Poezia lui Ion Segărceanu, cea din orizonturile Arheilor
În dicționarul alcătuit pentru terminologia lui Paracelsus de către Rachi le Baillif și Edelphi Medici, Archeus este: „vis et producensres ex Illiaster, et despensator omnium rerum” adică producătorul lucrului din Ylliaster și separatorul tuturor lucrurilor. Ylliaster (format din hyle – materie, și astrum – astru) este elementul unic al unui concept de creație. Arheul aristotelic înseamnă, mai întâi puterea deținută în mod originar dintru început de sine, pornind către sine, pornind din sine și în-spre sine. Arheul mijlocește esența spre a deveni ființă și hrănește preființa particularizând firea umană, veghind săvârșirea și desăvârșirea; este principiul ființei, al devenirii și cunoașterii. Conform celei dea cincea zi a genezei cantemirești, prin glasul științei sacrosancte Aheii lucrurilor și stărilor au primit forme perfecte. Vom explora cotloanele uitării pentru a-l aduce prezentului pe Ion Segărceanu (n.1937 în Segarcea Vale, Teleorman) poet despre care Al. Piru spunea: „Ion Segărceanu se afirmă ca un poet de o frumoasă ținută tehnică, de o reală sensibilitate nesofisticată, discretă”. Să dezbatem așadar, volumul intitulat Lungul drum către casă (Ed. Eminescu – 1976) semnat de cel menționat mai sus: Nimeni nu reinventează poezia; „ex nihilo”. Arta poetică s-a dovedit totdeauna a fi cea mai lămuritoare în ceea ce privește evidențierea subiectivității estetice generale, bazată pe o psihologie dinamică sub influența realității trăite. Aceste preocupări evidențiază de obicei serialități cronologice, istoricitatea proprie diferitelor tendințe formativ-artistice: „De o parte eu, de cealaltă copilăria – / între noi, râul durut al amintirilor / curgând odată cu timpul / dintr-o tulbure ceață în alta. / Suntem atât de aproape, încât / presimt că de-aș întinde mâna / aș atinge fruntea visătoare a copilului / cu acea unică înfiorare / a propriei regăsiri. / Și totuși, între noi se așterne acest râu / care-și asmute mereu apele învolburate / ca niște șerpi veninoși / obligându-mă de fiecare dată să rămân / pe malul de dincoace, al uitării”. (Față-n față, p.12) Exigențele formei au darul de a pune de acord spiritul cu sine. Este vorba de acele elemente caracteristice care dau conținut uman concret categoriilor generale ale esteticii. Este o integrare literară atât a peisajului, de exemplu, a viziunii lui cosmice, cât și concepției generale despre viață: Aștept răbdător la marginea orașului, sub lună. Dar ele, ființele-acelea ciudate de pe alte planete nu mai sosesc, nu mai sosesc... Doamne, cât de singuri suntem noi, pământenii!... (Zadarnica așteptare, p.42) Un rol deosebit în operațiunea de punere în proporție revine ritmului ca determinant estetic izvorât din însuși instinctul vital și care, tocmai prin asta, place spontan. Experiența vizuală este dinamică și îndeamnă la profunzime. Normativitatea de inspirație vine să dea esteticii o nouă bază pentru reevaluarea conștiinței: „Stau între două cruci / – de o parte mama, de alta tata – / ca între două biserici / ale plânsului; / în spate drumul înroșit de sângele tălpilor mele, / în față / câmpu-mpietrit / ca o maramă sub pâlpâindele stele”... (Sentiment, p.7) Există în poezia lui Segărceanu o ciocnire dramatică a spiritului cu acel cadru nostalgic, vibrant, într-o unitate neîmplinită sau nedusă până la capăt, când principiul interacțiunii părților nu s-a instaurat în obiect (de exemplu, într-un tablou, interacțiunea forțelor luminii și ale întunericului) Neasamblarea păstrează la un stadiu intermediar procesul elaborării poetico-artistice: „Rătăcesc cu picioarele goale / prin roua străluminată a câmpului. / Păsări mă strigă pe nume / din înalt – nevăzute. / Ci eu umblu desculț / prin iarba asudată și deasă / căutând semnele încrustate / în trunchiul răzleților arbori. / Și semnele îmi grăiesc / într-o limbă numai de mine-nțeleasă, / arătându-mi drumul în zare / către tărâmul acela de Taină”. (Semnele, p.60) Înțelegerea relației poesferice cu lumea care a generat-o sau în care există, trebuie înțeleasă ca valoare activă, existentă într-un anumit context cultural cu lumea proprie deoarece, poezia nu poate avea valoarea ei de exercițiu și de mijloc de descoperire interioară decât, dacă poetul își asumă critica ordonatoare ce va stimula conștientul creator prin preocuparea sa pentru expresie, vibrația culorii, alunecarea materiei, sunetul ierbii și al frunzelor, încremenirea vegetației în toamnă, greierii, așteptarea ploii, un colț de casă... Așadar: În casa-n care istovit am mas / La capăt de câmpie și de țară / Am ascultat prelungul nopții glas / Ca un acord sfielnic de vioară. / Scâncea prin ramuri vântu-nfiorând / Copacii-ncremeniți la ceas de vrghe / Și frunze galbene cădeau pe rând / Ca zdrențe rupte dintr-o șubă veche. / Era o toamnă tristă și pustie / În care fără vrere m-afundam, / Cohorte de ciulini, în pribegie, / Îmi defilau, de-a valma, pe sub geam. / Durute șoapte, duhuri în cutreier / Împresurau lumina pâlpâindă / Și se-mpleteau cu cântecul de greieri / Ascunși prin găurile de la tindă. (Popas de toamnă, p.62) Energia vieții poate să se facă cunoscută prin simplul detaliu, prin imprevizibilitatea devenirii, sau prin tăcerile exprimate. Dar relația simbolică a poemelor cu gradul pur sentimental, demonstrează că nu numai expresivitatea nuanțelor reprezintă conținut poetic. Acesta mai poate fi regăsit ca principiu al orientării în lumea valorilor spirituale prin aplicarea opoziției contrariilor sau – după caz – a armonizării acestora. Raportul normă estetică – normă artistică, devine astfel util pentru înțelegerea traiectului poesferic, specific lui Segărceanu. Pe o asemenea relație de fond se argumentează și se justifică celelalte determinări proprii deopotrivă conștiinței poetice cât și conștiinței filosofice: Nostalgice lumini se-nvălmășesc Aievea unor flăcări pe comori – Un tropot lin, de ciute, când pășesc Pe-al ierbilor înfiorat covor. E tot ce toamna, iată, îmi oferă Ca pe-o tardivă, blândă consolare Când fluturii pe lunci, buimaci, disperă În jocul vag de irizări solare. E tot ce versul, candid, mai captează Din undele acestui pal tablou În ceasul grav, când peste fruntea-mi trează Mai sună încă vre-un răzleț ecou. E iarăși starea întru contemplare Dintre regret, dorință și plăcere Când, densă, fiecare clipă doare, Când fluxul amintirilor te cere... Și ard întruna albele lumini În care eu, lucid, mai cred, mai sper Strigând pe nume florile-n grîdini Spre-a le-nturna gloria de ieri, (Consolare, p.75) Neîndoielnic, discuția depășește acum referința la critica filosofică. Trebuie abordată principial în contextul relațiilor dintre critică și filosofie, evidențiind teoreticul și sistematicul. Relevanța constantelor literare se dezvoltă sensibil prin considerarea interpretării, dar și prin gradul erudiției implementate construcției. Segărceanu demonstrează prin această mărturisire condeieristică, remarcabile scăpărări de gândire abstracționistă îndeplinind în mare parte înalta misiune a poeziei. Nu cunoaștem nimic despre activitatea sa literară de după emigrare (2002-Canada) însă rămâne cert faptul demonstrației sale de a fi în punctul germinativ al poeziei, o natură pasională: […] – Poetul a plecat de mult în lume, cine știe pe unde rătăcește călare pe-o pasăre-spadă, sufletul său s-a risipit prin spini și trandafiri ca smirna corăbiilor răsturnate lângă gorganele Dunării și numele-i – răcnet azvârlit peste abisurile neodihnei – sângerează hoinar printre stele… (Casa uitată, p.16) Cu siguranță se va mai scrie (Mai bine sau mai prost) Vom mai avea istorisiri poetice și poezii de profunzime. O lume care l-a cuprins cu toate particularitățile sale pe poetul discutat astăzi, va dispărea. Îmbulzeala vertiginoasă a generațiilor viitoare îi va acoperi atât numele și cărțile. Totuși, Ion Segărceanu n-ar merita uitarea…
|
Cristian Neagu 4/2/2018 |
Contact: |
|
|
