Mama Floarea
La poalele Crângașului, născut ca o continuare a pantei descendente a Podului Grant, amintirea lărgește imaginea acestui defunct cartier ce astăzi a căpătat altă înfățișare, cu alți oameni, alte probleme și viață diferită. Casele mărunte ale străzii câtre Piața Grant, ce rare ori depășeau înâlțimea unui singur etaj, și acestea în cazuri de excepție, a devenit astăzi o magistrală fluidă, îngrădită de zăgazurile unor mamuți de beton ce adăpostesc mulțimi furnicând din zori până în adânc de noapte. În locul carelor trase de un cal costeliv câtre piață și uneori chiar și de o preche de plăvani cu grumazurile ferecate în rama unui jug de lemn, ori a trăsurilor așteptând la marginea străzii, cu muscali învăluiți în caftane cu cingătoare largi de piele la brău și căciuli flocoase, astăzi șoseaua e stăbătută de mașini și camioane ca un torent năpăstuitor în sens dublu, din calea căruia e mai bine să te ferești dacă ți la viața ta. Ireversibila imagine a ce a fost dăinuie încă în memoria celor ce le-a trăit cândva și pe fundalul ei apar chipuri îndrăgite ce au însuflețit acele timpuri cu căldura lor sufletească ce-i încă vie în inimile lor. Pentru mine, chipul Mamei Floarea se desprinde învăluit într-o luminoasă aureolă .
Când sora mea și cu mine am atins anii puberițății și numai puteam trăii într-o singură cameră alături de părinți, cu o bucătărioară în care o masă cu patru scaune abia încăpeau, am primit repartiție la o casă mai mare. A fost un noroc nedescris să primim un apartament la stradă, cu dou
ă camere, bucătărie și baie, într-o curte pavată, porți de fier forjat și două șiruri de case aliniate față în față. Proprietar era domnul Diaconescu, avocat, trecut de vârsta mijlocie, divorțat de soția care locuia cu Florica, slujnica casei, în apartamentul opus nouă. Celelalte două apartamente erau ocupate de alte două familii.
Doamna Diaconescu era o femeie retrasă, încă tănără, înaltă, frumoasă, ce cosea rochii la modă pentru doamnele de elită și din lumea teatrului. Florica, sau Mama Floarea, cum îi spuneam noi, era micuță de statură, de la țară, cu părul încărunțit împletit într-o coadă ce-i ajungea mai jos de brău, un nas înfipt ca un dop deasupra unei perechi de buze groase pe o față stacojie, ochi ageri, negri, sinceri cum au cățeii, ce te cuprind în luciul lor ca într-un adânc de fântănă. Era vioaie și prezentă peste tot. Făcea cumpărături, se tocmea cu precupeții, nu știa carte, dar socotelile le făcea în cap și nimeni n-o putea păcăli, gătea și deretica, era la curent cu tot ce se petrecea în cartier, și își făcea timp să împarte și cu mama, noutățile aflate. În ea, tainele tinereții noastre, problemele încolăcite în noi de nevoi ce nu se putea dezvălui părinților, iubirile și eșecurile noastre la care se adăuga permanenta lipsa de bani, găseau complicele, sfătuitorul și de multe ori, chiar banca de la care împrumutam mici sume pentr-o întâlnire cu o fată. Mama Floarea nu avea bărbat, copii sau altă familie. Ca și proprietarii noștri, trecutul ei și al lor era păstrat în taină. Familia ei era doamna Diaconescu la care slujea de numeroși ani și noi. Ne-a îndrăgit și ne-a adoptat fără vorbă și promisiuni, cu simplitate și pură dăruire de sine. Participa cu noi la toate problemele bune sau rele, când făcea ceva bun, împărțea și cu noi, de sărbători sau la petreceri era alături de noi, și din puținul ei, pregătea mici daruri pentru zilele noastre de naștere. Datorită ei, aveam acces la telefonul stăpânei care cu timpul a început să-și dezghțe răceala cu care se izola de vecini, mai ales în acei ani de groază în care comunismul și-a extins teroarea și în această curte, punând în închisoare bărbații celorlalți vecini, acuzați că ascund cocoșei de aur nedeclarați. S-au făcut percheziții la ei și chiar la noi, am fost anchetați fiecare, ni s-au cerut declarații în scris și fără să știm am fost încluși într-o afacere de lungă durată de care nu aveam nici o
ideie.
Când am descoperit cenaclul literar la clubul Grivița Roșie și i-am devenit membru, Mama Floarea mi-a împrumutat mașina de scris a domnului Diaconescu, și dese ori apărea la geamul deschis al bucătărie, noaptea când era liniște, să mă întrebe cum merge cu scrisul. Odată de ziua surorii mele, cu casa plină de învitați, băieți și fete, am fost acostat pe Giulești de un ofițer de poliție, pe motiv că vorbesc prea tare noaptea, conducând două surori acasă. A lăsat fetele să plece singure, iar pe mine m-a silit să merg cu el la circumscripția de poliție din cartier. La măcelăria de pe Crângași erau deja la coadă unii așteptând până dimineața deschiderea prăvăliei, ce ascultau discuția mea cu ofițerul. Cineva care mă știa, a dat fuga acasă, să anunțe că am fost arestat. Tata și câțiva dintre prieteni au intrat în secția de poliție în timp ce ofițerul mă interoga, acuzându-mă de huliganism. Mama Floarea l-a sunat pe domnul Diaconescu ce a apărut după un timp complectând grupul de martori și apărători prezenți, în fața cărora ofițerul, surprins de apariția neașteptată a atâtor persoane, susținea că am disturbat liniștea cartierului și că el are datoria să-mi facă proces. In urma protestelor a renunțat și am mers cu toți acasă. Când Mama Floarea ne-a cunoscut, încă purtam păantaloni scurți, iar sora mea avea codițe împletite pe spate. Am crescut sub ochii ei duioși, a fost alături la nunțile noastre și mai târziu după ce ne-am făcut gospodării propri, și copii noștri au fost tratați cu mângăierile, gingășia și dragostea Mamei Floarea. Am pierdut contactul cu dânsa plecând din țară și apoi când Podul Grant s-a extins și peste casa noastră, nu am mai putut reface legătura cu Mama Floarea.
Toronto / Aprilie 2018
|
David Kimel / Toronto 4/19/2018 |
Contact: |
|
|
