Atitudini : Intre mit si realitate
Nu trebuie sã surprindã pe nimeni gândul sfârsitului aceste lumi în conditiile în care tot mai multe argumente se acumuleazã dramatic structurând o viziune nu tocmai optimistã cu privire la viitor. Dar nici nu este cazul sã alunecãm spre pesimism ca urmare a zvonurilor rãspândite de cãtre multi „profeti” de ocazie sau jurnalisti dornici de un material senzational. În plus, majoritatea productiilor cinematografice sau de televiziune continuã sã exploateze o astfel de tematicã din dorinta de a oferi „senzatii tari” celor care au devenit dependenti de televizor. De aceea, abordarea temei sfârsitului civilizatiei prezente comportã o paletã largã, extremele fiind cel mai usor de urmat, iar deformarea subiectului conducând mai devreme sau mai târziu la banalizarea gravitãtii sale.
NUMÃRÃTOAREA INVERSÃ A FOST MEREU DE ACTUALITATE
Încã din primele secole ale ciclului istoric în care se încadreazã si scurta noastrã viatã, subiectul finalului a fost mereu de actualitate. Exprimarea cea mai concretã a acestei tendinte se poate urmãri la toate popoarele lumii, „numãrãtoarea inversã” având la bazã diferite calcule derivate din observarea deplasãrii astrelor pe bolta cereascã. Dacã am fi trãit într-o perioadã de la începutul istoriei, atunci cu sigurantã cã privind spre cer am fi avut senzatia cã observãm un imens orologiu cosmic, care sub o formã sau alta imprimã anumite ritmuri realitãtilor terestre, similitudinea mergând uneori pânã la sincronizarea si fuziunea dintre cer si pãmânt.
Trãind între aceste douã „planuri” ce se intersecteazã pe linia orizontului, omul a fost astfel martor al armoniei si contradictiei dintre cele douã, experimentând tensiunea celui prins la mijloc între douã forte ce îsi disputã suprematia. Însã de fiecare datã cerul a avut atuul de necontestat al stãpânirii timpului, pãmântul trebuind sã se multumeascã doar cu o sectiune limitatã si temporarã a spatiului. De aceea, „numãrãtoarea inversã” a avut o influentã puternicã asupra tuturor conceptiilor despre lume si viatã de pe tot cuprinsul mapamondului, consecinta imediatã fiind o profundã teamã misticã în încercarea de prevenire a marii catastrofe, când pãmântul fie va fi înghitit de ape, fie va fi topit prin foc venit din cer, atunci când marele orologiu cosmic va fi atins numãrul deplin al ciclurilor astrale acordate rãzvrãtitei planete Pãmânt.
BLESTEMUL PÃMÂNTULUI ESTE DATORAT RÃUTÃTII OMULUI
Astfel se traduce interpretarea majorã a mesajului religios încifrat sub felurite forme la diferitele popoare, acest lucru conducând inevitabil la cerintele judecãtii, pedepsei si restabilirii ordinii. Mai precis, universul are o serie de legi imuabile care atunci când sunt încãlcate aduc dupã sine mânia zeilor asupra celor care au nesocotit autoritatea cerului. Din aceastã cauzã, introducerea unor ritualuri de „îmbunare” a divinitãtii a fost urmãtorul pas logic în prevenirea „apocalipsei”, adicã a sfârsitului lumii. De aceea, orice gen de practici religioase au drept scop final prevenirea, iar alteori înlãturarea, dizgratiei divine asupra unei anumite comunitãti umane.
Tema „blestemului” poate fi cu usurintã pusã în evidentã chiar si la o analizã sumarã a curentelor spirituale si filosofice, indiferent de zona geograficã, conturând o preocupare constantã ce transcende veacurile. Rezolvarea este însã de fiecare diferitã, antichitatea dând mãrturie despre jertfe sângeroase înlãturate doar prin trecerea la monoteism. În ce priveste evul mediu, ritualul si-a continuat evolutia sub o formã mai spiritualizatã, cu accente puse pe „evlavia” personalã. Cu toate acestea, constiinta umanã niciodatã nu s-a simtit la adãpost fatã de „stihiile” primordiale, fapt pentru care în cele din urmã a trecut la elaborarea de tehnologii tot mai sofisticate cu scopul stãpânirii naturii.
TEAMA PRIMORDIALÃ DISIMULATÃ ÎN SOCIETATEA MODERNÃ
Însã este greu de crezut ca în epoca modernã, si mai ales în zonele dezvoltate ale lumii, tema blestemului sã mai genereze un ecou semnificativ. Gratie dezvoltãrii cunoasterii stiintifice si a tehnologiei, multe temeri „sacre” au fost demitizate si au primit o explicatie rationalã. Cu toate acestea, tensiunea interioarã în fata unui univers straniu si misterios a continuat sã evolueze generând angoasele si spasmele omului contemporan în fata unui „necunoscut” ce stã gata în orice clipã sã invadeze si sã distrugã realizãrile prezentului. Din aceastã fricã ancestralã aducãtoare de vinovãtie, care a fost resortul intim al nevoii de religie, s-au nãscut nevrozele, depresiile si complexele milioanelor de oameni ce populeazã regiunile prospere ale umanitãtii.
Locul religiei a fost luat de cel al stiintei, iar confesarea la un duhovnic s-a transformat în consilierea de specialitate a unui psihoterapeut. Ritualul bisericesc a fost transformat în „cultul” mall-ului si al cumpãrãturilor mai mult sau mai putin extravagante, pentru ca la final mondenul si divertismentul sã detroneze cu usurintã orice interes spiritual apartinând etapelor „depãsite” ale istoriei. Cu toate acestea, conditia umanã nu s-a modificat în esenta ei, ci doar în ceea ce priveste aspectul ei exterior, mai bine ambalat decât în trecut, dar mai lipsit de rezistentã, datã fiind cultura economiei de „consum”, ce nu produce mãrfuri de lungã duratã.
DAR POATE EXISTA UN SFÂRSIT AL LUMII?
Orice lucru pe care îl putem studia din jurul nostru are o anumitã duratã de existentã dictatã de substantele din care este alcãtuit si de utilitatea pe care ne-o oferã. Similar, lumea în care trãim are si ea o duratã finitã pe parcursul cãreia se deruleazã viata noastrã. Prin urmare, istoria întregii umanitãti este subsumatã marilor „cicluri” universale, care conferã o perioadã de existentã universului, galaxiei si sistemului solar din care face parte planeta Pãmânt. Mai departe, existã un interval în care conditiile oferite de cãtre scoarta terestrã permit manifestarea vietii, iar în final gãzduirea rasei umane nu poate fi decât temporarã pe acest fragment de „bolovan” cosmic rãtãcitor prin spatiul sideral.
Logic, va exista un sfârsit de lume, iar dacã nu ni se va oferi sansa de a traversa un „portal” spre o altã sectiune a universului, atunci înseamnã cã undeva în viitor umanitatea va înceta sã mai existe. În plus, la nivel individual, viata este extrem de scurtã pe o duratã ce atinge un maxim de mai multe decade, distributia ei fiind extrem de variabilã la scara întregii populatii a lumii. Iar din acest punct apar alte întrebãri legate de preexistenta si postexistenta fiintei umane, de posibilitatea „întrupãrii” sub alte forme dupã ce durata terestrã a expirat. Într-un fel sau altul, misterul persistã la nivel personal si colectiv, însã extrapolând întelegem cã un final vine pentru fiecare dintre noi, precum si pentru întregul ansamblu social.
DISTRUGERE PRIN SCUFUNDARE, PRÃBUSIRE, ARDERE SAU EXPLOZIE?
Modalitãtile practice de „lichidare” a continutului planetei Pãmânt variazã de la scufundarea biblicã sau atlantã, la prãbusirea în „fântâna abisului”, la „raderea” prin foc stelar si la explozia finalã ce spulberã întregul ecosistem terestru. Care este diferenta dintre aceste metode? Mai întâi, scufundarea a reprezentat o metodã barbarã si lentã de extinctie, aplicabilã unor populatii trãind liber prin munti, pãduri si pe câmpii, adicã unor comunitãtii umane incapabile sã rezolve „tehnologic” aceastã provocare prin construirea de ambarcatiuni care sã le ajute sã supravietuiascã. De aceea, tiparul apelor ce se revarsã pe pãmânt reprezenta pentru omul din antichitate cel mai grozav lucru ce se putea întâmpla.
Tema prãbusirii în fântâna abisului comportã o nuantã mai elaboratã, mai întâi fiindcã termenul în sine este mult mai abstract si mai greu de imaginat. Este ca si cum lumea ar sta deasupra unui imens gol, o cavernã al cãrei tavan riscã sã se prãbuseascã la orice miscare teluricã mai puternicã. O astfel de temere relevã o societate sedentarã, concentratã în mari centre urbane cu clãdiri mai mult sau mai putin fragile fatã de miscãrile scoartei terestre.
„Arderea” reprezintã un procedeu mai rapid si mai eficient, constând în trecerea sub un „suvoi de foc” a întregii suprafete planetare. Viziunea este oarecum inspiratã din imaginea vulcanilor ce aruncã vertical jerbe incandescente de lavã, care dupã aceea se revarsã pe pãmânt sub forma unor scurgeri piroclastice devastatoare. Cu sigurantã cã aceastã abordare relevã o manierã terifiantã de a pedepsi umanitatea pentru încãlcarea codului „cosmic” al non-violentei, precum si pentru nerespectarea legilor universale ale constiintei morale. Pentru oamenii antichitãtii târzii si evului mediu, o astfel de temere a „prãbusirii” firmamentului stelar si revãrsãrii energiei telurice primordiale a reprezentat mereu o provocare la care nu aveau cum sã facã fatã, disperarea fiind o consecintã sigurã.
Însã pentru omul modern, „cãlit” în rãzboaie mondiale pustiitoare, explozia se pare cã este cea mai preferatã prin spulberarea într-o singurã clipã a tot ceea ce existã. Metoda este mai putin „barbarã”, suferinta fiind eliminatã prin scurtimea duratei, dar în acelasi timp aceastã viziune este tributarã fragilitãtii tehnologiilor de care dispunem, care într-o singurã clipã pot ceda fãcând sã disparã totul. În realitate, tema „exploziei” exprimã o vulnerabilitate extremã, care se poate manifesta neasteptat si letal, fãrã a oferi o a doua sansã. Fiindcã din potop se mai poate scãpa, prãbusirea poate sã nu fie totalã, focul stelar mai poate oferi câteva locuri de rezistentã prin ascunderea „sub munti”, dar explozia spulberã totul si dacã este atomicã, atunci nu existã scãpare cumulând într-una singurã toate celelalte „procedee” de curãtare si selectie a rasei umane.
DAR CHIAR NU EXISTÃ NICIO SANSÃ PENTRU OMENIRE?
Deschiderea omului contemporan cãtre cunoasterea stiintificã si spre zãmislirea diferitelor tehnologii este în mod surprinzãtor proportionalã cu ignoranta pe care o manifestã în abordarea temelor fundamentale ale existentei, care în trecut a condus la aparitia religiei si filozofiei. Trãind la timpul prezent, devenit „rob” al masinãriilor pe care si le-a construit, omul zilelor noastre este în acelasi timp cumplit de vulnerabil când vine vorba de angoasele temerilor primordiale ce apar în relatia directã cu un univers misterios, cãlãuzit de legi necunoscute, care solicitã compensarea prin „pedeapsã” a încãlcãrii acestora.
Deja am început sã culegem primele „roade” ale ignorãrii naturii prin fenomene meteorologice extreme si tot mai stranii. Suprapopularea, dublatã si de un consum exagerat al combustibililor fosili, va genera o crizã energeticã fãrã precedent în urmãtoarele decade, pe mãsurã ce rezervele se micsoreazã rapid, dar cerintele cresc exponential din partea tuturor natiunilor lumii. Acesti trei „vectori” sunt prin ei însisi generatori de „apocalipsã”, aducând tema sfârsitului lumii în actualitate, mai întâi în glumã, dar ulterior în serios. Dincolo de calcule ezoterice, mai mult sau mai putin relevante, realitãtile zilei reclamã o atentie sporitã, fiindcã ele pot fi cu adevãrat semne ale „sfârsitului”.
Sansele de supravietuire ale unei civilizatii sunt dependente de eforturile depuse pentru corectarea deficientelor sale, mai precis prin armonizarea cu legile naturii, controlul numãrului de indivizi si consumul rational, ba chiar minimal, al resurselor. Dacã astfel de mãsuri ar fi luate în considerare, atunci logic vorbind, tema „sfârsitului” ar fi amânatã sau poate chiar îndepãrtatã din dreptul umanitãtii. În ce mã priveste, nu stiu dacã întoarcerea la religie ar fi solutia cea mai bunã, fiindcã roadele acesteia din timpul antichitãtii si evului mediu nu o recomandã în vreun fel, însã manifestarea unei constiinte superioare, care sã conducã la respect fatã de naturã si semeni, ar fi o necesitate de prim rang pentru ca „jocul” cosmic al umanitãtii sã continue.
Dacã vom învãta sã contemplãm cu atentie si respect universul din jurul nostru, dacã vom sti sã ne apropiem unii fatã de altii si dacã ne vom limita consumul la strictul necesar, atunci porti nebãnuite se vor deschide înaintea noastrã. Poate aceasta este lectia principalã pe care trebuie sã o învãtãm în aceastã viatã. Poate tocmai de aceea am apãrut în aceastã lume ca specie si indivizi, fapt care contureazã un sens frumos si ascendent fiintei umane. Iar dacã la finalul însusirii acestei lectii vom avea si revelatia descoperii Autorului a tot ceea ce existã, atunci înseamnã cã experienta noastrã a devenit deplinã si astfel, poate, ne vom reîntâlni într-o altã sectiune a universului dupã ce durata evolutiei noastre terestre se va fi încheiat.
|
Octavian Lupu 4/15/2018 |
Contact: |
|
|
