viața sa, putând constitui, fără îndoială, subiectul unui fascinant roman de o incontestabilă valoare documentară, abundă de întâmplări impresionante, petrecute din rațiuni deseori nefirești, incluse în anii copilăriei, perioada de studii și ralierea la „Rugul Aprins”, calvarul închisorilor comuniste, peregrinările prin țară, preot misionar în Brazilia și, în final, intervalul de timp cât a fost preot și duhovnic în Statele Unite. Drumul prin această lume a Părintelui Roman Braga, readus laconic în memorie în rândurile ce urmează, convinge din plin că acesta a fost un model incontestabil al monahismului românesc.
„Sunt născut în Basarabia, în Codrii Lăpușului. Noi ne mândrim spunând că suntem răzeși, adică țărani liberi; n-am fost niciodată pe moșiile boierești. Acolo erau așa-numitele armate de țărani liberi ale voievozilor români care, până să vină armata de la Suceava sau mai știu eu de unde, făceau singuri față tătarilor care năvăleau peste Nistru. Din țăranii aceia m-am născut, în Codrii Lăpușului, lângă o mănăstire, așa încât faptul că sunt călugăr și preot nu e chiar întâmplător”. 1
Roman Braga s-a născut în satul Condrița, județul Lăpușna din Basarabia, la 2 aprilie 1922, fiind al șaptelea copil dintre cei opt ai lui Cosma și al Mariei Braga. În apropierea satului natal, se găsea Mănăstirea ortodoxă Condrița, având o obște de călugări, locaș ctitorit de un ieromonah venit de la Mănăstirea Căpriana, ulterior separându-se de aceasta și devenind mănăstire de sine stătătoare. Întreaga familie frecventa biserica mănăstirii pentru că în sat nu exista biserică. Rolul călugărilor în viața comunității era covârșitor. Părinții, împreună cu copiii, constituiau o veritabilă familie drept credincioasă. Un rol primordial în formarea viitorului monah, în special în inițierea evoluției sufletești, l-a avut mama sa. Copilul Roman Braga a crescut având în casă o bogată literatură creștin-ortodoxă, cărți religioase de o profundă însemnătate („Psaltirea”, „Ceaslovul”, „Triodul”), atmosfera din sânul familiei fiind una de excepție și insuflându-i de la o vârstă fragedă simțirea vieții duhovnicești. Între anii 1930-1934, urmează cursurile școlii primare din sat, având învățători buni, prieteni cu călugării cu care și părinții săi aveau relații de mare atașament.
Anii de formare încep cu 1934, când, la vârsta de 12 ani, intră la Mănăstirea Căldărușani, județul Ilfov, de unde în anul următor este trimis la Seminarul Monahal de la Cernica. „Cernica este o mănăstire veche din secolul al XVIII-lea, dar înnoirea monastică a venit odată cu discipolii Sfântului Paisius Velichikovsky de la Mănăstirea Neamț. Se știe că Sfântul Paisius, care este înmormântat la Mănăstirea Neamț, a reorganizat trei mănăstiri în Moldova: Neamț, cu o mie de călugări, Secu, cu șase sute de călugări și Dragomirna, cu cinci sute. Dar, spiritul paisian nu se potrivea cu specificul românesc, astfel că Părintele Gheorghe, un discipol al Sfântului Paisius, s-a despărțit de acesta și a mers în Valahia, organizând mănăstirile Cernica și Căldărușani”.2 Roman Braga a rămas pentru tot restul vieții la părerea că în acel an, Cernica era „un cuib de pustnici”, aici învățând „Rugăciunea Inimii””, cu accentul pus pe pravilă și mai puțin pe teologia ei, cu alte cuvinte, aici însușindu-și practicarea ei, înainte de a ști bine ce este. În timpul războiului, în anul 1940, seminarul de la Cernica a fost desființat, iar cei 120 de elevi au fost trimiși la toate seminariile din țară. Roman Braga a fost repartizat la Seminarul Central din București, școală renumită care îl avea profesor pe Anton Pann, unde absolvă clasa a VII-a. Purtând corespondență cu mama sa și cu un frate aflat în Basarabia și fiind mistuit de dorința de a fi mai aproape de casă, în clasa a VIII-a s-a transferat la Chișinău, unde între 1942-1943, a urmat cursurile Seminarului Teologic, o școală înființată încă din 1812. În anul 1943, fiind încă război, imediat după absolvirea seminarului de la Chișinău și obținerea diplomei, a fost trimis la Școala Militară de la Bacău, unde a rămas până la încheierea războiului, în 1945. Contrastul dintre rafinamentele spirituale de la care venea și atmosfera cazonă („bădărănie”, „lipsa oricărei sensibilități”) l-a cutremurat. Totuși, în această nefastă perioadă, i se permite, asemenea altor colegi, să se înscrie la teologie, facultate la care, timp de doi ani de zile, își dă examenele la „fără frecvență”.
În anul 1945, o dată cu plecarea din armată și pe când era în anul III la Facultatea de Teologie, se mută la București pentru continuarea studiilor. Era anul în care Părintele Stăniloae a fost mutat de la Sibiu la București, astfel că a început cu el cursul de „Mistică”. A absolvit teologia în 1947 cu mențiunea „Magna cum laudae”. În 1948, obține certificatul de profesor de limba română și religie și urmează cursurile anului I de doctorat la Facultatea de Teologie din București. Despre acei ani își va aminti peste timp: „Eu am rămas întotdeauna cu călugării mei de la Cernica. Mă duceam des acolo (...). Mă mărturiseam la călugării care mai trăiau, mă îmbibam de viață duhovnicească ca un burete uscat și, într-un fel, continuam să-mi trăiesc viața mănăstirească. Nu vă mai spun că vacanțele le făceam ori la Căldărușani, ori la Cernica. Pentru mine, mănăstirea era singura viață care mi se potrivea”.3 „Am trăit intens toată drama acelor 3-4 ani de ocupație rusească, ca să spun așa, între armistițiu și primul guvern comunist care s-a instalat o dată cu plecarea Regelui în 1948. Am trait, împreună cu toți oamenii care au simțit ceva ortodox și românesc, toată drama ucigătoarelor transformări. Era epoca în care toate valorile începuseră să se răstoarne complet”.4
Contactul lui Roman Braga cu Mănăstirea Antim și „Rugul Aprins” se datorează colegului său de la teologie Nicolae Bordașiu. Erau foarte buni prieteni, fiind amândoi activi la Asociația Studenților Teologi unde erau implicați în diverse preocupări. În paralel cu teologia, ei studiau la Facultatea de Filosofie, aici cunoscându-l pe Heinrich Stahl, iar, prin acesta, îl întâlnesc pe Ernest Bernea care lucra la Seminarul de Sociologie al lui Dimitrie Gusti. Cu timpul, chiar s-au împrietenit cu profesorii și au început să citească cu interes „Caietele de filosofie” în care publicau Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Grigore Moisil, intelectuali de marcă ai culturii române. De Mănăstirea Antim, ctitorită de marele ierarh Antim Ivireanu, și-au legat numele personalități ilustre ale istoriei românilor, cum ar fi, Tudor Vladimirescu și Alexandru Ioan Cuza. Mi se pare imperios necesară restituirea aici a stării mănăstirii din anii premergători experienței „Rugul Aprins”. Comunitatea de călugări se completa cu studenți, mai ales la teologie, cu precădere, dar și la filosofie, arte frumoase și chiar matematici. «Persoanele pe care Antimul le reunea (...), citadini adesea tineri sau foarte tineri, veneau din lumea studiilor riguroase și deschise, cum se cuvine, universalului. Pentru aceștia, viața monahală, departe de pitoresc sau evlavie semănătoristă, răsuna de chemările Absolutului viu. Ea deschidea calea cântărilor și descoperirilor, dar de un „alt ordin” - ar fi spus Pascal - decât ordinul „acestei lumi” (...). Excepția situației de la Antim consta, poate, în „calitatea” acelei experiențe, vădind un soi de armonie prestabilită între latura sa monastică și latura laic-intelectuală».5 În repetate rânduri, Părintele Roman spunea că nu se poate vorbi despre mișcarea „Rugul Aprins” fără a începe cu referiri despre inițiatorul ei, cel care coordona întâlnirile, poetul Alexandru Teodorescu, cunoscut ca publicist sub numele de Sandu Tudor, devenit apoi călugărul care s-a numit Părintele Daniil. Orice dezbatere la care participa Sandu Tudor (îndeosebi conferințele sale), era urmărită „cu interes de vânătorii de simboluri, pentru că avea o înclinație înnăscută către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura Sfinților Părinți și de mistica vieții călugărești”. Un eveniment de importanță majoră la care Roman Braga a asistat a fost venirea la Mănăstirea Antim a lui Ioan Kulighin, cunoscut ca Ioan Străinul, sosirea acestuia fiind considerată ca providențială pentru „Rugul Aprins”. Dacă Sandu Tudor era pe vremea aceea doar frate, deci, în fond, un căutător, la fel ca ceilalți călugări, Ioan Kulighin a venit și a implementat regula practicării Rugăciunii Inimii, făcând o incontestabilă dovadă că exersarea Rugăciunii lui Iisus nu poate să o realizeze cineva fără știrea, sfatul și binecuvântarea unui bun cunoscător al acesteia. Între anii 1945-1948, în sala bibliotecii Mănăstirii Antim s-au ținut o serie de conferințe susținute de personalități proeminente ale vieții cultural-religioase de atunci, printre care: părintele ieroschimonah Daniil, citat mai înainte, părintele arhimandrit Vasile Vasilachi, starețul mănăstirii, părintele profesor Dumitru Stăniloae, profesorul universitar Alexandru Elian, profesorul universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu. Prelegerile aveau caracter pur teologic, cu referire la rugăciune în general și la raporturile omului cu Dumnezeu, privite și din punct de vedere istoric. Pentru orice observator de bună-credință, Antimul și „Rugul Aprins” au determinat o adevărată revigorare duhovnicească, atingând stratul cel mai rece și împietrit al societății, intelectualitatea.
La data de 16 iulie, Roman Braga a fost arestat. Această arestare a fost expresia unei înscenări, invocându-se o presupusă legătură cu mișcarea legionară, cu toate că el nu era legionar. Motivul invocat de autorități a fost acela de a fi găzduit și ajutat un bărbat (bunul său prieten Nicolae Bordașiu) care era în mișcarea legionară și care era căutat în acel timp. După ce petrece un an de anchetă (1948-1949) la Ministerul de Interne și la Jilava, este condamnat la 5 ani de temniță grea pentru „omisiune de denunț și ajutor” și este transferat la închisoarea Pitești, unde cunoaște toată gama ororilor, timp de trei ani. În 1950 a fost introdus în „laboratorul de reeducare”, unde a parcurs grozăviile metodelor comuniste alături de Părintele Calciu, coleg de cameră. Apoi, este mutat la Canal (1951-1952), în lagărul de la Peninsula-Valea Neagră, unde muncește în „brigada preoților” timp de 582 de zile. Aici, l-a întâlnit pe Părintele Evghenie Hulea, „un mare călugăr”, cel care va avea un rol hotărâtor în viața sa, Părintele Roman fiind convins că prin el a lucrat Dumnezeu convertirea sa la călugărie. În august 1953, este eliberat și i se dă domiciliu forțat în București. După scurt timp, asumându-și toate riscurile, pleacă la Iași, unde era sora sa, Maica Benedicta.
La 2 ianuarie 1954, Mitropolitul Iașului, Sebastian Rușanu, îl călugărește, iar la 6 ianuarie 1954, este făcut diacon la Mitropolia Iașului. Aici, împreună cu alți patru diaconi, participă zilnic la slujirea Sfintei Liturghii, cântă în strană. Între timp, i se ridică domiciliul obligatoriu și primește buletin de identitate de Iași. Înconjurat de studenți, majoritatea la medicină, ține ședințe teologice, discută și practică Rugăciunea Inimii, discută Filocalia. Este urmărit permanent de autorități, dar este lăsat în pace în tot acest timp. Dintre cei câțiva duhovnici de la Mitropolia Moldovei, pe care i-a cunoscut în vremurile acelea își amintea cu mare drag de Părintele Bartolomeu Dolhan, o figură aparte, un artist. Studiase artele, dar se limitase la iconografie. Părintele Bartolomeu nu era un ascet, dar emana o rară bunătate și o anumită lumină care copleșea pe oricine. În vara anului 1957, Roman Braga participă, timp de opt zile, la „meditațiile” ținute de starețul Sandu Tudor la Mănăstirea Rarău, făcând împreună cu acesta educație anti-materialistă unui grup de studenți de la Facultatea de Arhitectură din București. «Între 1953-1958, „în toată această perioadă, în mod consecvent, cu scop dușmănos regimului democrat, am făcut educație anti-comunistă în rândurile tineretului - și în special a celui studios - deoarece speram ca astfel să-i rup de regim și de concepțiile sale” (extras din declarația Părintelui Roman Braga dată anchetatorilor)».6
În anul 1959, Părintele Roman Braga este arestat a doua oară. Autoritățile ezită în a decide în ce categorie de deținuți politici să-l încadreze. Ancheta durează un an de zile. Cu două luni înainte de proces, este dus la București, la închisoarea Uranus. Este inclus în grupul celor de la „Rugul Aprins”. «A fost o parodie de proces cu ușile încuiate, deoarece au fost rostite, ca martori, nume ale unor oameni din guvern, cum era Atanase Joja, de exemplu, despre care Securitatea nu ar fi vrut să se vorbească în acea situație. Procurorul a început prin a ne acuza că am vrut să-i ardem pe rug, făcând aluzie la denumirea asociației, „Rugul Aprins”, își amintește Părintele Roman Braga. Apoi, am fost învinuiți că ne adunam și comentam texte dușmănoase la adresa regimului din sfinții Vasile cel Mare, Ioan Scărarul și Grigorie de Nyssa. Nu spun că era ignoranță a procurorului, ci mai degrabă cinism diabolic, specific comuniștilor». (7) Părintele Braga a fost condamnat, în urma procesului, pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, conform art. 209 pct. 1 Cod penal, prin Sentința Nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii II Militare, la 18 ani muncă silnică și 10 ani de degradare civică. După pronunțarea sentinței toți condamnații au fost transportați la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, Părintele Roman rămânând aici timp de două luni, perioadă după care a fost repartizat în Balta Brăilei, în colonia Salcia. Între anii 1959-1964, lucrează în diferite colonii la construirea de diguri. Urmare a mnistiei generale (Decretul-Lege Nr. 411/1964), este eliberat din lagăr la data de 31 iulie 1964. Întors la Iași, Părintele Roman găsește totul schimbat. Sebastian Rușanu murise, iar mitropolit era Iustin Moisescu, care nu l-a acceptat, spunându-i direct: „În eparhia mea, nici măcar cântăreț nu te vreau!”. Stigmatul de deținut politic își spunea deja cuvântul. După o lună de suspine și frământări, petrecută la Văratec, la sora sa, Maica Benedicta, se hotărăște să meargă din episcopie în episcopie, cu speranța că va găsi un ierarh care să înțeleagă că este întrutotul cuprins de dorința de a rămâne în Sfânta Biserică. Peregrinările prin țară au urmat traseul Craiova, Cluj, Timișoara (fără rezultat) și Oradea, unde Episcopul Valerian Zaharia îl angajează să lucreze cu ziua la arhivă, cu doamna Coman, mama Anei Blandiana, tatăl poetei făcând pușcărie cu părintele la colonia Salcia. Roman Braga a fost hirotonit în preoție de Preasfințitul Valerian Zaharia, care, primind aprobare de la Departamentul Cultelor pentru numire cu data de 1 ianuarie, l-a numit preot pe seama Parohiei Negrești-Oaș. Părintele Braga a stat în Țara Oașului timp de trei ani, adaptându-se repede la noua sa misiune. În 1967, este transferat forțat și pe ascuns, într-o noapte, la o parohie din comuna Sârbi, o localitate mică între Marghita și Oradea, „unde te înglodai în noroi”. În anul 1968, fiind, cu siguranță, incomod pentru autorități, Părintele Roman Braga este invitat la Patriarhie pentru a pleca în Brazilia.
Cu trimiterea sa ca preot misionar în Brazilia, începe o nouă etapă a itinerarului său prin această lume, după ce a pătimit cu mare preț de jerfă nădejdea unei vieți în Hristos și credința în izbăvirea poporului său greu încercat de tirania satanică a comunismului. A slujit între anii 1968-1972 ca preot misionar pentru comunitatea românească din Sao Paolo, având experiențe interesante.
În anul 1972, Părintele Braga este chemat de Preasfinția Sa Valerian Trifa al Episcopiei Române Ortodoxe din America. Între anii 1972-1979, locuiește la Vatra Românească din Grass Lake, Michigan, unde era și sediul episcopiei. Aici este foarte dedicat educației religioase a copiilor pe timpul taberelor de vară, face parte din comisia de traducere a textelor religioase din limba română în limba engleză și se ocupă de transpunerea cântărilor bisericești pe texte englezești. De asemenea, în această perioadă, suplinește, la nevoie, diferiți preoți parohi din Canada și Statele Unite.
Între 1979-1982, vreme de trei ani, este preot paroh al Bisericii „Sfânta Treime” din Youngstown, Ohio.
În ianuarie 1982, i se încredințează păstorirea Catedralei „Sfântul Gheorghe” din Southfield, Michigan.
Între anii 1983-1988, se nevoiește, timp de cinci ani, ca ieromonah și duhovnic, la Mănăstirea „Schimbarea la Față” din Ellwood City, Pennsylvania.
Ieșit oficial la pensie, în anul 1988, se retrage, ca preot și duhovnic, la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, unde, până la sfârșitul vieții, desfășoară o bogată activitate religioasă.
Joi, 28 aprilie 2015, Părintele Roman Braga trece la Domnul, după o lungă suferință. Este înmormântat în cimitirul mănăstirii din Rives Junction, alături de sora sa Maica Benedicta cu care a avut întreaga viață o relație specială, de interdependență reciprocă. Se cuvine remarcat că, până în anul 2013, părintele n-a lipsit de la nici o liturghie. Deși grav bolnav, Părintele Roman nu a „căzut la pat” decât pentru ultimele zece zile. Vestea mutării în eternitate a părintelui a fost primită cu multă durere de toți cei care l-au cunoscut, consternați de faptul că încă un sfânt al închisorilor comuniste a plecat către Mântuitorul Iisus Hristos pe care l-a slujit cu fiecare suflare a sa și la tovarășii săi de suferință și izbândă.
Se mai impune menționat că în America, viața sa intrând pe un făgaș lipsit de convulsii, Părintele Braga a avut remarcabile preocupări teologice, valoroase și demne de amintit fiind: colaborarea la numeroase periodice creștine, ca: „Solia (the Herald)”; editarea jurnalului monastic „Rugul Aprins” și a revistei teologice „Lumina Lină” (1989, 1991); publicarea cărților: „Pe drumul credinței (On the Way of Faith)”, HDM Press Inc. (1995, 2006), „Trepte duhovnicești”, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Alba Iulia (1998) și „Exploring the Inner Universe”, HDM Press Inc. (1996, 2008).
În fine, găsesc de cuviință să precizez că împrejurările de viață sumar evocate însemnând, desigur, doar o parte din noianul de întâmplări și evenimente care i-au marcat calea aspirației spre izbăvire, constituie contribuțiile mele formulate în urma unei laborioase documentări, oferite în mod deliberat redactării și editării unei mai complexe scrieri privind biografia sa, în consonanță plenară cu admirabila lui personalitate, o lucrare necesară și pe care Părintele arhimandrit Braga o merită cu prisosință.
|
Dorin Nădrău / Michigan 5/1/2018 |
Contact: |
|
|
