casa mea
gândul că te iubesc e un bondar sinucigaș
bâzâie pe sub frunte
în timp ce stau cu bulgărul inimii-n brațe
să blochez toate intrările
îmi spui
casa mea nu are uși nici ferestre
doar ochi
câte unul pentru fiecare bărbat de care m-am îndrăgostit
are lasere
scoate umbra din om și o plantează-n parcuri
nu mai îndrăznește nimeni să calce iarba
de teamă că acolo s-ar afla umbra celor iubiți
casa mea își dă cu vopsea lavabilă
măcar o dată pe an
împarte tencuiala roșie a zidurilor bombardate
celor fără adăpost și fără noroc
la sărbători
casa mea e înmiresmată cu vin bisericesc
după ce-l bei
vezi că lumea e frumoasă iar viața scurtă
casa mea are claxoane și un program de liniște
pentru toți morții săi
nu are uși
nici ferestre
doar un acoperiș din sticlă
pe care alunecă îngerii
când se plictisesc să mai fie îngeri
și coboară printre noi deghizați în poeți
acum că pe toate le știi
lasă bulgărul acela jos
dar fii atent să nu-l strivești
casa mea are pleoapele moi
trebuie să se sprijine
ca niște copii fugiți de-acasă
aerul pare greu/ ca o palmă de pământ sub maree
o retortă / din care
se strecoară
cât trebuie să înghițim până la deplina confuzie cu nisipul
peste mânerul privirii noastre
un lup flămând dă ocol altui lup
mai flămând
din tâmpla zilei urletul sapă galerii
la capătul cărora nu are cine să ne aștepte
suntem copii fugiți de-acasă
gândurile / lilieci prinși de pereții memoriei
flutură astăzi penaje gri
furia vâslește în apele liniștii
uite bolizii
trec peste kilometric noștri de poezie
de viață
hai să ne pierdem urma
căci le-am permis altora să ne trăiască
dragostea
câtă nevoie aveam eu de tine
câtă înfricoșată așteptare am tras pe roată
mureau secundele-șoareci în rumegușul hârtiilor
ți se pare puțin
nu cauți în vertebre mișcarea nu în culcușul cărnii
durerea
nici în paloarea mortului / iadul
suntem copii fugiți de-acasă
rămâi în pastișa acestei tinereți
o rană dinainte vindecată
mâine
va fi o toamnă plină de rod
ne vor agăța pe ramuri tigvele-felinare
vom lumina universul vom pietrui Calea Lactee
fără să cerem nimic în schimb
altă zi...și n-am șters praful de pe cea de ieri
(din jurnalul unei fete bătrâne)
să învăț cum se sărută o absență: întâi sfios
pe urmă
tot mai zgomotos și temerar
cum un recrut își mângâie prima mitralieră adevărată
să mă eliberez de john ( pe care-l port în minte)
cuiul pus piedică inimii
never: sugiucurile din prăvălia cu amintiri
număratul oilor negre pe pajiștea insomniilor
tvr-ul cultural cu același Trois couleurs
bărbații ce cred despre mine că sunt o bibliotecă/ de sex
infirmitate previzibilă
dar bănuiesc măcar
câmpul minat al războaielor cu ușa închisă/ cu perdelele trase
eu/ palpându-mi sânii/ coapsele
limba – moluscă în jurul degetului arătător
paradigma oricărei crime încape
în plonjonul singurătății
cade trupul
ca un perete de beton din cârligul unei macarale
sufletul îl caută o vreme printre dărâmături
dragostea
e glob de cristal: te vezi pe fragmente până scapă pe jos
mă gândesc mereu că nu am cui să-i fac un copil ori să-i spun
noaptebunăpui!
Ecoul treptelor de lut
Jefuit e cuibul, puii mi-s străini,
Cântă doina-n pieptul mumei de-mprumut;
Fusul nopţii toarce luna prin arini,
Paşii vând ecoul treptelor de lut.
Am căzut din mine cu securi sub zări,
Trec în transhumanţe greierii prohod,
Gurile de toamnă îşi nechează vămi,
Printre colţii brumei, sufletul zălog.
În tingiri de frig, soarele se-alungă,
Iese din bandaje vaierul de râu,
Creşte peste punţi: candelă şi rugă;
Herghelia morţii ne-a scăpat din frâu.
Confesiuni
Din fiecare pleacă apusuri înspre lume,
Agonizând în raze obrazul zilei; Jar!
Cum apa curge veșnic, eliberată-n spume,
Viesparul gustă mierea și-nțeapă temerar.
La padina stupinei, călcâiul unui roi,
În camuflaj de flori, adună mustul dulce.
Cu franjurile orei ne-am spânzurat și noi,
Am alăptat tăcerea, știind că nu se mulge
Ostrovul de noroi.
Și iată-ne acuma doi inși maturizați,
Cu nordul scris pe perne, cu sudul la export,
Ne perforează pieptul insigna de soldați,
Ce luptă să mai trecem în ultimul raport?
Adăpostiți de urma statuii lui Hristos,
Singurătatea, frica le-am strâns în cazemate.
Întoarcem greu mantaua cu buzunaru-n jos;
Se-mpurpurează trupul de zorii lui departe,
Ne intră raza-n os.
Suntem aprinși deja, dar nu pe-același cer,
Configurăm stelar un nimb al nimănui,
Din umbra lui ce-am fost. Și tot acest mister
Încape sub o tâmplă, unde-am bătut un cui,
Altar nimicului.
|
de Gela Enea 4/20/2018 |
Contact: |
|
|
