Interpretări: Limitele cunoașterii umane
Din totdeauna, mintea omenească a încercat să dezlege acele taine care alcătuiesc nodul gordian al cugetării sub forma logico-sistemică (filosofia și știința), respectiv sub forma afectiv-emoțională (religia și arta): apariția existentului, ordinea și precizia care guvernează lumea văzutelor, miracolul vieții, universul nostru moral-spiritual, moartea și neliniștea viului conștient de iminența ei. Păi cum să fie ele deslușite de mărginita minte umană (unii cercetători sunt de părere că în decursul unei vieți cu durata medie, omul utilizează doar a suta parte dintr-o sutime din capacitatea creierului său!), când cifrurile fundamentale ale creației temporale și supratemporale, precum geneza, cunoașterea viitorului și sfârșitului acestei stări de lucruri (Judecata de Apoi), sunt cunoscute doar de Acela care toate le-a făcut?!
Prin urmare, chiar în varianta că și-ar putea întrebuința creierul la capacitatea maximă în scurta sa existență pământească (a nu se uita că el, creierul uman, reprezintă „lucrul cel mai minunat și cel mai misterios din tot universul cunoscut” și că a fost proiectat de Atotputernic pentru o folosire la nesfârșit), omul va dovedi înțelepciune doar împăcându-se cu gândul că atari înfricoșătoare taine nu sunt nici de competența și nici spre liniștea sa.
Este adevărat că opinia apostolului Pavel despre înțelepciunea acestei lumi nu-i absolut deloc încurajatoare: „Căci înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1Corinteni, 3/19). Asta deoarece, ne spune el în versetul următor, „Domnul cunoaște gândurile celor înțelepți. Știe că sunt deșarte”. Vasăzică, potrivit afirmației mărturisitorului Petre Țuțea („Fără Dumnezeu, fără credință omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”), fiecare dintre noi trebuie să aleagă între deșarta înțelepciune a acestei lumi, cea care vizează efemerul și nestatornica încântare umană, și înțelepciunea soteriologică, respectiv cea care-i plăcută lui Dumnezeu și vizează eternitatea...
Cu mii de ani în urmă, înțelepții daoiști s-au raportat la modestie și la fireștile noastre limite mentale atunci când au dat definiția mereu actuală a cunoașterii umane: „A ști, dar a te crede neștiutor, este cel mai bine; a nu ști, dar a te crede atotștiutor, este o adevărată boală”. Pornind de la ea, precum și de la „Când știi să socotești că știi, când nu știi să socotești că nu știi, aceasta înseamnă cu adevărat a ști”, sobra și eleganta definiție confucianistă, consider că din acest punct de vedere au fost, sunt și în continuare vor fi patru mari categorii umane:
1)Cei care știu că știu și prin aceasta se consideră buricul pământului (științificii, politrucii, afaceriștii), adică cei care ignoră faptul că ceea ce știe omenirea este o nimica toată în comparație cu ce nu știe și nu va ști niciodată, ei toți fiind convinși că prin atotștiința (sic!) lor sunt îndreptățiți să dețină acele tinichele care marchează și deopotrivă întristează vremelnicia noastră: bogăție, putere, faimă, plăcere.
2)Cei care știu că nu știu nimic în comparație cu atotștiința divină și tocmai de aceea prin gândire, atitudine disprețuitoare față de bunurile materiale, căutarea dezinteresată a adevărului și profunzimea mesajului cuprins în creațiile lor filosofice, științifice sau artistice, ei contribuie din plin la rularea lumii noastre pe coordonatele rațiunii și frumuseții. Da, căci ei sunt visătorii de serviciu a acestei lumi tot mai dezumanizată din pricina pragmatismului, egoismului și ipocriziei în demențială ascensiune.
3)Cei care nu știu că știu (călăuzele moral-spirituale) și care prin inspirație și revelație, cele două căi ale Domnului, își îndrumă semenii pe îndumnezeita cale trasată de Mântuitorul Iisus și, de ce nu, de profeții referențiali ai celorlalte religii universalist-fraterne.
4)Cei care nu știu că nu știu sau, după caz, nu vor să știe că nu știu: impostorii, politrucii fără omenie și credință sinceră în Atotputernic, inculții, falșii culți, cabotinii, lingușitorii, mincinoșii, trădătorii și cetățenii fără discernământ, pe scurt, grosul pământenilor din totdeauna și de pretutindeni, care trăiesc doar pentru prezentul pântecului și cu ajutorul cărora ba se înscăunează tirania sau anarhia canaliei de sus, ba anarhia sau tirania canaliei de jos, dar niciodată nu-s cu toții dispuși sau, mă rog, nu-s capabili să înfăptuiască armonia socială bazată pe credință, iubire și cumpătare.
|
George Petrovai 4/1/2018 |
Contact: |
|
|
