Scrisoare pastorală
Pomeni, parastase și sarindare. În ultimii ani sunt tot mai des întrebat de credincioși din parohie, cât și, telefonic, de alții din afara parohiei, despre tot felul de amănunte privind pomenile, parastasele și sarindarele. Sunt întrebat, spre exemplu, câți colaci se pun, ce se pune pe colaci, ce lucruri trebuie să se dea de pomană(haine, cănuțe, pahare etc.), când se fac parastasele, cum se așează mesele, ce se pune la toiag etc.
Sunt pus uneori în situații delicate, fiindcă nu pot da răspuns mulțumitor. Eu le explic care este partea oficială, conform învățăturii creștin-ortodoxe, dar nu întotdeauna este suficient pentru unii. Sunt multe situații, când obiceiurile locale sunt diferite de rânduiala oficială. Sunt situații, când în două localități învecinate obiceiurile privitoare la înmormântări și pomeniri sunt diferite. În Malovăț, spre exemplu, sunt obiceiuri diferite față de cele din Bârda, deși satele sunt la distanță de câțiva kilometri. În orașe e mult mai dificil, când vine vorba de astfel de probleme. Este lume cosmopolită, adică provenită din zone și localități diferite și fiecare vine cu amintirea obiceiurilor din localitatea de origine. Este dificil ca să găsești o poziție acceptată de toți!
Tradițiile acestea foarte răspândite și bogate în particularități dovedesc câteva aspecte dogmatice deosebit de importante. Cităm: 1) Credința în existența sufletului; 2) Credința în nemurirea sufletului; 3) Credința în viața de apoi; 4) Conștiința că sufletul are nevoie de ajutorul celor rămași în viața pământească; 5) Conștiința că rugăciunea și faptele bune săvârșite de cei vii pentru sufletele celor decedați sunt de maximă importanță pentru îmbunătățirea stării acelor suflete; 6)Iubirea este puntea dintre cele două lumii, mai puternică decât moartea. Remarcăm și faptul că în unele din aceste tradiții se surprind reminiscențe din religiile precreștine sau din tradițiile popoarelor cu care românii au intrat în contact de-a lungul timpului. Mai mult, tradițiile acestea sunt mărturii ale vechimii multimilenare ale poporului român și caracterului sedentar al acestuia.
Este bine să precizăm de la început, că sufletul este duh, spirit, și el n-are nevoie să consume hrană sau băutură materială, n-are nevoie să îmbrace haine materiale, să folosească bani etc. Este bine să știm că hrana, băutura și îmbrăcămintea sufletului celui decedat sunt rugăciunile și faptele bune săvârșite de cei rămași în viața pământească pentru el. Pe aceste principii este clădită întreaga învățătură creștin-ortodoxă privitoare la pomenirile ce se fac de Biserică pentru cei morți.
Drept urmare, trebuie să știm că cele date de pomană pentru sufletul unui decedat nu merg la acel suflet ca un colet poștal, pe care-l trimitem unui cunoscut din lumea aceasta. Faptul că dai mâncare celui flămând, băutură celui însetat, îmbrăcăminte celui gol, piese de mobilier, bani sau altceva celui sărac în numele unui decedat se numește milostenie și ea este adevărată mană cerească pentru un suflet aflat în lumea de dincolo. Sufletele celor decedați nu mai pot face nimic pentru ele însele. Sunt judecate și răsplătite pentru cele bune și pedepsite pentru cele rele săvârșite în viața pământească. Acolo degeaba se mai roagă pentru ele însele. Ne amintim de bogatul nemilostiv din Sfânta Evanghelie, care se ruga să fie lăsat Lazăr doar să-și întindă degetul umed și să-i răcorească buzele, ori să fie trimis în lume să le spună fraților săi ce este în lumea de dincolo, ca să afle și să ia măsuri să n-o pățească și ei. Nici o astfel de rugăciune nu i-a fost ascultată. Numai rugăciunile celor rămași în viață și faptele bune, adică milosteniile, săvârșite de aceștia pot scoate sufletele decedaților din adâncul iadului. Le mai pot fi de folos acestora urmarea faptelor săvârșite de ei înainte de moarte(copii bine crescuți, instituții de binefacere înființate de ei, locașuri de cult ai căror ctitori sau binefăcători au fost, cărți de zidire sufletească etc.).
Având în vedere cele de mai sus, înțelegem mai bine că nu e important dacă în parastas pui 40 sau 44 de colaci, dacă pui brânză de oaie sau de capră, dacă pui pahare de vin sau de țuică, dacă pui pantofi sau cizme și altele asemenea. Important este că le dai de pomană pentru sufletul celui decedat, că le dai cu bunăvoință și că nu le socotești ca o povară, ca o corvoadă pentru tine. Când mi-au murit părinții, îmi amintesc că de fiecare dată, seara, când s-a adunat lumea la priveghiu, am luat hârtie și creion, am adunat toate femeile în vârstă și le-am rugat să-mi spună ce trebuie să cumpăr pentru înmormântare și pentru pomană. Fiecare a spus ce a știut. Dacă dânsele mi-au spus că trebuie să cumpăr 40 de colaci, eu am cumpărat 120, ca să nu las pe niciunul dintre participanți să plece cu mâna goală. Nu cred că am păcătuit prin asta față de părinții mei. Am căutat să nu dau ,,apă la moară” gurilor rele, care ar fi avut multă vreme subiect de bârfă, dacă nu aș fi respectat tradiția locului, așa cum a fost ea transmisă din generație în generație.
S-au scris multe cărți și cărticele privitoare la pomenirile ce trebuie făcute pentru morți. Unele dintre ele mi-au căzut în mână și le-am citit. Am surprins, însă, cu ușurință influența tradițiilor locale din care provenea autorul publicațiilor respective. Drept urmare, nu putem să le luăm ca etalon, ca model Nu pot să impun în Oltenia obiceiurile din Moldova sau din Maramureș. Noi trebuie să avem ca reper învățătura noastră ortodoxă oficială, expusă în Catehismul creștin-ortodox aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Ceea ce este în plus aparține tradiției locale. Atâta vreme cât aceste tradiții nu contravin învățăturii dogmatice și rânduielii liturgice a Bisericii, ele pot să fie practicate, pentru înfrumusețarea slujbelor și pentru liniștirea conștiințelor mai scrupuloase, ale credincioșilor dornici să respecte totul până la luxul de amănunte.
Așadar, învățătura creștin-ortodoxă privitoare la pomenirea morților, în rezumat, este aceasta: pomenile sau parastasele sunt mesele care se fac în cinstea și pomenirea morților. Se mai numesc praznice, prânzuri, pomeniri etc. Ele sunt reminiscențe ale vechilor agape(mese ale dragostei) sau mese frățești, cu care era împreunată în vechime slujba înmormântării. În Așezămintele Sfinților Apostoli(sec. II) se spune: ,,Noi îi poftim pe săraci și nevoiași în ospăț, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi mireasmă bine plăcută lui Dumnezeu”(cartea VIII, cap. 44). Tot pomană se numește și orice faptă de milostenie pentru sufletul celui decedat.
Se fac pomeni sau parastase pentru sufletul celui adormit în ziua a treia după deces, a noua, a patruzecea, la trei, șase și nouă luni, la un an și în fiecare an până la șapte ani după moarte. Pentru fiecare termen există o justificare dogmatică: la trei zile – în cinstea Sfintei Treimi și în amintirea Învierii Domnului; la nouă zile – să se învrednicească de ajutorul celor nouă cete îngerești și să ne amintim de ceasul al nouălea, când Mântuitorul a promis tâlharului de pe cruce că va fi cu El în rai; la patruzeci de zile – ca să ne amintim de Înălțarea Domnului la 40 de zile după Înviere; la trei, șase și nouă luni – în cinstea Sfintei Treimi, a mucenicilor și sfinților; la șapte ani - amintește de ziua de odihnă a lui Dumnezeu după facerea lumii, de dezintegrarea trupului. Pomana sau parastasul nu înseamnă numai faptă de milostenie pentru sufletul celui decedat, ci și rugăciune. Se roagă pentru sufletul respectiv cei participanți la parastas, se roagă preotul care oficiază slujba. Chiar cuvântul ,,parastas” vine din limba greacă(,,paristimi”) și înseamnă ,,a mijloci pentru cineva, a se înfățișa înaintea cuiva). Slujba pomenii sau a parastasului este o prescurtare a slujbei înmormântării. Pomenile sau parastasele se pot face în biserică, acasă ori la mormânt. Se pot face însă și în alte locuri: la sfințirea unei fântâni, la sfințirea unei troițe, la sfințirea unei biserici etc. Pomenirea celui decedat se face la modul general la toate slujbele Bisericii, când se pomenesc morții din toate timpurile și din toate locurile; se face în mod special la Proscomidie, când se pregătește Sfânta Împărtășanie și preotul citește pomelnicele aduse de credincioși.
În ceea ce privește timpul când se fac parastasele, trebuie menționat că ele se fac în toate zilele, cu excepția următoarelor: 1)Nu se fac în toate duminicile de peste an, fiind zile de bucurie; 2) Nu se fac de la Nașterea(în unele locuri de la Ignat) la Botezul Domnului, fiind perioadă de bucurie; 3)Nu se fac de luni până vineri în prima săptămână a Postului Mare; 4)Nu se fac din Sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomii; 5) Nu se fac la praznicele împărătești și sărbătorile mari; 6)Nu se fac în zilele de luni, marți, miercuri, joi și vineri din tot Postul Mare.
Sarindarul este tot o pomenire a unui decedat. Cuvântul vine tot din limba greacă, ,,sarandaria”, care înseamnă pomenirea unui răposat sau a unui pomelnic de răposați la 40 de Liturghii în șir, mai ales în primele 40 de zile de la decesul cuiva. Ele se numesc ,,de obște”, când pomenirea se face la 40 de Liturghii una după alta, sau ,,particulare”, când pomenirea se face la 40 de liturghii răzlețe. La sfârșitul celor 40 de liturghii se face parastas și se pomenesc răposații tuturor credincioșilor care au dat pomelnice, ceea ce se numește ,,dezlegarea” sau ,,slobozirea” sărindarelor. În unele locuri se fac și ,,sarindare de vii”, la care se pomenesc cei vii. Mai precis, orice creștin poate să facă un sarindar, adică o milostenie pentru propriul său suflet sau pentru sufletele celor dragi ai săi. Se pomenesc morții și în mod obișnuit, la toate Liturghiile din timpul anului. Pe pomelnicul ce se dă la altar se scriu numele viilor și morților unei familii și el se numește ,,pomelnic anual”. În afară de pomenirile cerute de credincioși, Biserica are propriile sale rânduieli de pomenire a morților. Sunt rugăciuni și ectenii speciale la Litie, la Miezonoptică, dar mai ales la Sfânta Liturghie.
Biserica a rânduit mai multe zile speciale de pomenire a morților în timpul anului, astfel: 1) Toate sâmbetele de peste an; 2)Sâmbăta Rusaliilor(Moșii de vară); 3)Sâmbăta lăsatului sec de carne (Moșii de iarnă); 4)Toate sâmbetele Postului Mare.
Cât privește semnificația unor elemente ale parastasului, am scris despre aceasta în mai multe numere precedente din ,,Scrisoarea pastorală” sub titlul Teologia parastasului.
Am mai spus-o și repet: la rugăciune și fapte bune nu sunt restricții. Termenele menționate oficial privind pomenile și parastasele sunt orientative. Dacă cineva vrea să facă asemenea fapte bune și rugăciuni mai des, e foarte bine. Poate să le facă și în fiecare zi, cu condiția să le facă cu bunăvoință, cu dragoste, ci nu în scârbă, ca pe o corvoadă, ca pe o pacoste.
Tot grijă față de cei decedați este și grija față de mormintele lor. Este atât de trist, când mormântul cuiva este acoperit de mărăcini, ori urmașii nici nu mai știu pe unde se află mormântul!
*
Sfaturi părintești. Mulți dintre noi am pierdut credința, că toate sunt cu știrea și cu voia lui Dumnezeu. Ne socotim pe noi înșine ,,buricul pământului” și din cauza aceasta ne simțim tot mai singuri și facem față tot mai greu necazurilor, suferințelor. Exemplul lui Iov este tot mai îndepărtat pentru mulți, vorbim tot mai rar cu Dumnezeu în rugăciunile noastre, ba chiar îi întoarcem spatele și ne mirăm apoi de ce ne lasă în ,,uitare”. Am găsit un text plin de învățătură într-o carte a unui preot grec și-l redau mai jos, cu speranța că va fi de folos:
,,Unora Dumnezeu le trimite neplăceri, care nu țin câtuși de puțin de oameni. Altora le fac greutăți oamenii și asta e mai dificil de suportat. Cea mai grea situație este atunci când îți fac necazuri cu dinadinsul oamenii cărora le-ai făcut bine. Totuși, cruzimea, răutatea și nerecunoștința celorlalți dezrădăcinează cu mult succes trufia noastră și fac să crească supunerea noastră față de voia lui Dumnezeu – dacă, bineînțeles, suntem senini și smeriți.
Un împărat puternic avea un sfetnic înțelept, ce răspundea adeseori la întrebări cu fraza magistrală: „Orice s-ar întâmpla, este spre bine!” Odată, cârmuitorul s-a dus la vânătoare și, în urma unei săgeți trase greșit, a rămas fără deget. Ca de obicei, sfetnicul s-a străduit să-l consoleze: „Totul este spre bine!” Împăratul, uluit, s-a mâniat și a poruncit ca obraznicul să fie închis în temniță. După câteva săptămâni rana s-a vindecat și cârmuitorul a plecat iarăși la vânătoare – de această dată în adâncul codrului, unde sălășluiau o mulțime de fiare, dar și sălbatici, care l-au luat rob pe oaspetele nepoftit.
Sălbaticii au hotărât să-l aducă pe împărat jertfă zeilor lor. După ce l-au dezbrăcat și l-au uns cu uleiuri aromate, l-au culcat pe altar, însă, în ultimul moment, marele preot a observat cu groază, că victimei îi lipsește un deget. Zeilor nu le putea fi adusă ca jertfă un trup cu beteșug, așa încât, cu mare părere de rău, sălbaticii l-au lăsat pe împărat să plece viu și nevătămat.
După ce s-a întors la curte, acesta l-a chemat pe sfetnic și i-a povestit peripețiile sale: ,,Ai avut dreptate…! Asta în ce mă privește. Dar în ce te privește? Doar ai stat la închisoare! Ce lucru bun vezi în asta?” „Și asta a fost spre bine!” a răspuns înțeleptul, fără urmă de îndoială. ,,Dacă nu m-ai fi băgat în închisoare, m-ai fi luat cu tine la vânătoare și nu se știe care ar fi fost deznodământul pentru mine, pentru că degetele mele sunt întregi…”(Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârşite. Războiul şi pacea omului cu el însuşi, Editura Sophia, 2015)
*
File de jurnal - 23 mart. 1982. ,,Am fost la Severin. La Centrul de Librării n-am mai găsit nici un exemplar din cartea mea Coloana Infinitului, vol. I. Am aflat că au fost comandat doar 300 exemplare. Menționez că astă-vară, când l-am căutat pe Foculescu, fiul preotului Foculescu din Tr. Severin, care se ocupă cu comenzile centrului, mi-a spus că erau comandate 600 exemplare. Mi-a promis atunci că va face o suplimentare de comandă și va mai cere 200 exemplare. Din cele 800 promise, a adus doar 300!
L-am întâlnit pe fostul meu coleg de liceu, Alexandru Pătrășconiu. Lucrează la combinatul chimic de la Halânga, este student la Drept în anul III, iar în prezent se pregătește pentru a pleca la specializare în Franța sau Canada. Mi-a vorbit despre un centru de librării din Paris, care ar trimite în mod gratuit tot felul de cărți celor ce solicită. Mi-a promis că-mi va trimite adresa și listele de apariții, pentru a le scrie și eu.
În oraș nu se mai dă pâine decât cu tichet. Dacă te duci fără tichet, îți dă un sfert de franzelă ,,pentru consumul imediat”, conform decretului. Când mama a intrat a doua oară la rând, a dat-o afară din brutărie(…).
Unchiu-meu, Sandu, mi-a relatat că la Șantierul Naval din Tr. Severin cca. 2.000 de muncitori și-au depus demisiile. Conducerea ezită să le aprobe. Mai mult, la nivel de județ s-au luat măsuri ca nici o altă instituție să nu le aprobe angajarea sau transferarea. Condițiile de lucru au devenit insuportabile. Mărirea salariilor anunțată prin decretul din februarie nu mai are loc.
Ieri am avut ședință la protoierie. A prezidat consilierul Răduț de la Craiova, iar din partea departamentului cultelor inspectorul Ioanițoiu de la Tg. Jiu, dl. Hâncu de la Severin fiind la spital. Tema conferinței a fost pacea. Am spus și eu câteva cuvinte, prezentându-mi cartea Coloana Infinitului, ca expresie a dorinței mele ca poporul român să vieze la infinit.
Părintele Gheorghe Achimescu de la Șiroca mi-a spus că fratele său Nicolae s-a căsătorit cu prietena sa, Cornelia, studentă la medicină în Iași. A primit viza de plecare la Universitatea din Tübingen (Germania), ca doctorand”.
*
Pentru mama. Cu prilejul zilei de 8 Martie, urăm tuturor doamnelor și domnișoarelor, tuturor enoriașelor parohiei noastre sănătate, bucurii, spor în toate cele bune, fericire în suflet și în casă. La mulți ani! Folosim acest prilej pentru a aduce în atenția tuturor o poezie a lui Virgil Carianopol cu acest titlu, cât și o povestire impresionantă, găsită pe internet. Toți am avut sau încă mai avem o mamă, iar respectul față de dânsa este totdeauna de actualitate. Iat-o:
,,Tare necăjită ai fost mamă,
Iarna, vara, orice timp trecând,
Cât era de frig sau de căldură,
Tot desculţă te-am văzut umblând.
N-ai purtat o haină mai ca lumea,
O scurteică veche doar aveai,
Dar şi pe aceea totdeauna
Doar la sărbători o îmbrăcai.
Ochii tăi ardeau ca două stele,
Le mai văd luminile şi azi.
Boabe mari de lacrime, ca jarul,
Le striveai cu mâna pe obraz.
Tot aşa ai fost de când ţin minte,
Pe picioare-ai mers la drum mereu.
Nici în car nu te suiai, de teamă
Boilor să nu le fie greu.
Ce păcat că n-ai trăit, măicuţă,
C-ai plecat fără de timp în lut!
Ce pantofi ţi-aş fi adus acuma
Şi ce haină azi ai fi avut! …”
Cele opt minciuni ale unei mame. Cu siguranță, dragostea ce o simte o mamă pentru copilul ei nu se compară cu nimic. În ciuda oricăror greutăți, mamele întotdeauna reușesc să pună pe primul loc în viața lor pe copiii lor, chiar dacă ele ajung pe ultimul loc. În istorisirea ce urmează o mamă a fost nevoită să spună destule minciuni, ca să-și crească fiul în cel mai bun mod cu putință. Iar acum că s-a aflat adevărul, istorioara ei a devenit cunoscută în toată lumea. Ați făcut vreodată ceva asemănător pentru copiii voștri sau o veți face, dacă va fi nevoie? Dacă credeți că mamele merită doar respect și admirație, citiți istorisirea de mai jos și vă veți schimba părerea…
Totul a început încă de când eram copil. Familia mea era foarte săracă și niciodată nu am avut mâncare destulă. Mama mea întotdeauna îmi dădea farfuria ei cu mâncare și spunea: „Mănâncă acest orez, fiul meu, căci mie nu mi-e foame”. Aceasta a fost prima ei minciună. Așa cum creșteam, mama își petrecea timpul liber pescuind într-un râu. Astfel, cu peștii care-i prindea putea să-mi ofere o mâncare mai bună pentru dezvoltarea mea. Așa cum mâncam, stătea și mama mea lângă mine și mânca carnea ce mai rămânea pe oase. Când îi ofeream din mâncarea mea, spunea: „Mănâncă-ți mâncarea, fiule, căci mie nu-mi plac peștii”. Aceasta a fost a doua minciună. Mai târziu, ca să pot studia, a căutat și a găsit un al doilea serviciu. Recicla niște cutii vechi din carton și din aceasta câștiga câțiva bănuți în plus, cu care ne acopeream nevoile. Într-o noapte de iarnă m-am trezit și am găsit-o ținând o lumânare mică și încă lucrând. I-am spus să meargă să se odihnească, dar mi-a răspuns că nu este obosită. Aceasta a fost a treia ei minciună. Când am ajuns la ziua examenelor finale, a cerut învoire de la servici, ca să mă însoțească. M-a așteptat în căldură ore întregi, iar când am terminat, a venit și mi-a adus o sticlă cu apă rece. Am văzut-o obosită și istovită și i-am spus să o bea ea. Dar răspunsul ei a fost „Nu mi-e sete, fiul meu! Bea-o tu, ca să te răcorești!” Aceasta a fost a patra minciună a mamei mele.
După moartea tatălui meu, mama mea trebuia să găsească un mod de a acoperi nevoile noastre. Situația familiei mele se înrăutățea și din nefericire toate greutățile treceau peste ea. Unii vecini îi spuneau că trebuie să se mărite din nou și să-și refacă viața de la început. Ea însă spunea: „Nu sunt eu pentru astfel de lucruri. Sunt femeie în vârstă cu copil și nu am nevoie de dragostea nimănui”. Aceasta a fost a cincea minciună a mamei mele. După ce am terminat studiile și am început să lucrez, a venit vremea pentru mama mea să se odihnească, dar ea nu voia. Mergea în fiecare zi la piață și vindea niște verdețuri, ca să-și acopere cheltuielile. Eu lucram departe și în fiecare lună când luam salariul, îi pregăteam un pachet cu alimente și alte bunătăți; îi puneam și un plic cu bani și îi trimiteam. Ea însă de cele mai multe ori le ținea pe toate, în afară de bani. Cu prima ocazie mi-i trimitea înapoi și-mi scria: „Băiatul meu, nu am nevoie de bani. Slavă lui Dumnezeu, am destui pentru a trăi. Păstrează-i tu, care ești tânăr și ai nevoie”. Aceasta a fost a șasea minciună a mamei mele. După trei ani de muncă și studii post-universitare, o firmă mare a ieșit în cale în viața mea. Aceasta m-a angajat și mi-a oferit un salariu foarte bun, sponsorizându-mi și doctoratul, la care visasem o viață întreagă. Atunci m-am întors și i-am spus mamei mele că soarta ne-a surâs. I-am cerut să vină cu mine, să înceteze să mai lucreze și să se bucure și ea în sfârșit de ultimele ei clipe de viață. Ea însă mi-a spus: „Lasă-mă, fiule, în locul meu! Eu sunt foarte bine. Caută să-ți faci viața mai bună și nu te mai uita la mine”. Aceasta a fost a șaptea ei minciună.
La bătrânețea ei s-a îmbolnăvit de cancer la stomac. Mie însă nu mi-a spus nimic. Dar într-o zi am hotărât să merg să o văd, fără să o înștiințez. Când am intrat în casă, imediat mi-am dat seama că ceva nu mergea bine… Bătrână și istovită, mama mea stătea întinsă pe pat… Încerca să râdă, dar se vedea că făcea un supraefort. Așa cum mă privea, am izbucnit în lacrimi… Nu am mai răbdat… Atunci ea s-a întors spre mine și mi-a spus: „Fiul meu, nu plânge și nu te mâhni, fiindcă eu sunt bine”. Și-mi strângea mâna…
Aceasta a fost a opta ei minciună și în acea clipă a închis ochii pentru totdeauna…
Zâmbete.
☺Înainte de apariția facebook-ului, numai familia ta știa cât ești de prost! Acum știe toată lumea! ☺Căsătoria – singurul joc de noroc binecuvântat de Biserică! ☺ Un oarecare vine la bancă și retrage o sumă mare de bani. Îi numără și apoi cere să-i depună iarăși, în același cont. Funcționarul băncii îl întreabă: ,,- Dar de ce i-ați scos și apoi îi depuneți din nou?” ,, - Am vrut să verific dacă mai sunt toți!” a răspuns clientul; ☺ Ștefan cel Mare adunase tot poporul la oaste, inclusiv ţiganii. Se anunţa bătălie cruntă. Ştefan iese în faţa oştirii adunate pe câmpul de luptă: ,,- Vitejii mei, vom lupta până la unu!” ,, - Aşa, mânca-ţi-aş, zice un țigan, că pi la unu şi ceva să pune căldura!” ☺Polițistul: ,,- De ce nu vreți să prezentați permisul de conducere?” Șoferul oprit în trafic: ,,- E la dvs. de două luni! Să nu-mi spuneți că l-ați pierdut!” ☺Preotul la o înmormântare ține cuvântare: ,,Decedatul a fost un om bun, un soţ credincios, un tată iubitor, corect, generos …!” Văduva în şoaptă: ,,- Copii, verificați în sicriu! Nu cumva e altcineva?”
Sf. Paști să aducă sănătate, pace și bucurii în casele și în sufletele Dvs.
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 3/25/2018 |
Contact: |
|
|
