Povara iubirii
(10 poeme de dragoste)
POVARĂ
Trăiam o frumoasă poveste,
Vegheam la hotare pe rând,
Lumina urca înspre creste,
Iar timpul curgea doar în gând.
În lucruri, pulsa nemurirea,
Suav obiect de vestmânt,
Deşertul plecase aiurea,
Cu pulberi de aur în vânt.
Când cerul cu gust de mătase,
Albastru ca-n ziua dintâi,
În sufletul lui ne-aspirase,
Tu n-ai mai putut să rămâi…
De-atunci, nu mai ştiu unde duce
Cărarea pe care-am pornit…!
Povara iubirii e-o cruce
Din cel mai serafic granit…
AŞTEPTARE
Nu mai vorbim de mult aceeaşi limbă,
Nici în culori nu ne mai întâlnim,
Roiesc în zbor doar spaţii fără nume,
În care s-a-ntâmplat să pribegim.
Să te mai strig pe nume… Care nume?
Chemarea mea s-ar rupe în fâşii,
Ar flutura pe crestele abrupte
Din munţii şi oceanele pustii.
La tine n-ar ajunge nici ecoul
Cu nimbul lui de dor nepământean,
Se va împrăştia în pulberi fine
Tot căutând aievea un liman…
Sub clopotele care răsuna-vor
Prin Universul celor Patru Sori,
Te-oi aştepta ca altă Penelopa,
Să germinăm sub caldele ninsori…!
FLORI DE CÂMP
Povestea noastră a-nceput atunci,
Când zorii ne udau uşor pe pleoape,
Atâţia aştri se roteau în noi,
Că ne credeam asemeni lor, aproape.
Zburau în aer păsări paradis,
Copacii înverzeau în plină toamnă,
Zăpezile cădeau doar în pustiu,
Nebănuind că timpul ne condamnă.
Pământu-ntreg se învârtea vrăjit,
Un disc imens cu muzică stelară,
Tot universul conspira tăcut
La visul de iubire planetară…
Ştii, în poveşti, finalu-i fericit…!
Noi ne-am pierdut pe drumul către stele,
Ducând la piept un snop de flori de câmp,
Măsura unei tinereţi rebele.
HANUL
Era o toamnă de-nceput de veac,
Ploua din cer cu salbe aurite,
Am rătăcit, pe câmp, spre vechiul han,
Pe caii cu potcoavele tocite.
Acolo, întuneric şi lumini…
Pe cupe de cristal, cu vinuri fine,
Ni se-ntâlniră mâinile abrupt
Şi-a fost de-ajuns să nu mai ştiu de mine.
Am ars discret, jăratec domolit,
Ne-am spus minciuni şi ne-am ghicit în palmă,
Tăceri ocrotitoare ne-au vegheat
Din frescele de-o măreţie calmă…
Bătrânul han e tot acolo, gol,
Prelins către pădure, ca o miere,
Doar umbra noastră stăruie în el,
La focul amintirii…spre-nviere.
CONSTELAŢII
Băteau din aripi îngeri scăldaţi în spuma zilei,
Curgea cu muguri cerul peste copacii suri,
Tot ce era-nflorire pălea sub bruma toamnei,
Şi-n inimile noastre se desfrunzeau păduri.
Ne-am depărtat, cu anii, de noi, dar fiecare
Purta o taină-n suflet, iubirea ce-a trăit;
Ea mi-a ţinut de foame, de sete şi de casă,
Mi-a încălzit obrajii când am înzăpezit.
Înveşnicit în sânge, ca stânca într-un munte,
M-ai apărat din umbră, asemeni unui scut,
Te bănuiam în preajmă, îţi căutam surâsul,
Secreta mângâiere, care m-a renăscut.
Prin aerul de zgură cu străluciri stelare,
Doi îngeri duc pe aripi zăpada unui vis,
Închisă cu credinţă în amfore de aur,
Spre două Constelaţii din Marele Abis…
IMPERIUL PIERDUT
Singurătatea albă, la margine de mare,
Mă îmbia spre valul de-un colorit anost,
Se răzvrăteau în tâmple nestăvilite gânduri,
Închipuind aiurea doar visuri fără rost…
Am fost Şeherezada, ţi-am spus poveşti o mie,
Frumoase ca lumina prin frunza de arţar,
Trăiam doar pentru tine, reconstruiam cetatea,
Să te păstrez în viaţa-mi de-un cenuşiu barbar.
Am încropit poeme din firele de iarbă,
Crescute lângă templul cu scris cuneiform;
Pe când erau uscate, le umezeam în lacrimi,
Le descântam pe frunte, ca să încerc s-adorm.
Ţi-aş fi clădit imperiul pierdut în bătălie,
De-ai fi rămas cu mine, plutind pe-acelaşi val!
M-am vindecat cu ierburi suave din câmpie
Şi sunt cariatidă în fort medieval…
UMBRA TA
Încă te iubesc după atâta vreme
Şi mă cuprinde încet, ca o boală,
O teamă nebună;
Oasele mi se lichefiează,
Când ţin în braţe
Uşoara ta umbră,
Sub raza de lună.
Cărţile mele… nu le-am scris eu,
Ci tu, în aerul veşnic văratic,
Cu fanteziile tale…
Eu, ca o vrednică şcolăriţă,
Am transcris doar,
Cu mintea,
În caligrafii voievodale.
Încă te iubesc după atâtea secole
Şi aş vrea să o spun
La timpul trecut,
Dar pagina albă, luminoasă,
Se umple de hieroglife
Grijulii, obosite,
Fără sfârşit şi-nceput.
FOCUL
Bat oarbe vânturile amintirii
Prin casa şubrezită de pustiu,
Din vreme-n vreme se aud condorii
Ducând pe aripi cântul meu târziu.
Tu vii spre mine-n luntre de hermină,
Misterios ca noaptea de apoi,
Intrăm cu teamă-n visul de lumină,
Ce ne-a hrănit, cândva, pe amândoi.
Pe masa joasă-n tindă, lângă vatră,
Doar pâine, vin şi poate un colac,
Să fie întâlnirea-mbelşugată,
Sub candelabre cu făclii de mac.
Ne-om odihni pe patul de verdeaţă
Pe care-am strâns un maldăr de pelin
Şi vom rămâne-acolo înc-o viaţă:
Eu, o Scânteie; tu, un Foc divin...
RAMURI RISIPITE
Iubirea noastră s-a pierdut cândva,
Tot colindând limanuri neumblate,
I-aud bătaia ca o apă grea,
În turnul gros, cu ziduri de cetate…
Se zbat în vânt pădurile pe trunchi,
Precum un voal de ceaţă diafană,
Noi nu mai suntem ramuri în mănunchi,
Ne-am risipit ca arşiţa în toamnă.
Atât de rar ne mai uităm în sus,
Să trecem peste puntea de-altădată,
Cerul e negru, îngerii au pus
Sechestru pe lumina-nfiorată…
CĂNI DE LUT
În seara asta putredă, ploioasă,
Mă bântuie un sentiment caduc,
Aş vrea să scap de el, dar un’ să-l duc,
Când firul ierbii cade frânt sub coasă?
Îmi eşti alături şi licoarea-i fiartă,
S-o bem în şoapta cănilor de lut,
Şi visul să-l luăm de la-nceput,
Ştiut fiind că vremea nu ne iartă!
La foc aprins (va fi căldură-n casă),
Îţi voi citi în palmă, de destin,
Să mă asculţi, chiar dacă mint puţin,
La urmă, mă poţi cere de mireasă!
Ne vom aşterne, pete de lumină,
Pe lutul neîncrederii din noi,
Vom sta la masă singuri, amândoi,
Căni de pământ cu flacără divină…
|
