Mărturie din 1937 asupra anilor secolului al XIX-lea!
Cum trăiau românii in 1937
" De îndată ce grijile zilei erau potolite, mica noastră odăită se transforma într-un adevărat atelier de lucru. Începând cu postul Crăciunului si până după Cârnelegi (perioadă de iarnă când se mănâncă de dulce, n.r.), casa trebuia înzestrată cu multe si de toate: haine pentru îmbrăcăminte si zestre pentru măritisul fetelor, fiindcă în celălalt timp al omului, toti trebuiau să iasă la câmp: unii pentru lucratul ogoarelor si al viilor, iar cei mici, pentru păsunatul vitelor.
Si mai niciodată nu se întâmpla să se aseze un singur război de tesut în casa noastră.
Câte lucruri trebuiau la o familie cu sapte copii, când nici măcar vopselele nu se cumpărau de la prăvălie, ca astăzi. Rosul cel mai aprins îl dădeau rădăcinile de roibă; negrul ca pana corbului, coaja de mojdrean (frasin, n.r.), iar albastrul, ce niciodată nu-si pierdea strălucirea, câteva dramuri de lulachiu, topite într-o oală cu lesie tare de cenusă de cer, anume pregătită pentru vopsit.
Într-un război, teseau surorile începătoare pânză cu urzeala de bumbac si cu băteala de cânepă pentru cămăsile de îmbrăcat la lucru si dimie de lână, pentru hainele de iarnă; iar în celălalt război, se lucrau: pânză subtire bumbac înălbit si înlăcrată (tesut în romburi, cadrilat, n.r.) cu fire de borangic galben, pentru cămăsile de sărbătoare; marame de borangic în borangic cu alesături si râuri de o măiestrie aleasă, zăvelci de lână cu fel de fel de motive românesti, ce prindeau asa de bine trupurile voinice si pline de viată ale fetelor si femeilor de pe atunci si chilimuri de frumusete rară, care tineau locul plăpumilor moderne, lucrate din tot felul de putregaiuri.
Când se mântuia cu războaiele, mama începea croitul cămăsilor si al íelor, iar tata pe cel al hainelor. Era al doilea atelier de lucru în care, în afară de foarfece, nu se mânuia nimic altceva decât acul, si numai si numai de către cei ai casei. Fiecare îsi lua partea la care se pricepea mai bine si toti lucrau cu tragere de inimă până noaptea târziu, fiindcă pe niciunul nu trebuia să ne apuce Pastele în haine purtate. Dacă sufletul trebuia pregătit pentru Înviere cu post de sapte săptămâni împlinite, cu mărturisire si cuminecătură, pentru a se învrednici să fie părtas vietii vesnice si neîmbătrânitoare, apoi nici trupul, în care sălăsluieste sufletul, nu trebuia să rămână mai prejos, ca fiind păcat de moarte. „Numai lepădatii de suflet se duceau să ia Pasti cu trupul neîmbăiat în Duminica Învierii si neîmbrăcat în vesmânt nou, în vesmânt luminat ca zăpada.
Si hărnicia aceasta ne umplea casa de pâine si de miere, de vin si de untdelemn, de lapte si de sănătate bună.
La mesele noastre de seara, o oală de Târgu-Jiu, mare de 2-3 oca vechi si plină cu vin ca untdelemnul, ocolea de jur împrejur de trei – patru ori, începând de la capul familiei si terminând cu cel mai mic. Nimeni nu avea voie să guste înainte de a-si face semnul crucii si a ura de sănătate pentru familie si dobitoace si pentru buna roadă a pământului.
Ultimul fel de mâncare în zilele de dulce, nu erau prăjiturile de astăzi, ci laptele de tot felul: dulce, bătut sau covăsit, pe care îl serveau dintr-o strachină mare de pământ cu pâine sau mămăligută caldă. Si cum era la noi, asa era în toate casele si familiile oamenilor gospodari de atunci. De aceea, oftica, sifilisul si alte multe boli lipicioase erau fără căutare în acele timpuri.
Cârciuma, fiind o buruiană foarte rară pe vremuri, n-a putut s-aducă hora înaintea ei. Locul horii era afară din sat, pe pajistea înverzită, vara si pe locurile virane din mijlocul satului, iarna. Si la horă nu mergeau numai flăcăii si fetele, ci si părintii lor, care se adunau cete-cete mai la o parte, priveam cu băgare de seamă costumele nou iesite la iveală si fără a fi constituiti în juriu pentru premiere, terminau prin a se pronunta asupra celui mai frumos.
Bisericile erau ticsite de lume si bătrânii satului, nestiutori de carte, cunosteau momentele principale ale serviciului divin; iar când se înapoiau acasă, povesteau copiilor la masă, cuprinsul cazaniei, citită de cântăret la sfârsitul slujbei.
Câtă diferentă între ceea ce este astăzi si ceea ce era acum 40 – 50 de ani! Satele s-au umplut de cârciumi si dughene, iar bisericile au ajuns niste case pustii, pe care numai câte o bătrână le cercetează din când în când, drept amintire a unui trecut ce nu-i asa departe de noi. Mândra horă românească s-a pripăsit în sat, pe soseaua prăfuită dinaintea hanului plin cu băuturile cele mai stricătoare de sănătate, în locul flăcăilor chipesi de altădată si al fetelor voinice si rumene la fată de să le spinteci obrazul cu firul de păr, ea este învârtită de figuri bicisnice, de mai-mai să le sufle vântul. Si buruiana asta rea, băutura, pe toti îi ispiteste si multe pozne lasă în lume. Si astăzi se văd fetele cu obrazul si buzele rosii, dar nu de sănătate multă, ci de vopselele din comert, care le zbârceste pielea cu multi ani înainte de vreme.
Războaiele de tesut s-au scumpit la vedere de când cu magazinele, care aduc omului de toate pe de-a gata, până-l lasă încins, făcându-l chiar negutător de mălai, cum n-ar trebui să se întâmple în câmpia si pe plaiurile oltenesti atât de blagoslovite de Dumnezeu. Si adevărul cel mai adevărat îl afli Duminica la horă din gura flăcăilor poznasi, care presară mici răutăti precum cele de mai jos, în ciuda fetelor si nevestelor ce nu i-au vrut: „Iglita de la Avram, / Mălaiul de la Guran sau Frunză verde lemn uscat / Mănânc porumb de la stat / Si duc si la prăvălie / Pe ată, mătăsărie / Să-si facă nevasta íe. / Mănânc porumb cu cântarul”.
*Mărturie apartinând învătătorului Ilie Martin, fost deputat si senator de Dolj, la începutul secolului trecut.
|
Dan Ionescu 4/11/2018 |
Contact: |
|
|
