Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Fragment din noul roman " Ringul Albastru "

Trecuse o bună parte din vară peste Craiova cea toropită de căldură când, în sfârșit, cerul se milostivise să aducă niscaiva nori, iar vântul începuse să adie a răcoare, tocmai când și soarele apunea undeva, ascuns pe după norii care, parcă fără voie, începuseră să fie brăzdați de fulgere timide, rostogolind cu întârziere bombănitul tunetelor din depărtare. Liniștea serii de sâmbătă era amenințată de o eventuală ploaie și lumea se grăbea să plece de la supermagazinul Kaufland din Calea București. Mașinile din parcare dispăreau pe rând. Matei și Alexandru ieșiseră din magazin cu un cărucior plin și se îndreptau , împingându-l grăbiți, către capătul parcării, unde aștepta, stingheră, o mașină roșie. Ajunși lângă ea, cei doi transferară cea mai mare parte din cumpărături în portbagajul acesteia. Alexandru rămase cu o pungă în mână.
-Hai, Sandule, să te reped până acasă, spuse Matei, trântind capacul portbagajului.
-Nu, mersi, prefer să mai iau un pic de aer proaspăt, adus de vântul ăsta. Și-apoi ce rost are să ocolești, cînd tu ai treabă în partea cealaltă!
-Te prinde ploaia...
-Aș, nu cred să plouă mai devreme de o jumătate de oră, asta dacă, într-adevăr, va ploua! Că nu e prima dată cînd amenință degeaba...Și mâine n-am de gînd să mă duc nicăieri, uite, am chef să stau acasă, așa, să lenevesc....Tu?
-Mâine dimineață îi iau pe Alin și pe Narcisa și ne repezim pînă la țară, la bunică-mea. Are optzeci de ani și n-a mai răspuns la telefon de două zile. Mama a telefonat unor vecini și ăia i-au spus că au văzut-o trebăluind prin curte. Cred că iar a uitat să-și pună telefonul la încărcat. Nu se obișnuiește deloc cu el....Trebuie, totuși, să ne convingem că e bine. Deși a rămas singură de atâția ani, nu vrea de fel să se mute la ai mei, că nu suportă viața de la oraș, mai ales la bloc.Zice că o apasă pereții.
-Eu mă simt destul de bine în garsoniera mea, în care, după ce mă voi sătura de zăcut, va trebui să fac oarece ordine. Dacă am ajuns tot târziu acasă, apucam să mănînc ceva și să dorm. Dacă vara asta am tot avut noroc de urgențe la serviciul ăsta al nostru, când toată lumea cealaltă e plecată prin concedii! Nu pricep ce dracu se întâmplă cu Dorin, de e așa de apatic...
- Ho, că ne-o veni și nouă rândul....Auzi, dar nu vrei să mai iei din mâncarea asta multă, pe care m-a pus dracu s-o cumpăr? Că am luat cât pentru un regiment!
- Păi nu ziceai că duci la țară, la ai tăi, la gagică, la...
- Am exagerat. Cred că în inconștientul meu a rămas reflexul de a face provizii, după foamea pe care am răbdat-o în tinerețea mea nebună!
- Mie mi-a interzis mama să mai cumpăr chestii din ăstea, cu E-uri ! Trece, în lipsa mea, pe la mine și-mi confiscă toate mezelurile, așa că mai bine nu mai cumpăr.Îmi gătește ea, sănătos! De când a plecat soră-mea in Anglia și-a canalizat toate instinctele materne către mine! Așa că, în afară de o pâine, o sticlă de apă minerală și un cașcaval, la fel cum are tipa aia în cărucior, aia de stă acolo, rezemată de chioșcul pentru cărucioare, chiar că nu-mi mai trebuie altceva.
- Auzi, dar tipa aia stătea acolo și când am venit noi la cumpărături !
-Ha-ha, cred că a uitat-o bărbatu-său aici!
- Ei, s-or fi certat...el a plecat, ea a rămas...
- Și i s-a făcut sete și a golit sticla aia de lângă ea....
- Și ce, n-are voie femeia să i se facă și ei sete?
- Mda, numai că sticla aia pare să fie de votcă!
- Ha-ha-haaa, asta-mi aduce aminte de tipele din Anglia, care, mai ales sâmbătă seara, ca acum, zac, bete turtă , care pe unde se nimerește!
- Mare scofală! Păi ce, noi nu trebuie să...ne „modernizăm”? Aaaa, dar ne luarăm cu vorba și utai să-mi iau și o sticlă cu lapte ! Hai, că mă întorc, ne vedem luni !Distractie plăcută la țară!
- Mulțam! Trec luni dimineață să te iau la lucru!
- Bine, pa!
Mașina roșie dispăru după colț în timp ce Alexandru se intoarse după lapte, revenind după zece minute. Parcarea aproape se golise cu totul, se apropia și ora de închidere, soarele apusese și doar spre apus se mai vedea o lumină roșie. Fulgerele albastre se răriseră iar tunetele se auzeau din ce în ce mai îndepărtate. Un angajat al magazinului împingea un tren lung de cărucioare din sârmă. Lângă ultimul chioșc mai rămăsese un cărucior, cu punga de cumpărături răsturnată în el. Așezată pe bordură și sprijinită de peretele de plastic translucid al chioșcului pentru cărucioare, Alexandru o văzu pe femeia remarcată de Matei cu puțin timp înainte.Se întunecase binișor iar felinarele galbene din parcare se aprinseseră. Femeia aceea, încă tânără, cu o tunsoare paj, îmbrăcată într-o bluză albă, cu mâneci lungi și bufante și pantaloni largi, cu dunguțe verticale, gri și albe, stătea resemnată, cu picioarele întinse pe asfalt și cu sticla goală lângă ea. Alexandru trecu încet pe lângă ea, întorcând amuzat și curios privirea. Ridică și ea ochii spre el și atunci privirile lor, la fel de mirate, li se întâlniră.El dădu să plece, dar privirea ei devenise parcă rugătoare, așa că se răzgândi și făcu doi pași spre ea.
- Bună seara, doamnă. Mă scuzați, pot să vă ajut cu ceva?
- Ăăă...cu ce să mă ajuți?
- Eu știu? Poate să-i dau un telefon soțului dumneavoastră, să vină să vă ia. Spuneți-mi numai numărul...
- Ha,ha,ha,haaa! Care soț, că nu mai am ! Sunt...divorțată!
- Atunci poate ...părinții?
- Părinții mei? Păi ei sunt laaa...Sibiu.
- Atunci să vă sun o prietenă? Un prieten?
- N-am !
- Nu se poate să n-aveți pe nimeni!
- Am niște prietene, darrr...atâta mi-ar lipsi, să mă vadă în halul ăsta! Să te ții bârfe!
- Totuși...
- Nu, nu și-apoi prietenele ălea ale mele sunt niște...măg...măgare...ăă...măgărițe, au plecat în concediu fără mine!
- Atunci vă chem un taxi!
- Ce taxi, că stau aici, aproape ! Uite, acolo, în...Himalaia.
- Poftim? Din câte știu eu până in Himalaia sunt vreo cinci-șase mii de kilometri!
- Ei, și tu...nu în Himalaia aia, în asta de aici, în Sărari, dar mie-mi place mai mult asta...Hima...laia....E justificat, că stau in blocul K 2! Unul dintre vârfurile de peste opt mii de metri, laaa...etajul tei, adică...trei! Nu fac, de obicei, mai mult de cinci minute până acolo. Problema mea este că acum nu-mi prea mai simt nici mâinile, nici picioarele...șiii...sunt certată rău de tot cuu...ăla, Newton! Știi, ăla care aaa...inventat...gravitația...Lasă, că stau aici până...până îmi trece.
- Dar, doamnă, s-a întunecat, poate vine și ploaia....
- Bine, atunci condu-mă, te rog, până acasă.
El îi intinse mâna, ca să o ajute să se ridice, dar mâna ei era fără vlagă. Atunci se aplecă, îi trecu brațele pe sub umeri și o ridică în picioare, făcând ămpreună câțiva pași împleticiți, până lângă căruciorul cu punga ei. Ea se sprijini cu amândouă mâinile de cărucior, numai că acesta, având rotile, o luă brusc într-o parte și ea s-ar fi prăbușit pe asfalt dacă el n-ar fi avut reflexul de a o prinde in brațe.
- Ohohooo!, strigă ea, clătinându-se.
- Vă rog să mă scuzați!
- Eu trebuie să mă scuz! Se pare căăă...sunt ieșită din funcțiune...temporar. Asta e, nu mă țin pe picioare și gata! Maare greșeală să înghit afurisita aia de votcă! Nu mi s-a mai întâmplat...dar tu de unde să știi! Asta e, sunt o...be...țivă!
- Mare lucru! Am mai văzut eu cazuri din ăstea! Haideți, că vă pun în cărucior și vă duc așa, numai să-mi spuneți unde!
- Da, da, bună idee! Nu m-am mai plimbat cu căruciorul de când eram laaa...grădiniță!
El se aplecă, o prinse cu brațele de sub genunchi si pe după umeri, pe când ea se prindea de gâtul lui cu ambele ei brațe șovăielnice și așa o depuse în căruciorul în care de abia încăpu, ghemuită, și-i puse în brațe ambele pungi cu cumpărături, a lui și a ei.
- Buuun, zise el, și acum, mână birjar, dar...încotro?
- Uite, pe acolo, pe lângă depozite, apoi la stânga, după aia la dreapta, șiii...în cinci minute am ajuns!
Numai că cele cinci minute se repetară de câteva ori, indicațiile ei fiind total neadecvate, blocurile și aleile prea asemănătoare iar întunericul încurca și mai mult reperele eventuale, pe care ea și așa le zărea ca prin ceață.
- Vai, vai, ce încurcătură, se plânse ea, cum dracu de toate blocurile ăstea sunt la fel? Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva, deși stau de mai bine de un an aici! Ar fi culmea ca acum să întreb pe cineva unde stau! Șiii...uite, că v-am mai încurcat și dumneavoastră seara cu prostiile mele! Ufff!
- Doamnă, sper că nu vă supărați dacă sunt sincer cu dumneavoastră, dar pe mine m-a amuzat această întâmplare! Și, uite, am avut noroc să nu ne întâlnim cu lume pe drum și sper că nici nu vom fi acuzați că am furat căruciorul!
- Aaa, nuuu, stai liniștit, că voi duce eu căruciorul înapoi, mâine dimineață, cu scuzele de rigoare!
- Cred că până la urmă va trebui să întreb pe cineva unde e ...Himalaia aia!
- Nu-nu! Trebuie să fie...acolo! spuse ea, arătând într-o direcție imprecisă.
- Acolo...unde?
- Aaa..colo! Uite, chiar...acolo!
- Păi de acolo venim! Aia e o fundătură!
- Daaa? Scuze! Ăăăă...dar ...trebuie să te descurci, că de aia ești bărbat, nu?
- Da, da, mă descurc, mă descurc, spuse el amuzat, împingând mai departe căruciorul în care ea se străduia zadarnic să-și găsească o poziție mai comodă.
În sfârșit, după alte câteva ocoluri prin aleile dintre blocurile identice, ajunseră în fața unei intrări a unui bloc de patru etaje, pe tencuiala căruia scria , cu vopsea neagră, „K2” !
- Eeeei, se pare că am ajuns, spuse ea, foindu-se în căruciorul pe care era cât p-aci să-l răstoarne , dacă el n-ar fi avut reflexul să o prindă la timp, cu amândouă brațele, și să o scoată de acolo. Se învârti câteva clipe cu ea , inertă, in brațe , apoi o depuse, în șezut, pe scara blocului. Era liniște și pustiu pe aleile dintre blocuri, luminate cu zgîrcenie de felinarele ce licăreau printre frunzișul copacilor crescuți chiar mai înalți decît blocurile, iar geamurile apartamentelor erau luminate mai ales de albastrul mișcător al televizoarelor.
- Ce bine că observatorii federali nu sunt la post, bombăni ea.
- Ce observatori federali?
- Așa le zic eu babelor bârfitoare, care stau toată ziua pe banca aia și-i foarfecă pe toți cei care au neșansa să treacă prin raza lor vizuală. Dar de când cu serialele ălea turcești de la televizor, cum începe vreunul, se sună și împrăștierea!
- Păi da, că au avut parte de cea mai mare ratare a vieții lor, fiindcă nu ne-au văzut sosind sub forma acestui echipaj ...insolit!
- Ufff! Mă trec fiori numai cât îmi imaginez ce ar fi putut scorni pe seama mea! Da, da...Ei, și acum, stimate domn, vă rămân foarte recunoscătoare pentru amabilitatea de a mă fi returnat la domiciliu în bună stare, darrr...hm, se pare că a mai rămas o mică-mare problemă....aia că...nu mă pot ține pe picioare și...sunt nevoită să te rog...să....
- Să mergem până sus! Bănuiesc că...liftul nu funcționează la ora asta și va trebui să-l suplinesc, cu mijloacele mele ...naturale.
- Lift? Despre ce lift vorbești? Blocurile cu patru etaje nu au....Poate ălea foarte noi....
- Glumeam și eu. Uite, propun să stăm oleacă aici, pe scară, și să facem un mic plan de acțiune.
- Da, da, întotdeauna e bine să faci un plan , înainte de acțiune. Ăăăă...ce plan?
- Ca să ajungem sus! Unde stați, mai exact?
- Acolo...sus....E regretabil, dar...n-am găsit apartament decât la etajul trei. Dar, știi ceva, pot ajunge acolo și...în patru labe, de exemplu....
- Ei, nici chiar așa!
- Și atunci cum?
- Păi tocmai propusesem să...fac eu pe liftul!
- Ăăă...dumneavoastră...ești prea amabil darrr...am vreo șaizeci de kilograme, plus ambalajul....
- Ei, cele optzeci de kilograme ale mele s-or descurca cu cele șaizeci! Uite, mă întorc cu spatele la dumneavoastră, mă las jos, mă prindeți cu brațele de gât și gata, v-am luat în cârcă, așa cum sunt luați copiii!
- Oooo, ce drăguuuț!
Zis și făcut, numai că ușa blocului era blocată cu zăvorul de la interfon, așa că el trebui s-o lase iar jos, pe scară.
- Văd că ușa asta nu vrea să se deschidă fără cheie, sau, mă rog, cartela aia de interfon. Sper că mai aveți cheile....
- Da, da, sunt...acolo.
- Acolo unde?
- Înnn...poșetă!
- Și poșeta unde e?
- În...plasa aia...cred....
El se uită în punga cu diversele ei cumpărături și găsi , printre ele, o poșețică neagră, cu breteaua lungă înfășurată pe ea și i-o întinse ei.
- A, te rog, caută dumneata în ea, că...eu cred că...în sfârșit, mă înțelegi.
El înțelese , trase , cam reticent, fermoarul poșetei, și se uită în ea cu sfială, clătinând-o într-o parte și-n alta, dar fără succes. Atunci începu să scoată din ea, pe rând, un portmoneu, un pieptene, o pudrieră, telefonul mobil, un ruj și alte mărunțișuri, pe care i le înmâna ei, încărcându-i mâinile, până când găsi, în sfârșit, la fundul poșetei, inelul cu cheile.
- Gabi, Gabi, vino, te rog, puțin! ,exclamă ea deodată. Alexandru ridică mirat privirea din poșetă și văzu un adolescent care ,cu privirea fixată în telefon, tocmai sosise în fața blocului.
- Da, tanti, săru-mâna!
- Uite, du, te rog, căruciorul ăsta înapoi la magazin.
- Bine, tanti.
- Ia-ți și tu ceva, acolo, vreo înghețată, spuse ea, căutând în portmoneu o bancnotă de zece lei pe care i-o întinse băiatului.
- Dar nu trebuie, protestă băiatul.
- Nu trebuie, dar prinde bine.
Băiatul dispăru rapid cu căruciorul și atunci Alexandru o luă din nou în cârcă, prinzând-o cu mâinile pe sub genunchi iar ea încolăcindu-i gâtul cu brațele și ținînd in mâini pungile cu cumpărături. Ușa grea, de la intrarea blocului, o deschise tot el, cu o mână, apoi abordă pieptiș scările cele lungi , care duceau de la un etaj la celălalt, până când ajunse, gâfâind și transpirat, până la etajul al treilea. Se învârti puțin pe palier, dar ea îi arătă direcția către ușa pe care urma să intre. Fiind cam întuneric acolo, pentru că automatul de iluminat al scării nu funcționa, el scoase cu greutate telefonul din buzunar și lumină puțin în jur ,ținând-o în continuare pe ea în spate. În fața intrării în apartament se opri, citind numele scris pe o plăcuță de metal auriu, fixată cu două șurubele pe partea de sus a ușii, rămânând câteva clipe uimit și stăpânindu-și rîsul.
- Ce faci, nu descui?
- Ba da, ba da, numai că trebuie să...vă las un pic jos că ușa are două încuietori și...e mai complicat...
- Păi da, că am pus și eu o încuietoare de siguranță, dacă tot stau singură...
El o sprijini cu grijă de perete, dar genunchii ei cedară și se lăsă ușor să alunece până jos.
- Gata, poftiți, ați ajuns, spuse el după ce descuie și deschise larg ușa de metal, vopsită în bej.
- Mulțumesc frumos darrr...nu vrei să-ți faci pomana până la capăt și să mă duci înăuntru?
El zâmbi, apoi se aplecă și, luând-o în brațe ca pe un copil, o trecu pragul și se opri, căutând să se orienteze în întuneric.
- Parcă așa se trece pragul și cu mireasa, nu? ,zise ea amuzată.
- Ar trebui să aprind lumina de undeva.
- Lasă că o aprind eu, spuse ea, întinzând o mână până la întrerupătorul din spatele lui.
Se văzură într-un hol lung, cu câteva uși deschise spre stânga, în față fiind ușa de la baie, cu silueta unui băiețel care făcea pipi la oliță, lipită pe geamul mat. El se uită în jur,căutând un loc potrivit unde să-și depună povara. Prin ușa din stânga zări o cameră mai mare, cu câteva fotolii, spre care se îndreptă, așezând-o cu grijă în primul dintre ele, dar ea nu se grăbea să-și desfacă brațele de după gâtul lui.
- Te superi dacă te rog să mai rămâi un pic cu mine?,spuse ea cam timidă.
- Deloc. Vă e rău?
- Nu mi-e rău, dar...nu mi-e bine.
El aprinse lumina din camera respectivă, inundând-o cu lumina galbenă a unei lustre spectaculoase, cu cinci brațe, toate cu becuri cu leduri , lăsând să se vadă o bibliotecă mare, ocupând un perete întreg, patru fotolii așezate în jurul unei măsuțe joase, din sticlă neagră, un televizor mare, plat, pe peretele opus, în capătul celălalt putând să vadă ferestrele și ușa de la balcon, acoperite de o perdea lungă până în pământ.Parchetul lăcuit era acoperit din loc în loc de covorașe persane pufoase și viu colorate. După ce aruncă o scurtă privire circulară prin camera ei de zi, Alexandru se aplecă să o examineze mai atent pe cea care îi bulversase o seară de sâmbătă ce nu promitea inițial nimic interesant. Putu să vadă o femeie tânără, în jur de treizeci de ani, cu părul castaniu-lucios, tuns paj, surprinzător de frumoasă, ceea ce nu remarcase până atunci, cu mâini îngrijite , unghiile fiind doar lăcuite incolor, fără machiaj vizibil, fără bijuterii aparente și care își ținea ochii închiși, tremurând ușor din genele lungi și arcuite. Pe pleoapele ei neliniștite nu se vedea nici măcar o urmă de creion dermatograf.
- Ooo-la-laaa, pas mal du tout, mormăi el, admirându-i frumusețea clasică, cu mutrișoară de copil necăjit, cu colțurile gurii ușor lăsate în jos. Descoperi că nici buzele nu le avea rujate și de fapt nici nu ar fi avut nevoie pentru că și le mușca din când în când și ele rămâneau roșii de la natură.
- Poftim? ,îngăimă ea, sughițând, ce vrei să zici?
- Ăăă, nimic important ,admiram și eu ceva drăguț....
- Drăguț? Hâc-hâc, ce poate fi ...drăguț acuma? ,spuse ea, agitându-se în fotoliu, de parcă nu-și putea găsi locul. Încerca să-și deschidă ochii, ar îi închidea repede la loc, nesuportând lumina prea puternică.Chiar și respirația îi era tulburată, devenind neregulată și sacadată.Știi, zise ea in continuare,după o scurtă pauză, sunt nevoită să te mai rog câte ceva, având în vedere starea mea...ciudată șiii...misterioasă. Uite, simt că nu pot să mă țin pe propriile mele picioare, care m-au slujit cu credință vreo treizeci și...de ani, ca să mă trădeze tocmai acuma. Nici ochii nu pot să mi-i țin deschiși, că se învârte casa cu mine....
- OK, doamnă, din partea mea nu-i nicio problemă. Vă ajut cu plăcere la orice doriți.
- Oooh, mulțumesc....mai ales pentru oriceul ăla! Uite, chiar acum am nevoie urgentă la baie și e clar că singură nu ajung acolo șiii...fac pe mine, aia e! Baia e acolo, în capătul culoarului ! Mă duci?
El o luă imediat în brațe și se repezi cu ea până la baie. Ea se ghemui, tremurând ușor, în brațele lui, culcându-și fruntea pe umărul lui, în timp ce el deschise ușa, aprinse lumina și, după oclipă de ezitare, o lăsă ușurel în fața veceului roz, cu capacul plin de flori colorate diferit. Cada, care se întrezărea prin perdeaua de plastic translucid, de o formă triunghiulară, rotunjită la colțuri, cu instalație de hidromasaj, ocupa o bună parte din baie, iar chiuveta și veceul, plus un bideu de lângă el, erau din porțelan roz, pe când faianța, care acoperea până la tavan toți pereții băii, avea, pe fond de culoarea piersicii, niște peisaje exotice, cu palmieri și plajă, care se repetau din loc în loc.Doar mașina de spălat, nouă, așezată într-un colț, era albă. Deasupra chiuvetei trona o oglindă mare și sub ea, pe o policioară lungă cât latura oglinzii, erau o mulțime de cutioare, tuburi și flacoane de produse cosmetice și de îngrijire. După câteva clipe el încercă să o lase cumva să se descurce mai departe, numai că ea, lăsată singură, se clătină brusc și era să cadă grămadă sub chiuvetă dacă el n-ar fi prins-o la timp, după care o ridică și o așeză peste capcul lăsat al veceului. Când să plece, ea îl prinse de mână:
- Stai, ce faci, mă lași așa?
- Păi ce să mai fac?
- Cum, ce? Dezbracă-mă! Chiar nu pot șii...fac pe mineee! Mai repede, că nu mai pot să țiiin!
El făcu niște ochi mari, de abia abținându-se să nu izbucnească în rîs, dar se abținu, o ridică de pe veceu, se așeză în genunchi în fața ei, sprijinind-o totodată de umerii lui și încercă să-i desfacă paftaua de la cureaua argintie a pantalonilor, ceea ce-i luă câteva secunde, până se prinse de mecanismul de închidere, în timp ce ea tropăia nerăbdătoare, apoi, în sfârșit, îi desfăcu cureaua, butonul și fermoarul și-i trase în jos pantalonii și chiloții, așezând-o la loc pe veceul căruia de abia apucase să-i ridice capacul și ea își dădu drumul intempestiv, oftând de ușurare. El se uita amuzat la ea, cum, cu ochii mereu închiși, bâjbâie cu mâna stangă după hârtia igienică, din care derulă vreo doi metri, rămânînd cu ea în mâna ce-i atârna aproape inertă. Lui îi trecu pofta de rîs și, ușor melancolic, o ridică de pe veceu, o șterse și la fund, ca pe un copil mic,trase și apa, trăgându-i apoi la loc hainele, cărora le închise numai nasturele, renunțând să mai încheie și paftaua cu bucluc.
- Acum, spuse el, sprijinind-o de chiuvetă și susținând-o cu brațul stâng de după mijloc,hai să ne spălăm puțin cu apă rece.
Întrucât ea nu obiectă de fel , el se apucă să o spele pe mâini și pe față cu mâna lui dreaptă, rămasă liberă, apoi o șterse cu primul prosop găsit la îndemână pe un suport și după terminarea acestor operațiuni delicate el o luă în spate ca pe un sac și o duse înapoi în sufragerie așezând-o în același fotoliu de lângă ușă. Ea părea că se mai liniștise un pic așa că el stinse trei becuri, lăsând numai două aprinse și se întoarse la baie ca să se spele și el e mâini și pe față. Privind în oglinda cea mare din baie îl apucă rîsul atât de tare că luă repede prosopul cel mare, pufos și...roz, de lângă chiuvetă și-și ascunse obrazul în el ca să-și înnăbușe hohotele nestăpânite de rîs, de teamă să nu deranjeze. La întoarcere privi în teacăt prin ușile deschise ale celorlalte două camere și a bucătăriei. Prima cameră, cea de lângă baie, era dormitorul ei, cu un pat mare în mijloc, de formă rotundă, cu lenjeria adaptată la forma neobișnuită a acestuia. El se opri cateva clipe, privind curios la pat, restul mobilierului părând a fi clasica comodă ,cu două noptiere prin colțuri, apoi continuă drumul înapoi, privind și spre următoarea cameră, un birou de lucru cu un scaun cu rotile, calculator și o mulțime de dosare puse teancuri pe biroul aglomerat, ce ocupa mijlocul camerei ,peretele din stânga fiind ocupat pe toată lungimea de un dulap cu uși multe. Urma bucătăria, mobilată clasic, cu mobiler alb, cu dulapuri înalte, cu vitrine, frigiderul și o masă mică, în stânga, în dreapta fiind chiuveta și aragazul. În sufrageria de la capătul dinspre ușa de la intrare ea îl aștepta ghemuită în fotoliu. Se descălțase și-și strânsese picioarele sub ea, dar nu părea să fie în ordine pentru că era vizibil că nu se poate calma. Atâta doar că acum își putea ține ochii deschiși iar privirea ei era neliniștită. El se opri în cadrul ușii neștiind ce să mai spună sau să mai facă.
- Ce faci, pleci? ,întrebă ea cu o voce pierită.
- Păi...cred că da.
- Ai treabă, nu-i așa?
- N-am nicio treabă.
- Atunci nu pleca, te rog....
- Bine, mai rămân, spuse el și se duse să se așeze în celălalt fotoliu, de lângă ea.De acolo putea vedea mai bine biblioteca în care se vedeau multe cărți groase, cu tematică juridică.În rest erau cărți de beletristică, printre care o ediție completă a scrierilor lui Alexandre Dumas, cu cotoare aurite. El parcă se jena să o mai privească și cu atât mai puțin să-i adreseze cuvântul așa că preț de câteva minute se așternu tăcerea pe care o rupse tot ea.
- Vreau, zise ea gâfâind, vreau din nou la baie, repede...du-mă repede că-mi vine să vommm....
El sări repede și, luând-o iar în brațe, fugi cu ea la baie și o așeză în genunchi în fața veceului, ajutând-o să se aplece peste el și sprijinindu-i fruntea în palmă. Ea icni de cîteva ori, reușind să scape de votca înghițită și umplând aerul cu miros de bețivan și de suc gastric. El, resemnat, trase iar apa și se apucă să o spele pe față, punând-o să-și spele bine-bine și gura, stângaci, spoindu-se cu spuma de la pasta de dinți, ceea ce ea făcu, docilă, dar strâmbându-se și scuipând mereu în chiuvetă, după care se clăti cu apă de gură și păru că se mai liniștește.
- Oaaa, dezastru, spuse ea, sprijinindu-se mereu de el.
- Poftim?
- Dezastru total....am provocat un dezastru total, spuse ea, încercând să-și îndrepte spinarea.Am făcut așa o prostie....de neiertat! A fost o seară de tot ce putea fi mai...mai anti romantic!
- Lasă, spuse el, bătând-o pe umăr, nu-ți face griji că am văzut eu altele și mai și! Pot să-ți mărturisesc că am fost pe la petreceri unde, la sfârșit, fetele zăceau late, care pe unde căzuseră, ba mai și făcuseră pe ele! Cât despre băieți, ehei, cu ăștia era și mai rău! Asta, cu tine, a fost așa, o...glumiță!
- Mulțumesc ,ești așa de drăguț! Dar eu...eu ți-am stricat seara de sâmbătă, oferindu-ți un...spectacol grotesc și...brrr...dezgustător! Nici nu știu cum să mă mai scuz! Mă duci înapoi în sufragerie? Se pare că încep să-mi revin, după ce am vărsat porcăria aia! Cât oi trăi nu mai pun gura pe votcă! Și ți-am încurcat și ție treburile...
- Dar chiar n-aveam nicio treabă, măi fetiță, din partea mea e totul OK !
- Mi-ai spus „fetiță”! Vaaai, ce drăguț! Doar părinții mei îmi mai zic așa...
Ea se mai dădu cu puțină apă pe față apoi se șterse, scăpând prosopul pe jos, după care se hotărî brusc să plece singură spre sufragerie, cu niște pași inegali prin hol, clătinându-se ca o limbă de clopot, dintr-un perete într-altul, ca să cadă grămadă lângă cuierul ei cel elegant, de pe care doborî umbrelele și pălăriile care se împrăștiară peste tot. De data asta el nu mai apucă să o prindă la timp, așa că se repezi, îngrijorat, să o ridice.
- Te-ai lovit? ,întebă el speriat.
- Ăăăă...cred că...cred că nu, răspunse ea, cu bărbia tremurând a plâns. Vai, vai, ce...uff, nici nu știu cum să-i mai spun....Ce rușineee, hî-hî-hîîî...
- Ei, haide, fii fetiță cuminte, uite, stau cu tine până-ți revii, spuse el, ducând-o binișor înapoi în fotoliu, după care se așeză în geunchi în fața ei.
- Chiar nu pleci? Să nu pleci,spuse ea, smiorcăindu-se și căutând o batistuță prin poșetă, după care își suflă nasul zgomotos.
- Nu plec până nu spui tu că pot să plec, e bine?
- E foarte bine, zise ea, liniștindu-se. Off...
- Dar n-ar trebuisă te culci?
- Nnn-nuuu! Nici gând să pot să dorm acum! Am așa, o stare de agitație! Și..și...la orizontală îmi vine rău de tot amețeală! Și-apoi...sunt...mă simt ...foarte murdară! Nu pot să mă culc așa murdară!
El se ridică de lângă ea și porni prin cameră ,cu mâinile la spate, citind ,cu capul înclinat, titlurile cărților din bibliotecă. Ea se mai foi puțin în fotoliu, suflând-și mereu nasul în batistuța de hârtie, apoi i se adresă iar:
- Știi, zise ea, trebuie neapărat să fac baie, ca să mă liniștesc. Problema mea e că...că nu pot să fac baie singură! În cadă mi-e teamă că-mi vine rău iar pentru duș...nu mă țin pe picioare. Cad pe acolo și cine știe ce mai pățesc. Așa că...te rog tot pe tine...te rog să mă duci la baie și să-mi faci băiță, așa, ca la un copil. După câte s-au întâmplat în seara asta, ce mai contează....
El o ascultă, privind-o cu ochii mari și clipind des, după care ridică din umeri:
- OK, spuse el, stăpâninduși rîsul, se rezolvă și asta.
După ce se scărpină în ceafă de câteva ori se apropie de ea și începu să o dezbrace, punându-i hainele ,pe rând, pe spătarul fotoliului, apoi, complet dezbrăcată, o duse în baie și o așeză în cada în care, eventual, mai încăpeau încă două persoane..
- Brrr, ce rece e cada asta! Dă drumul mai repede la apa caldă!
- Deocamdată vine tot rece...
- Hai, că, uite, s-a încălzit ! Vezi să nu mă opărești acuma!
- Ia te uită, la tine vine apă fiartă! La mine de obicei e doar călâie...
- Știi ce, nu mai vreau duș, vreau baie în cadă!
- Păi ziceai că o să-ți vină rău!
- N-o să-mi vină! Și-apoi ești aici, nu? Uite, am pus dopul și tu acum dă drumul mai tare la duș, pe mine, dar potrivește apa! Vreau să fie numai călduță, ca să mă relaxez, în sfârșit...Și vreau cu spumă! Uite acolo, pe poliță, flaconul ăla verde, mai mare...
Cât timp se umplea cada el căuta să privească în altă parte decât la ea, așa că prinse să examineze produsele de toaletă înșirate pe poliță. În sfârșit, cada se umplu, spuma aproape că dădea pe dinafară și ei i se mai vedea doar capul.
- Să te spăl pe spate? , îndrăzni el.
- Nu pe spate, zise ea, mă speli peste tot! Parcă așa ai promis, nu?
El o privi mirat, dar nu-i mai răspunse și luă buretele, începând să o frece energic.
- Hei, ce faci? Mai cu milă, că-mi jupoi toată pielea! Nu vezi ce aspru e buretele ăla?
- Păi nu e buretele tău?
- Ba da, dar cu el mă spăl numai pe călcâie!
- Altul mai moale nu ai?
- Nu, că l-am aruncat....Dar spală-mă cu mâinile, că doar n-ai mâinile aspre!
El se conformă și începu să o spele temeinic, iar ea se răsfăța și se bălăcea, stropindu-l mereu așa că fu nevoit ca în final să-și scoată cămașa. Cât timp își scoase el cămașa ea se suci și dispăru cu capul sub apă, așa că, după ce-și trase cămașa peste cap el nu o mai văzu deloc prin spumă și, speriat, începu să o caute cu mâinile prin apa cu spumă până când o apucă de păr și o trase în sus.
- Pff, aaau, ce faci!?, strigă ea.
- Ba ce faci tu, că era să mi te îneci în cadă!
- Ăăăă...nu mă înec, ce dracu!
- Atunci stai cumite!
- Stau cuminte, dar spală-mă!
- Și nu te-am spălat?
- Ăsta a fost spălat la tine? M-ai linciurit numai....Hai, spală-mă temeinic!
El își propti mâinile în șolduri o clipă, privind-o pieziș, dar începu să se hlizească pe mutește și-și puse mâinile în funcțiune în ritm mai accelerat, masînd-o centimetru cu centimetru, în timp ce ea se destindea și mormăia ,încântată de tratament.
- Ei, în sfârșit, o baie ca lumea ! Dar pe cap vreau cu șampon! Dar să nu-mi dai cu spumă în ochi!
- Atunci să ții ochii închiși! Și ce mai dorește înălțimea voastră?
- Dar ce, ți se pare că sunt chiar așa de înaltă? Nu am decât un metru șaptezeci și cinci !
- E foarte bine! Hai, închide ochișorii !
- De ce ai zis ochișori? Ce, am ochii mici?
- Ba sunt foarte mari, dar așa se spune la fetițele răsfățate.
- Hi-hi-hi, ce bine e să mai fii și răsfățată! Hai, spală-mă și pe cap, dacă tot zici că ești un băieș priceput!
- Ce-am zis? Hm...Bine, sunt...priceput laaa...multe....
După ce o umplu pe cap cu spuma de la șampon el o privi cîteva clipe, apoi îi spălă obrazul de spuma care se scursese. Ea rămăsese cu fața spre el așa că se aplecă și o sărută. Deoarece ea zâmbi, încântată, el o mai sărută încă o dată, mai lung și mai apăsat, dar ea se desprinse, împingându-l ușor cu mâinile, după care îl umplu și pe el cu spumă pe cap și pe obraz, izbucnind în rîs. El mormăi ceva și-și băgă mâinile în apă, după ea, gâdilând-o.
- Ha, ha, haaaa, potolește-te, nu mă mai gâdila, că-mi dai niște ideeei!
- Păi ideile ălea mi-au venit și mie!
- Atunci de ce nu vii aici, lângă mine, că e loc destul!
El nu mai așteptă a doua invitație și se dezbrăcă în cateva secunde de hainele care mai erau pe el, aruncându-le precipitat pe mașina de spălat și se băgă ușurel lângă ea. Drept bun venit ea se apucă să-l stropească, aruncând apă și spumă cu palmele amândouă,continuînd să rîdă, așa că se molipsi și el de rîsul ei. După ce se săturară de rîs începură, pe sub spuma abundentă din cadă, niște activități care numai spălat nu se puteau numi, până când, epuizați, se așezară la odihnă în câte un colț al căzii. Ea își reveni prima și se duse să se ghemuiască lângă el, punându-i un braț peste piept și lăsându-și capul pe umărul lui. El mai gâfâia puțin, dar se grăbi să o îmbrățișeze strâns.
- Nu mă mai strânge așa , că nu-ți mai scap, rîse ea.
- Mammmăăă, dar ce mai mai priiins!, îi șopti el la ureche.
- Ia spune-mi, văd că îți place de mine, dar...ai început să mă și iubești?
- E sigur că m-am îndrăgostit fulgerător și...mortal de tine, și constat că am început să te și iubesc. Ca în cântecul ăla al lui Ilie Micolov, „Dragoste la prima vedere”!
- Și când ai început să mă iubești? Când mă plimbai cu căruciorul de la magazin?
- Nu chiar....Atunci eram cam...confuz....
- Și atunci când?
- Vrei neapărat să știi când?
- Da ! Da!
- Ei, bine, poftim, atunci când mi-ai cerut să te duc să faci ...pipi! Trebuia să fiu mai...romantic, dar... asta e!
- Ba mie mi s-a părut foaaarte...fain și chiar...romantic, că ai acceptat așa ceva, așa o cerere de la o necunoscută, agățată într-o parcare.
- Ceee? Eu te-am agățat?
- Ăăă, expresia nu e tocmai potrivită. Poate eu să te fi agățat cumva, prin...telepatie. De fapt am stat, sau , mai precis, am zăcut acolo, în parcarea aia de lângă magazin, vreo câteva ore și nu i-a păsat nimănui de mine, da, nimănui...până la tine!
Ea se cuibări la pieptul lui și mai aproape și tăcură până când și adormiră așa, îmbrățișați, în cada cu apa caldă încă și plină de spumă.
Timpul, curgătorul, trecu, totuși, apa se răci iar cei doi se treziră când ea făcu o mișcare ,să se desmorțească.
- Brrr, făcu ea, scuturându-se, de ce naiba s-a făcut așa de frig?
- S-a răcit apa....Se pare că am adormit ...în post șiii...am dormit vreo oră, cel puțin, spuse el, mângâind-o ușor pe părul ud.
Ea privi mirată în jur, privi și la el și zâmbind, se prinse cu amândouă brațele de gâtul lui.
- Am crezut că am avut doar un vis frumos....Cam demult nu mi s-a mai întâmplat și mie ceva frumos în viață! Vaaai, și ce caraghios a început totul! Faptul că, totuși, te-ai îndurat și te-ai aplecat să ajuți o tipă căzută și...decăzută, da, chiar așa, decăzută în ultimul hal de beție, m-a impresionat foarte mult! În plus, alcoolul ăla mi-a inhibat toate reticențele, m-a făcut pur și simplu o...aia, nerușinată! Ceva misterios parcă mă atrăgea spre tine. Atracția se intensifica iar teama mea că mă părăsești creștea...
- Hai, mai bine, să ieșim de aici, spuse el, ridicând-o, uite, ne clătim și te duc la culcare.
El se apucă să o clătească cu dușul, se spălă și el repede, clăti și cada, care se golise între timp, îi uscă părul cu foehnul, umplând baia cu miros de păr curat, o șterse cu un prosop imens, se șterse și el și o luă iar in brațe, ducând-o în dormitor, așa, dezbrăcată, iar ea se arăta foarte docilă la toate operațiunile derulate sub conducerea lui. El o depuse așadar în patul ei cel rotund, căutând să o aranjeze pentru dormit, dar ea nu-i dădea drumul, ținându-l strâns cu brațele pe după gât.
- Dar tu nu pleci, nu-i așa?, îi șopti ea la ureche.
- Acum în niciun caz!, îi răspunse el și se strecură lângă ea, în așternutul parfumat.
*
Pe comoda de lângă perete, era greu de spus „de la capul patului”,acesta fiind rotund, sub un clopot alungit, de sticlă, era un ceas mecanic, de tip vechi, din metal auriu, cu un pendul rotitor, cu patru greutăți sferice, lucioase, pe un ax, care se roteau când la stânga, când la dreapta, în liniște. Acele ceasornicului arătau că erau orele zece și un sfert, iar lumina de afară, filtrată de perdelele și draperiile verzui, arăta că se făcuse ziuă demult. Pe peretele din spatele comodei un fototapet mare înfățișa un peisaj de toamnă, în culori calde, pastelate. Pe ceilalți pereți erau atârnate câteva tablouri în stil clasic, academist, tot cu peisaje, doar unul singur având o natură statică, respectiv o tavă cu tot felul de fructe. Cel de-al patrulea perete era ocupat în mare parte de ferestre și de ușa de la balcon. În colțurile dinspre ușă erau două noptiere scunde, cu sertare.Și bineînțeles, în mijlocul camerei trona un pat mare și rotund în care doi somnoroși se tot întindeau și căscau. După ce se sătură de întins și de căscat ea se ridică brusc în fund, făcu niște ochi mari și-și acoperi la repezeală sânii cu cearșaful până la gât, roșindu-se toată.
- Ha-ha-ha-ha, rîse el, hai, că asta-i bună!
- De ce rîzi?, întrebă ea intrigată.
- Păi tu încui grajdul dpă ce ți-au furat caii?
- Ce tot spui acolo?, bombăni ea, privindu-l cu ochii ei mari și clipind des.
- Cum poți să ai niște ochi atâta de albaștri?, zise el, de abia acum am observat ce culoare splendidă au!
- Voi, bărbații, aveți întotdeauna un deficit la spiritul de observație, remarcă ea, aruncând de-o parte cearșaful cu care se acoperise. Dar pijamaua mea unde e?
- Nu știu.
- Uite, nu-mi găsesc nici papucii !
- Cred că sunt...lângă pijama.
- Aha, mersi de indicație. Bun, dar eu trebuie să mă duc la baie!
- Du-te!
- Așa? ,întrebă ea, ridicând brațele goale.
- Așa ai venit, așa te duci!
- Ha-ha, așa mă duc! ,spuse ea și plecă în pielea goală, ridicând fruntea cu...mândrie.
El rîse și începu să aplaude. Ea se întoarse, mirată.
- Și ce te zgâiești așa?
- Nu mă zgâiesc, admir și eu ceva frumos!
Ea făcu o piruetă și veo două reverențe.
- Poftim, a fost de ajuns?
- Ăăă...nu!
- Cum, nu? Nu sunt frumoasă?
- Frumoasă? Nuuu!
- Ha? Sunt urâtă?
- Nu frumoasă, splendidă!
- Zăăău?
- Sau, dacă vrei, dureros de frumoasă!
- Vaaai, nimeni nu mi-a mai spus așa! Dar acuma trebuie să mă duc la baie.
- Să știi că vorbesc serios. Când mă uit la tine simt așa, ca un fel de junghi în inimă, dar...un fel de junghi...plăcut! Dar cum ai reușit să rămâi așa de albă?
- Pentru că anul ăsta n-am apucat de fel să mă duc la plajă și am umblat tot cu pantaloni lungi și bluze cu mânecă lungă, ca să nu mă bronzez pe porțiuni, ca un tractorist, mai spuse ea din ușa băii.
În lipsa ei Alexandru se mai învârti puțin prin dormitor, după care se duse la baie, unde ea se băgase deja sub duș, cântând de zor aria „O mio babbino caro”, se spălă grăbit pe față și-și recuperă hainele de pe mașina de spălat, unde le lăsase în seara precedentă, se îmbrăcă la repezeală și se duse la bucătărie. Acolo făcu o scurtă recunoaștere, pentru a identifica unde se găseau cănile, cafeaua și ceva de mâncare, după care se puse pe treabă, pregătind micul dejun. Ea termină, în sfârșit, cu toaleta și apăru, zâmbitoare, înfășurată într-un halat de baie, alb și pufos, dar zâmbetul îi pieri când văzu că nu-l mai găsește în dormitor, unde-l lăsase. Auzind, totuși, ceva zgomot de farfurii prin bucătărie, se repezi într-acolo și regăsindu-l se lumină iar la față.
- Ia, aici erai? Ce faci tu aici?
- Am pregătit micul dejun. M-am gândit că ți-o fi foame, cum, de fapt, îmi este și mie!
- Ooo, ce drăguuuț! Să știi că mi-e o foame de lup! Știii...în afară de mama mea nu mi-a mai pregătit nimeni micul dejun...Ia te uită, dar unde ai învățat să aranjezi felurile de mâncare așa de...estetic?, întrebă ea privind la farfuriile de pe masă, aranjate ca la restaurantele de lux. Asta da surpriză!
- Ăăă, am lucrat ca bucătar , mai întâi într-un restaurant , apoi pe un vas de croazieră!
- Ohooo! Înseamnă că știi să gătești o mulțime de feluri sofisticate!
- Mda, mai știu câte ceva în domeniul ăsta. Mai am și alte calități, dar prefer să le țin...secrete.
- Auzi, secretosule, mai am o rugăminte la tine.Uite, mi-am pierdut un cercel azi-noapte, că m-ai smotocit de mi-au mers fulgii! Vezi și tu pe unde o fi căzut, până-mi caut eu ceva de îmbrăcat. Să mi-l găsești neapărat, că e o amintire de la bunica....
El se întoarse în dormitor și căută prin pat, ridică pernuțele și la urmă scutură puțin și cuvertura până când auzi căzând pe parchet ceva tare, care se și rostogoli sub pat. Se aplecă deci și văzu cercelul sub pat, căzut ceva mai departe, unde nu putea ajunge fără să ridice patul. Așadar luă un taburet, care era la îndemână, ridică patul, care se dovedi destul de greu, și împinse sub el ,cu piciorul, taburetul respectiv, sprijinindu-l cât să poată să se bage după cercelul mic și rotunjit, din aur, cu piatră roșie, care se vedea acum foarte clar, pe parchetul lucios. Se întinse de îndată după cercel, numai că privirea îi fu atrasă de o cutie neagră, metalică, mare cam cât două pachete de țigări, fixată cu bandă adezivă de stinghia patului. Pe o latură avea două leduri foarte mici, unul verde și unul roșu, care clipeau rar, alternativ. Se uită mai atent la cutie și-i scăpă cercelul din mână, ba se și plesni cu palma peste frunte. Privi îngrijorat în jur, trase aer în piept de câteva ori și scoase un briceag roșu din buzunar, cu care tăie banda, luând cu el cutia cea neagră și lăsă ușurel patul la loc, după care se apucă să cerceteze mai amănunțit descoperirea care îl deranjase vădit. La urmă luă cutia cu el și se duse să o caute pe ea. O găsi în biroul care îi servea și de dressing, una din laturile camerei fiind ocupată cu un dulap cu multe uși, dintre care câteva erau deschise.
- O, scuze, spuse ea, văzându-l, mai am puțin și gata! Hai, nu te supăra! De ce-mi faci mutra asta lungă? Dar ce faci?, întrebă ea intrigată, văzăndu-l așa, sobru și trăgând-o după el, spre baie, către care se lăsă dusă cam fără voie, ba îi mai și puse mâna la gură cand ea încercă să spună ceva. Ajunși în baie, el închise ușa și dădu drumul la apă, să curgă în cadă cu cât mai mult zgomot. Ea începea să se îngrijoreze.
- Știi ce e asta? ,o înrebă el, punându-i sub nas cutia cea neagră.
- Habar n-am, zise ea, retrăgându-se puțin, cu oarece teamă. De unde ai scos-o?
- De sub pat de la tine!
- Și ce să caute ...aiureala asta sub patul meu? Hai, că începi să mă înnebunești, zău așa!
- Uite, m-ai rugat să-ți caut cercelul...
- Și l-ai găsit?
- Da, uite-l!
- O, ce bine!
- Era bine dacă era numai cercelul, dar sub pat, că a trebuit să-l salt, că nu ajungeam până la cercel, am găsit chestia asta, fixată cu scoci de o stinghie. Chiar nu știi de ea și la ce folsește?
- Dar ți-am mai spus o dată că nu! Și ce dracu e, mă rog frumos? Sau nici tu nu știi?
- Ba tocmai aia e , că știu foarte bine ! Și acum cred că bănuiești și tu ce e! Este o...centrală de retransmisie a interceptărilor ambientale. Cred că ăsta e numele ei...oficial. Asta nu înseamnă nimic altceva decât că ai casa înțesată cu microfoane din ălea mititele, cu transmițător radio, cu bătaie scurtă, cam de cincișpe-douăzeci de metri, al căror semnal este receptat de chestia asta și transmis mai departe, cam la vreo trei sute de metri ! Bateria lui cică ține câteva luni...Asta e sculă profesionistă, uite, „Made in USA”!Aparate similare, mai slăbuțe, „Made in China” și mai ieftine, vindem și noi...
Ea se uită lung la el, cu bărbia tremurând a plans, apoi îl îmbrățișă, suspinând:
- N-am parte și eu de un pic de fericire că vin, uite, niște jeguri ticăloșite și-mi strică liniștea!
- Bănuiești de unde ți se trage?
- Da, cam bănuiesc cine e la originea nemerniciei! Am avut eu niște contre , la serviciu, cu niște mafioți titrați, cu multe interese, pile și relații și ăștia caută acum ceva cu care să mă șantajeze, ca să joc așa cum îmi cântă ei! Și pentru asta au intrat cu bocancii murdari în intimitatea mea! Și când mă gândesc ce s-au mai distrat, blestemații, de prostioarele pe care le făceam cu prietenele mele! Aaaah! Dacă aș putea, i-aș face bucăți!
- Tu lucrezi în domeniul juridic, după cum lasă să se înțeleagă tratatele ălea de drept de la tine din bibliotecă.
- Da, uite, sunt judecătoare la tribunal, la secția penală! Măcar să fi fost la civil!
- O, lasă, că ce i-am mai înjurat pe ăia de la civil! Opt ani a durat un rahat de proces de ieșire din indiviziune, pe care l-au avut ai mei pentru o curte!
- Ce știți voi, ăia din afara sistemului, cu ce ne confruntăm noi! Uite, ai aici cel mai proaspăt exemplu! Am dat niște hotărâri de condamnare, la ani grei, cu executare, pentru niște indivizi corupți, în ciuda presiunilor nenumărate și a aluziilor, sau mai degrabă a amenințărilor cu moartea, la care am fost supusă! Dacă au văzut că nu mă tem, s-au mai potolit....sau, mai degrabă, au schimbat tactica.
- Deocamdată ei nu știu că au fost descoperiți, adică le-am descoperit modul de acțiune. Așa că avem un ușor avantaj și putem să-i contracarăm.
- Chestia asta este total ilegală, nu există temei legal pentru a fi interceptată, că doar am semnat și eu ordine judecătorești în acest sens! Dacă îi dovedesc, i-a luat dracu, sau măcar îi dă afară din servici!
- Eventual....Statul mafiot, în care trăim ,are grijă de mafioții săi! Dar putem recurge la presă, ăștia ne pot ajuta, cu tămbălăul pe care-l fac, și așa vor fi siliți, măcar și de ochii opiniei publice, să ia măsuri de pedeapsă!
- Ufff, numai scandal de presă îmi mai lipsea!
- Uite, mâine aduc un detector de microfoane, ca să găsim toate goangele pe care ți le-au plantat secăturile ăstea! Și după material, e clar că nu sunt amatori, ci profesioniștii statului mafiot! După aia le neutralizăm și așteptăm să vină depanatorul! Când apare ăla, hopa și presa, care îl filmează frumușel și...să vezi știre la telejurnal! Ăștia nu vor rata o bombă de calibrul ăsta! Presa este greu de potolit, din fericire...
- Vaaai, dar ziariștii ăștia au ajuns ca hienele, unde văd pe cineva rănit și căzut, se reped să-l devoreze, în numele libertății de exprimare!
- Hai ,mai bine, să mâncăm ceva și după aia plecăm la plimbare, să ne limpezim la creiere și să facem un plan!
- Nici nu mai mi-e foame...
- Încearcă, totuși. Cică pofta vine mâncând....
- Și-apoi de ce să te amestec și pe tine,vorba aia, nevinovat, în afacerile mele primejdioase?
- De fapt, eu m-am amestecat, că puteam să mă prefac că n-am văzut nimic!
- Chiar așa, de ce n-ai tăcut?
- Pentru căăă...nu m-a răbdat pipota! Pentru că, după cum zicea și mama mea, încă de când eram mic, că dacă apare undeva o gâlceavă, hop și eu!
- Înseamnă că nu le-ai prea luat suficient pe coajă!
- O, ba daaa, și încă cum! Dar tot degeaba!
- Dar să știi că nu suport ideea să pățești ceva din cauza mea !
- Dar să știi că nu suport ideea ca tu să pățești ceva și eu să nu fi făcut nimic ca să te protejez! Așa că...hai să mâncăm!
- Păi da, vouă, bărbaților, vă stă gândul numai la mâncare, la băutură șiii...
- Și la sex ! Ai dreptate, așa căăă...hai să mâncăăăm! Trebuie să ne prefacem că e totul în regulă, pînă punem mâna pe zevzecii ăia!
Ea se mai smiorcăi puțin, cu obrazul ascuns la pieptul lui, suspină, își șterse lacrimile și plecară la bucătărie. Se așezară la masă, față în față, el îi mai ștergea câte o lacrimă, ea încerca să mănânce, înghițind cu noduri, iar el încerca să o înveselească.
- Cafea n-am făcut încă pentru că nu știu cum o preferi, spuse el.
- O prefer oricum, dacă e făcută de altcineva, numai să nu fie cu prea mult zahăr.
- Am un coleg de serviciu care spune că o cafea e suficient de dulce atunci când stă lingurița înfiptă în ea!
- Aoleu! Și nu face...diabet?
- Da de unde, e slab ca un țâr , deși bagă în el ca într-un dulap! E foarte tipicar, când se apucă de mâncat nu suportă să fie deranjat și dacă îndrăznește careva, face o gălăgie de...mamă-mamă! De aia l-au și poreclit Conu Gălăgie! Să vezi, într-o zi a făcut scandal că nu știu cine i-a consumat hârtia igienică și pentru că n-a recunoscut nimeni să vezi ce i-a dat prin gând! A luat zeamă de ardei foarte iute, cu care a îmbibat un sul de hârtie și l-a pus așa, ca uitat, într-un colț al biroului, după care s-a făcut că pleacă undeva, cu treabă, dar el pândea, afurisitul. Bineînțeles că fraierul furăcios a căzut în capcană și s-a aprovizionat din hârtia aia , ca după puțin timp să auzim niște răcnete din veceu, cu ăla care țopăia cu fundul în chiuvetă, frecându-se de zor, dar degeaba, că apa potențează iuțeala ardeiului!
- Ha,ha,ha,ha! Hai, că nu mă gândeam la așa o drăcie!, zise ea amuzată.
- Da, dar să vezi ce drăcii am mai făcut noi cu secretara directorului! De fapt e verișoara lui, dar noi ne prefacem că nu știm! E o tipă cam prostuță, dar ,totuși, ...intrigantă. Noroc că directorul nostru e un tip sobru, foarte inteligent și nu se pretează la căcănării mărunte. Într-o zi secretara și cu o colegă de-a noastră discutau despre muzică, adică despre preferințele lor muzicale. A propos, am observat că cineva știe să cânte foarte frumos aria aia, „O mio babbino caro”!
- Da, pentru că cinevaul ăla are o prietenă care lucrează la operă și a învățat de la ea!
- Așa, și secretara zicea că-i place cântecul ăla „Ghimmi hop, Joiana”și-ți dai seama ce hai am făcut toți, când am aflat! N-o mai scoteau din Joiana vreo două săptămâni! După aia nu mai știu despre ce zicea că-i place forte tare. Un alt zăpăcit de pe la noi s-a băgat în vorbă și i-a spus că bineînțeles că-i place foarte tare, că ce să facă cu ea foarte moale! Ea nu s-a prins imediat ci doar după ce au început ceilalți să rîdă! Ei rîdeau, ea plângea....
- Eh, niște răutăcioși....Nu e frumos să rîzi de incapacitatea altuia.
- Da, dar ea era cea răutăcioasă și bârfitoare, supranumită Clevetina , ba mai era și pârâcioasă. Pentru orice se repezea la director cu reclamațiile, făcând de multe ori din țânțar armăsar. După o pâră din asta s-a dus la respectivul și i-a spus: „Na, că te-am spus la director”, la care acela :„Mi se rupe în paișpe”! Neputând suporta afrontul a a început să plângă și să se plângă, că ce i-a spus obraznicul. La care unul, cică să o consoleze, i-a declarat că „nu e adevărat, nu i s-a rupt, uite o să-ți arate că nu i s-a rupt”! Și ca de obicei, ceilalți s-au amuzat copios, ea a plâns încă și mai abitir și...uite așa trece mai ușor timpul la servici, unde este de obicei stress cât cuprinde. Odată un alt șmecheraș de la noi l-a trimis pe un delegat de la Vaslui să o caute pe doamna Mandarina, aia blondă, grasă și cu ochii mici, din biroul cutare și-ți dai seama ce mutră a făcut Clementina când ăla a apelat-o așa! Nu-ți mai spun ce era la gura ei !
- La noi, la serviciul meu, nu prea găsesc nimic amuzant. Este un avocat care se crede mare talent la bancuri și nu pierde ocazia să spună niște bancuri așa de răsuflate încât ți-e și jenă să le asculți. E așa de lipsit de simțul umorului încât reușește să strice chiar și un banc bun. Uite, eu am fost cuminte și am păpat tot, chiar dacă...după cum știi, nu mă simt prea bine. Tu, în loc să mănânci, mi-ai spus mie povești, ca să-mi treacă...boala. Apreciez efortul tău, dar hai mai bine să ieșim un pic la aer....
- OK, uite, să ne plimbăm prin parc....e lume multă azi pe acolo, poate mai întâlnim niște cunoscuți și ne înnodăm la o taină și o bere rece.
Ea începu să dea din mâini și să facă semne că nu-i convine, dar el îi făcu cu ochiul, arătă cu degetul spre urechi, apoi duse degetul la gură. Ea pricepu și-l aprobă cu un zâmbet, după care se ridică, strânse farfuriile și tacâmurile, le spălă și le puse la locul lor. Cutia cea neagră o puseră într-o pungă goală, iar punga în dulăpiorul cu cafea, în așa fel încât să se poată vedea dacă s-a umblat la ea. Ea mai aruncă o privire prin casă și se pregăti de plecare, luându-și poșeta și telefonul. El însă o prinse de mână, îi luă telefonul, făcând semn că nu, să nu-l ia și i-l puse pe bufet, apoi plecară, coborând grăbiți pe scări.
- Hai să dăm o tură în jurul blocului, spuse el, trăgând-o de mână, poate descoperim ceva interesant.
- Ca de pildă?
- Ca de pildă dubița aia albastru-închis, cu antenele ălea foarte lungi! Uite, tocmai a plecat din parcare. Pe cine crezi că asculta respectiva dubiță? Ai mai văzut-o pe aici?
- Cred că nu. De fapt eu nici nu prea vin prin partea asta, circul mai mult pe dincolo.
- Ar fi bine să circuli mereu pe alt traseu, să nu fii previzibilă cu mișcările tale, ca să nu te poată urmări prea ușor.
- Crezi că ăștia mă urmăresc și pe stradă?
- Mai mult ca sigur!
- Chiar și acum?
- Acum cred că i-am cam derutat. Uite, facem un ocol printre blocuri, trecem printr-unul și...te invit la mine, unde vom putea discuta liniștiți...deocamdată. E o chestiune de zile până află cine sunt, ca să mă urmărească și pe mine.
- Chiar așa, cine ești? De când ne-am întâlnit ai fi avut timp să mi te prezinți de o sută de ori, ce naiba! Nu e frumos din partea ta! Uite, îmi spui tu întâi cum te cheamă și după aia eu.
- Păi tocmai că eu știu numele tău!
- De unde? Mi-ai văzut buletinul?
- Nu, plăcuța de pe ușa ta. Uite, ăsta e buletinul meu. După ce te uiți în el o să înțelegi de ce am pregetat să mă prezint.
- Ba pe draaacu!, exclamă ea, după ce văzu ce scrie în cartea lui de identitate, adică eu sunt Alexandra Georgescu și tu...și tu ești, na, drăcie de coincidență, Alexandru Georgescu! Ha-ha-ha-ha-ha! Asta chiar că-i bună, nu mă așteptam la una ca asta!
- În definitiv numele noastre nu sunt chiar așa de rare, probabilitaea să coincidă este destul de mare. Dacă mai găsim o carte de telefoane din aia veche, de la București, să vezi ce de Georgescu sunt acolo!
- Și...ia uite, sunt mai bătrână decât tine, da, cu un an!
- Eu fac treizeci și cinci de ani la anul, în ianuarie.
- Și eu tot treizeci și cinci, dar...anul ăsta, în ...decembrie, chiar de Crăciun! Sunt...crăciuniță, cadoul de sărbători al părinților mei!
- Păi dacă eu sunt născut pe șapte ianuarie , cum să fii mai bătrână decît mine cu un an? E o diferență de numai două săptămâni!
- Da, dar...anii rămân diferiți, na!
- Bine, tanti!
- Așa să-mi zici, puștiule! Auzi, dar n-ar fi mai prudent să nu mergem unul lângă celălalt pe stradă? Dacă sunt urmărită, vei fi și tu urmărit.Păstrăm distanța la vedere, până ne convingem de situație.
- Bine, uite, vom merge pe trotuare diferite, tu mergi pe ăsta iar eu pe cel de vizavi. Când ajungi la strada Velovan o iei la dreapta și mă aștepți pe o bancă, în fața unui bloc oarecare.
- Care e strada aia, Velovan?
- Prima dinaintea pieței de flori, din Calea București la dreapta.. Eu stau în blocul ăla de garsoniere, paralel cu ea. Doar că la mine acasă vei întâlni cam multă dezordine, ca la un burlac, de.
- Auzi, dar de ce nu m-ai lăsat să-mi iau telefonul? Crezi că este urmărit și ăsta?
- Precis. În plus s-ar putea să-ți fi pus o goangă în el, cu ajutorul căreia se poate ști mereu unde te afli.
- Cine să fi umblat în telefonul meu, că-l țin mereu la mine.
- Nu-l scoți din geantă niciodată?
- Îl scot la serviciu și-l țin pe birou.
- Și n-ai ieșit niciodată fără el?
- O, ba da, dar pentru scurt timp.
- Două minute sunt suficiente pentru un expert, să-ți monteze cipul de urmărire.
- Și în casă cum dracului de au intrat, că-mi țin cheile mereu în geantă! Pe ăstea cum le-au copiat? Când mi-am cumpărat ușa mi-au spus că ăsta e cel mai sigur sistem de încuietori, cu magnet, imposibil de copiat!
- Și cine ți-a spus că au intrat pe ușă? Termopanele tale de la balcon știi ce ușor sunt de deschis, folosind doar o simplă șurubelniță? Cine locuiește deasupra ta?
- O familie cumsecade, el e...polițist, e tatăl lui Gabi, băiatul care ne-a dus căruciorul.
- Și crezi că e mare scofală ca polțistul respectiv să primească ordinul de a lăsa pe cineva...oficial, să coboare de la el, pe o scară de frânghie, la tine în balcon?
- Hai, că m-ai făcut praf! Vai, vai, în ce lume trăim! Alexandre, Alexandra ta te-a băgat într-o mare belea!
- Ooo, dar eu ador belelele, nu ți-am mai spus? Stai să auzi prin ce am trecut eu în viață! Să-ți povestesc ce-am făcut prin Franța, apoi prin America....Și încă ăstea sunt, vorba aia, glumițe, pe lângă ce a pățit prietenul meu Matei. Ăsta a fost prin pușcărie, prin America de Sud, amestecat în afaceri dubioase, cu droguri și alte ălea, după care a slujit vreo opt ani in Legiunea Străină, adică a fost un mercenar din ăla crâncen, de-i folosesc francezii pentru treburile lor murdare. Cred că l-ai văzut, de fapt el mi te-a remarcat acolo, în parcarea de la Kaufland, un tip solid, grizonat, de vreo patruzeci de ani, eram împreună când te-am întâlnit.
- Zău că nu-l țin minte....Eu te-am remarcat doar pe tine, privirea ta,vocea ta blândă, răbdarea și altruismul tău....
- Hai, că mă amețești cu atâta considerație! Bine-ar fi să mi te audă mama, că ea are numai critici la adresa mea! Auzi, și dacă aș fi un ăla, „lover boy”, agent trimis să te amețească și să te țină din scurt, sub observație totală, ce-ai face?
- Ți-aș da o mamă de bătaie să te saturi să mai spui prostii din ăstea!
- Hohohoo, fără violență, că acuși sun la..la „Protecția Bărbatului”!
- Ha-ha-ha, ești un nebun și jumătate, măcar cu tine cred că nu m-aș plictisi niciodată! Hai, gata cu taina, treci pe trotuarul celălalt!
Cei doi se reîntâlniră la semafor, la capătul străzii Spania, și porniră unul după altul, pe Calea București, la câțiva pași distanță, până când el o luă înaintea ei, văzând-o că șovăie, și cotind pe strada cu numele lui Ștefan Velovan, cel al cărui bust tronează în fața Facultății de Mecanică, se opri în fața intrării de la blocul de garsoniere, se uită cu grijă în toate părțile și când se convinse că totul e în regulă, împinse ușa, invitând-o înăuntru.
- Bine-ai venit în imperiul burlacilor!
- Bine te-am găsit, cavalere fără frică și prihană!
- Ooo, nici chiar așa! De fapt sunt...destul de prihănit, dar asta e altă poveste.
- Auzi, dar tu de unde să știi că eu n-aș fi o de-aia, coruptă și escroacă, gata să te bage în tot felul de murdării? În definitiv noi nici nu ne cunoaștem!, spuse ea, în timp ce urcau scările.
- Iar te apucă scrupulele?
- Păi cum să nu mă apuce! Tu nu știi în ce lume trăim!
- Eu să nu știu? Ba pe dracu! Cred că nu mă cunoști!
- Vezi? Ce spuneam eu adineaori? Nu ne cunoaștem!
- Ba cred că ne cam...cunoaștem, din creștet până-n tălpi și mai departe.
- Fizic da, dar...mai departe?
- Mai departe, asta facem acum, spuse el, descuind ușa. Poftiți, mult stimată și distinsă doamnă, în regatul dezordinii tizului dumneavoastră!
- Păi nu prea remarc nicio dezordine aici, spuse ea după ce-și roti cu atenție privirea prin hol și prin ușile deschise de la bucătărie și de la camera universală a garsonierei. Unde e faimoasa dezordine cu care te lăudai? Sunt toate la locul lor, patul e făcut, ba pe aragaz ai și două vase cu mâncare caldă, mai zise ea, după ce atinse cu palma oala și cratița de pe aragaz.
- Poftim, femeia tot la bucătărie trage! De ce nu intri în cameră, acolo unde e mai mult loc?
- Bine, bine, uite, trecem dincolo.
- Trebuie să-ți lămuresc misterul cu ordinea apărută în lipsa mea și cu mâncarea aia, care ne aștepta, caldă și primitoare!
- Ce mister, e clar că a fost ...o femeie pe aici și a făcut totul, o femeie care...te iubește!
- Exact! Nu cumva ești...geloasă?
- Cam da, pentru că vreau să te păstrez numai pentru mine.
- Atunci poți să stai liniștită; a trecut mama pe aici, nu demult, pentru că are și ea o cheie...
- Mi se pare normal să lași o cheie cuiva apropiat, nu se știe niciodată...ce poate apărea. Eu n-am cui lăsa cheia....
Alexandra se uita curioasă la garsoniera mobilată simplu, cu un dulap cu două uși, masă , cu calculator și cărți, puse frumos intr-un teanc ordonat, cu cele mai mari dedesupt, un pat de două persoane și o bibliotecă plină cu cărți, casete audio și video, discuri de vinil, CD-uri, un picap, sau mai degrabă un patefon, obiecte vechi, antichități de colecție și ciudățenii exotice, dar cel mai mult o intriga tavanul, pe care era lipit un fototapet mare , cu scene erotice.
- Ia te uită ce are dumnealui pe tavaaan! Scene erotice, ca să-l stimuleze, când are vreo clientă la pat!
- Este copia după o frescă de Tiepolo, pe care am adus-o din Italia și mi-a plăcut foarte mult, așa că am pus-o acolo, sus, că nu încăpea pe niciun perete în întregime.
- Dar tipa cu care ești în tandrețuri, în pozele ălea, de pe pereți, este ...iubita ta?
- Pe tipa aia am iubit-o, o iubesc și o voi iubi cât trăiesc pentru că...e zăpăcita de soră-mea!
- Uff! De fapt seamănă cu tine dar...mi se pare că, totuși, tu ești...mai frumos !
- Ea cică seamănă mai mult cu tata, iar eu...cu mama. Câteodată îi era necaz ,soră-mi, de faptul că eu eram „frumosu lu mama”, dar după aia zicea că ea are cel mai frumos frate din lume! Am remarcat și eu ochestie ciudată, când e vorba de un frate și de o soră : băiatul e de obicei mai frumos decât fata! Uite, amicii lui Matei, Alin și Narcisa, soră-sa! Alin e mai frumos decât Narcisa...
- Măcar părinții tăi sunt în Craiova.
- Da, mama e acasă și tata la...Sineasca.
- A murit? Vaaai, n-am știut, scuză-mă!
- N-aveai cum să știi. A făcut infarct, acum cincisprezece ani, la servici și...a murit. Tocmai îi mergea și lui mai bine la serviciul ăla, că era inginer constructor, era mereu pe șantiere, avea mult de lucru, câștiga foarte bine, dar stressul l-a doborât. Atunci a început viața grea și pentru mine. Mama, rămasă cu doi copii, a trebuit să-și ia două slujbe ca să poată face față cheltuielilor, că eram amândoi la studii, eu student, ea, elevă. E mai mică cu zece ani decât mine. Practic eu am crescut-o, pentru că părinții mei n-aveau timp de noi, tebuia să muncească din greu. Când aveam eu vreo zece ani și mă obișnuisem singur, ai mei, care o duceau bine material, s-au gândit să mai facă un copil, fără să mă întrebe și pe mine, și apariția plodului gălăgios și pretențios m-a deranjat foarte mult, mai ales că nu mai aveau ochi și pentru mine. Am stat cât se poate de departe de ea în primul an, numai că mama a trebuit să-și reia serviciul la bancă, altfel rămânea fără, și fetița a rămas în grija mea.
- Și tu, ca un nesuferit, te-ai purtat urât cu ea!
- Ba nu, că aia mică mi-a pătruns repede în suflet! Odată, când, nu mai știu din ce cauză, plângea cu niște lacrimi mari și amare, am luat în brațe ploduța de un anișor și, minune, s-a liniștit imediat! Ăsta era secretul, avea și ea nevoie de afecțiune! De atunci ne-am iubit fără pauze! Ba, mai mult, când a început să vorbească, primele ei cuvinte n-au fost „mama” și „tata” ci „Andu”! Așa îmi zicea ea, prescurtare de la Alexandru și de atunci toți ai mei mi-au spus așa.
- Andu, ce drăguuuț! Așa o să-ți spun și eu de acum încolo! Ai ceva împotrivă?
- Nu, pentru că...pentru că așa-mi spun doar cei care mă...iubesc!
- Ohoo, domnul nu e cam...încrezut? Ți-am declarat eu că...te iubesc?
- Ăăă...nu. Și ce tot mustăcești acolo? Nu cumvaaa...ești o...muiere afurisită?
- Oo,ba daaa și încă cum! ,exclamă ea, îmbrățișându-l. Ai cumva impresia că nu te-aș iubi?
- O incertitudine tot persistă.
- Să-ți fie rușine! Nu vezi, mă, zăpăcitule, că te iubesc din prima clipă de când ne-am întâlnit? Sau aproape din prima...
- Și eu care-mi luasem gândul că voi mai intra așa curând în vreo „affaire de coeur”! Anul ăsta n-am avut timp de mine, am fost tot mereu la lucru, chiar și în week-end, așa că...pauză la femei! Directorul nostru, Dorin , care ducea tot greul , nu știu ce a pățit, e mereu bolnav și...se poartă foarte ciudat cam de la sfârșitul anului trecut. Îl mai înlocuia Lidia, nevasă-sa, dar de câteva zile n-a mai apărut nici ea. Am sunat-o și ne-a răspuns, sec, cum că...n-o lasă bărbatu-său! Ce dracu să mai pricepem din asta? Și, colac peste pupăză, ne vin mereu comenzi, cu nemiluita!
- Dar ce faceți voi acolo?
- După cum îi zice și firmei „Automaticus”, tot felul de automatizări, alarme, închizătoare, dispozitive de tot felul, electronice, electrice, mecanice, tot ce ni se comandă! Proiectăm, cumpărăm componente și executăm ce ne cere clientul. Chiar și dispozitive de spionaj, cam ca ălea de la tine!
- Fir-ar ale dracului, cu cine le-a pus !
- Asta e, trebuie să ne descurcăm.
- Dar tu, concret, ce faci acolo? Ești de profesie inginer?
- Păi fac cam de toate, și nici măcar nu sunt inginer. Am absolvit, he-e-heee, am absolvit secția de sociologie-istorie a Universității noastre! De fapt pe mine mă interesa antropologia dar...n-a fost să fie. La serviciul meu în primul rând sunt membru în consiliul de administrație, pentru că am, ca și Matei, douăzeci la sută din acțiuni, Dorin, directorul, având majoritatea, dar nu absolută, de patruzeci la sută. Iancu, directorul tehnic, singurul inginer dintre noi, mai are și el douăzeci...Ăștia suntem cei patru mari patroni, iar hotărârile le luăm numai prin consens, așa prevede statutul firmei. Eu sunt responsabil cu afacerile interne, Matei cu cele externe iar Dorin e și finanțist și manager general și programator și,și...ceea ce cam facem și celalți, când e nevoie. Suntem o familie extinsă, pe lângă noi, care suntem tot salariați, plătitori de taxe și impozite la centimă, mai avem încă vreo cincizeci, din care douăzeci sunt șoferi pe dubițele noastre. Pe lângă produsele noastre mai transportăm și pentru alții, intern și internațional, că trebuie să facem bani din orice. Cam ăsta e mersul acuma în patria noastră iubită, Republica Capitalistă România!
- Ohooo, ce policalificat poți să fii! Eu, în afară de drept, nu prea mai știu altceva. Am fost o...cuminte, copil unic al unor părinți mai în vârstă, că mama a reușit să mă facă după multe tratamente, așa că mi-am urmat toate școlile, unde am fost, de, „noblesse oblige”, premiantă, apoi facultatea de drept, dar nu oriunde, laaa...București, mi-am dat și mi-am luat toate examenele pentru magistratură, m-am măritat cu iubitul meu din liceu, încă din studenție, de teamă să nu-l pierd, am stat împreună vreo opt ani, din care primii cinci au fost, dacă nu de vis, oricum, excelenți, după care...ceva a început să scârțâie. Ei, ne-am răcit treptat unul față de altul, el și-a limitat activitatea la avocatură, din comoditate, mulțumindu-se să se uite la meciuri și să bea bere, altceva nemainteresându-l. Dacă la început era foarte haios și plin de umor, s-a...banalizat, nu mai aveam să ne spunem mare lucru, cam asta a fost. Adică mai era și faptul că...el dorea neapărat copii, iar eu...nu pot să fac. Am încercat în toate felurile, dar, la un ecograf mai performant, a reieșit că am o malformație congenitală la trompe și nu pot rămâne gravidă.
- A, și eu mă tot gândeam la pilula aia de după! Nu știam cum să abordez chestiunea, dar bine că nu e cazul. De fapt e vina mea, că nu am luat măsuri de protecție. N-am mai luat prezervative că nu aveam pentru ce.
- Înțeleg că n-ai nicio boală din aia...venerică....
- Nu am și nici n-am avut vreodată, că nu sunt stilul să mă tăvălesc cu oricine. Dacă n-am ceva corespunzător, mă lipsesc.
- Bine, te cred. De fapt am constatat noaptea trecută că erai...foarte flămând la capitolul sex, că, drept să spun , m-a și măgulit interesul tău repetat de...atâtea ori. N-am mai avut parte de ...o așa performanță. Sunt curioasă dacă interesul ăsta al tău se va menține și pe mai departe, ha-ha!
- Daaa? Vrei să-ți dovedesc chiar acum?
- Nu-nuuu! Ajunge pe azi! Ce, mă crezi chiar așa de ...nesătulă?
- Bine, gata, n-o lua chiar așa! Mai bine, dacă ți-e foame, hai să mâncăm ceva, cât e mâncarea caldă.
- Hm, nu mi-e foame, mai degrabă...nu știu, poate ar fi bine să...nu știu și gata. Ar fi fost frumos să mergem la un restaurant, dar când știu că sunt ,eventual, urmărită, îmi piere orice chef. Mai bine rămân aici cu tine și mâncăm mai târziu. Nu e nici ora unu...
- Ei, atunci hai să-mi deschid și eu faimosul meu telefon, pe care am avut grijă să-l închid aseară, că nu doream cu niciun chip să fiu deranjat. Aveam, nu-i așa, chestiuni muuult mai importante la ordinea zilei, adică...a nopții! Mda, chiar așa, am trei apeluri pierdute șiii...minune, niciunul de la serviciu! Uite, mama, mama, mama, un apel aseară și două azi dimineață! Da, poftim, mă sună iar! O să trec pe speaker ca să asiști și tu gratis la o lecție de morală părintească!
- Alo!
- Da, mamă, sărut-mânuța!
- Pe unde-mi umbli, bre, zăpăcitule? Și de ce ții telefonul închis tot timpul?
- Cum ,de ce, ca să nu fiu deranjat!
- Păi da, domnul e deranjat chiar și de mama lui! Vezi că ți-am lăsat pe aragaz oala cu supă și chiftele cu sos în cratiță, să nu uiți să le bagi în frigider după ce se răcesc!
- Da, le-am găsit, sărut-mâna!
- Aha, ai ajus, în sfârșit acasă! Sper că n-ai mâncat iar tot felul de prostii din ălea, pline de E-uri! Și să nu mai lași așa dezordine prin casă, că nu vin în fiecare zi să strâng după tine!
- Am văzut și că mi-ai făcut ordine, îți mulțumesc, dar nu trebuia...
- Ba trebuia, că azi-dimineață am găsit un dezastru la tine!
- Uite că n-am avut timp să le adun.... A trecut de dimineață Matei pe la mine și m-a luat la servici!
- Voi lucrați mereu sâmbăta?
- Când e nevoie, da.
- Auzi, dar pe unde mi-ai umblat toată noaptea? Te-am sunat de zeci de ori și nu mi-ai răspuns!
- Care de zeci de ori, că n-au fost decât trei apeluri? Atâtea a înregistrat telefonul.
- Ia nu schimba vorba și spune-mi unde ai fost!
- Am petrecut noaptea la iubita mea, na!
- Ce? Ai o iubită și eu nu știu?
- Uite că ai aflat acuma!
- Și, mă rog frumos, de când vă cunoașteți?
- Dacă-ți spun, nu mă crezi!
- Bine, hai , treci de mănâncă și să-mi spui dacă ți-a plăcut!
- Când nu mi-a plăcut mie mâncarea făcută de tine?
- Lingușitorule!
- Pa, mămicuța mea dragă!
- Pa, nesuferitule!
El închise telefonul și-l puse pe masă, așezându-se lângă ea, pe pat.
- Ei, ce zici, ți-a plăcut dialogul nostru?
- O, da, a fost foarte...instructiv. Uff și eu am rămas fără telefooon! Dacă mă sună zuzele mele? Sau părinții mei?
- Păi sună-i tu! Uite, mai am un telefon, pe cartelă, deci poți suna liniștită că nu se află al cui este. Sper că le știi numărul pe dinafară.
- O, da, că ai mei și-au păstrat telefonul fix de zeci de ani, cu același număr! Au și mobile, cred că le cam știu și pe ăstea. În general nu prea mă uit la numerele ăstea, că sunt fixate în agenda telefonului. Dar parcă n-aș vrea să vorbesc cu ei. Nu știu ce să le spun, ei au peste șaptezeci de ani și nu vreau să-i sperii. Amândoi au fost judecători și au dorit să le urmez exemplul. Când m-am mutat la Craiova, la cerere, de fapt aș fi dorit la Cluj, dar nu erau locuri libere de judecători acolo, tata a venit cu mine, să se asigure că totul va fi bine. Primisem ințial un apartament la ANL-uri, acolo, în spatele Parcului, dar nu mi-a convenit acolo, în câmp, și am stat cu chirie câteva luni, chiria aia decontată pentru magistrați, până când mi-au cumpărat ai mei apartamentul ăsta. Avusesem cu fostul meu soț un apartament in Sibiu, făcut din banii noștri, parțial, și restul din credit, care mi-a revenit mie la partaj, cu condiția să-l achit ,iar mașina și câinele nostru le-a luat el. Am și eu carnet de conducere ,dar nesuferitul nu m-a lăsat să-i conduc mașina, de parcă era doar a lui, nu și a mea, că cică i-o stric! După câteva zile câinele s-a întors la mine, ha-ha-ha-ha! Apartamentul însă l-am vândut ,că mi se părea prea trist să mai stau acolo singură.La plecarea din Sibiu am lăsat, totuși, câinele la ai mei, că nu știam cum și unde voi locui, după care nu l-am mai luat, că nu doream să-l stresez cu mutarea. După divorț am mai stat vreo doi ani cu ai mei dar...a trebuit să plec din oraș.A fost o chestie cam urâtă, dar...ți-o spun , totuși, că nu-mi place să ascund ceva despre mine. Știi, soțiorul meu adorat se cam săturase de mine, mai ales că nu-i satisfăceam dorința de a avea urmași. Am aflat într-un târziu că s-ar fi putut face o intervenție chirurgicală corectoare pentru poziția trompelor mele, dar atunci nu mai aveam niciun chef să mă las tăiată pe burtă pentru a mări numărul Dădârlaților.
- Ce sunt ăia, dădârlați?
- Așa îl chema pe soțul meu, Dădârlat, și numele ăsta caraghios l-am purtat și eu vreo opt ani și ceva...Relația noastră a durat vreo doisprezece ani, dacă socotim și prietenia din liceu, dar...n-a fost să fie. La început eram convinsă că va fi la fel ca la părinții mei.... Și cum spuneam, soțorul își găsise o mândră, de care știa toată lumea, numai eu nu! Au lucrat așa de bine împreună că după divorț s-a însurat la repezeală cu aia și la vreo două luni i-a și trântit doi gemeni! Îți dai seama că m-a afectat mult chestia asta, cu divorțul și am încercat să depășesc necazul prin tot felul de ...aiureli. Practic am devenit brusc foarte...libertină. Am ajuns un fel de vedetă prin cluburile exclusiviste, unde umblau destui amatori în limbă după mine, așa că aveam de unde alege. Aveam eu atunci impresia că puneam mâna pe parteneri de cea mai bună calitate, frumoși deștepți, bogați și, mai ales, experimentați, care puteau să-mi ofere o viață...strălucitoare. Cu atât mai mare îmi era satisfacția cu cât reușeam să mă fac văzută de el în companiile ălea selecte, pe când el, cu învățătoarea aia a lui, ce e drept mai tânără cu mult decât mine, duceau o viață mediocră, banală ca ei înșiși.Trăiam cu impresia că mă satisface stilul ăsta de viață, la care nu visasem niciodată, dar făceam eforturi să păstrez o discreție totală asupra...destrăbălării mele, ca să-i menajez pe părinți in primul rând, dar și...pe mine. Treaba asta a ținut vreo doi ani pană când ...s-a întâmplat inevitabilul și am ajuns în centrul unui scandal care m-a șifonat destul încât să simt nevoia de a pleca din mediul ăla, devenit...toxic. Cu ultimul meu patener de acolo trăiam experiențe insolite, droguri, sex, alcool, într-un cerc restrâns, până când respectivul a insistat să mă ducă la o întrunire pe care el o declara ca teribil de interesantă și...„cool”. De atunci nu pot să mai sufăr cuvântul ăsta! Întâlnirile ăstea aveau loc într-o casă mai izolată, undeva la marginea orașului și bineînțeles că am fost curioasă, să aflu ce evenimente nemaipomenite se petrec acolo. Ei, bine, acolo era un club de...„swingeri”! Toți cei care intrau acolo depuneau un fel de jurământ, de ...credință și discreție, pentru că acolo fiecare se destrăbăla cu partenerul sau partenerele celorlalți! Ei, bine, chestia asta nu-mi convenea, ba m-a revoltat până la a-mi veni să vomit! Și, colac peste pupăză, pe cine-mi văd acolo?, pe drăguțul meu de...fost! Auzi, ce fantezii avea dumnealui! Am încercat să plec imediat, dar de acolo nu se putea ieși oricând și oricum așa că l-am pocnit în cap pe un bodyguard cu o vază mare, lăsîndu-l lat și...am fugit așa, în toiul nopții, îmbrăcată sumar, în plină iarnă! Mașină nu aveam, că mă adusese partenerul cu a lui, așa că am fugit pe jos, cu ăia după mine, gata să mă sfâșie ! Pentru ei eu devenisem o bombă, pentru că îi cunoșteam pe toți! Și erau nume sonore, din politică mai ales, ce mai, o bună parte din protipendada orașului, inclusiv colegi de-ai mei! Trebuia să mă recupereze neapărat și să se asigure de discreția mea, altfel... dar eu am fugit la țiganii mei, cu care eram prietenă încă din fragedă copilărie, că fusesem vecini și ne jucam mereu împreună, spre disperarea mamei. Ei, mi-a prins bine prietenia asta că țiganii, când au văzut că Săndica lor e in pericol, au sărit cu bâte, furci și topoare pe scârboșii ăia, veniți după mine în haită, cu mașinile, și au fost extrem de convingători, povestindu-le că dacă pățesc ceva nu mai rămâne nimic întreg din ei! Atunci s-au retras, dar ...au început represaliile, pe la spate, așa că m-am hotărât rapid să schimb aerul și peisajul, devenit atât de...toxic! Evident că au aflat și părinții mei, dar au reacționat nesperat de bine. Era clar că sunt supărați, că mă dezaprobă profund, dar...s-au rezumat să-și exprime tristețea și...dezamăgirea. Ajunsă la Craiova am dus o viață foarte sobră și retrasă, conștientă fiind că veștile rele vor veni după mine, dar...se pare că celor la care au ajuns nu le-a venit să creadă și că le-au considerat doar niște bârfe prostești. Au încercat și aici diverși să mă „vâneze”, dar fără succes. Am rupt-o cu bărbații...până ai apărut tu. Acum, dacă știi esențialul despre mine, rămâne să te gândești dacă rămâi sau nu cu mine, în deplină cunoștință de cauză.
- Nu pot să-ți reproșez trecutul, pentru că fiecare a avut viața lui, asta e. Mă mișcă ,totuși, curajul tău și sinceritatea de a-mi spune mie treburile ăstea încă de la începutul relației. Și te asigur că nici eu n-am fost ușă de biserică și sinceritatea ta mă face să fiu și eu la fel, „fair play”, așa că o să-ți povestesc viața mea, dacă dorești să mă asculți.
- O,dar de abia aștept să te aud povestind. Mi se pare că și ai talent de povestitor.
- Hm, cu talentul, vom mai vedea, dar să știi că, într-adevăr, am ce povesti și...am traista plină! Majoritatea întâmplărilor pe care am de gând să ți le relatez nu le-am spus nimănui, nici alor mei, nici prietenilor. Nu știu de ce, dar...simt așa, nevoia să ți le spun ție, da, numai ție! Ciudat, nu?
- Nu e ciudat, mai degrabă normal. Nici eu n-am mai spus la nimeni ce ți-am spus ție! Nici măcar prietenelor mele intime, cu care am făcut atâtea prostioare și...uite, nemernicia mă ajunge din urmă iar, că înregistrările ălea...pot fi folosite spre șantajarea mea, numai că acum nu mai ține, pot să le și publice, n-o să joc după mizeriile lor!
- Dar despre ce prostioare e vorba? Ce tot făceați voi la tine acasă?
- Ne destrăbălam și noi, așa, ca fetele....Rîdeam, bârfeam, glumeam, ne bețivăneam cu un pic de șampanie, făceam ședințe de hidromasaj în cada aia mare, după care ne culcam în patul ăla mare, ne chițăiam, ne gâdilam și...ne făceam sex oral una alteia, ești mulțumit acum?
- Nu sunt mulțumit, pentru că n-am participat și eu !
- Ești un...
- Măgar?
- Lasă, că știi tu mai bine ce ești!
Cei doi tăcură câteva minute, serioși și gânditori, până când îi trezi din reverie sunetul telefonului. El întinse mîna fără chef și se uită pe ecran.
- Aha, e tot mama, o fi uitat să mă mai întrebe ceva. Alo? Da, mamă!
- Andu, deșteptule, nu mi-ai spus dacă ești singur acasă!
- Păi nici nu m-ai întrebat.
- Și ești singur?
- Nu, sunt cu ea. Dacă m-a invitat aseară la ea, m-am simțit și am invitat-o și eu la mine astăzi.
- Cum ?Ai invitat-o în dezordinea aia?
- Păi era ordine.
- Da, că am făcut-o eu, dar tu știai că ai lăsat dezordine!
- Așa, și?
- Și putea să-și facă fata aia o părere proastă despre tine!
- Dar nu e corect să mă cunoască așa cum sunt în realitate?
- Bine, hai, lasă prostiile! Ați mâncat?
- Nu.
- Foarte bine. Uite, vă îmbrăcați rapid și într-o jumătate de oră maxim sunteți la mine. Vă invit la masă, s-a înțeles?
- Păi...sunem îmbrăcați ...
- Bine, hai, ai auzit ordinul , executarea!
- Uite, a închis!, exclamă el arătîndu-i telefonul Alexandrei. Ce părere ai?
- Ce să spun? Dacă știam mă îmbrăcam și eu mai îngrijit, nu așa...
- Dar ce, crezi că nu-i vei face impresie bună eventualei tale viitoare soacre?
- Auzi, las-o mai ușor cu asta că eu am mai fost măritată și parcă nu mă mai înghesui să repet figura.... M-a durut destul de mult și mi-a rămas un gust amar...foarte amar....Avem amândoi experiență de viață și vom proceda ca niște oameni maturi și responsabili.
- Evident că n-are rost să ne pripim, dar eu vreau să rămân cu tine și gata.
- Și eu doresc mult să rămânem împreună și de aia am dorit să afli unele lucruri de la mine și nu de la alții.
- Bine, atunci hai ,că ne așteaptă mama. Dacă eu semăn cu ea îți poți imagina cam ce fel de persoană este.
- Atunci de abia aștept să o cunosc.
- Mergem cu mașina mea, e jos, parcată lângă bloc.

Ajunseră după zece minute pe bulevardul 1 Mai pentru că circulația se rărise considerabil la ora aceea, ba găsiră și un loc de parcare convenabil, aproape de intrarea în blocul mamei lui. La intrare se tot învârtea o femeie în vârstă,îmbrăcată cam ca la țară, cu ceva bagaje după ea.
- Auziți, maică, spuse femeia, voi stați pe aici?
- Cam așa ceva, spuse el, dar despre ce e vorba?
- Cunoașteți familia Panait?
- Da, sunt vecini cu mama mea, locuiesc la etajul doi. Dacă vreți, vă conducem.
- O, ce bine, că am mai urcat în două blocuri și nu i-am găsit. N-am mai fost pe la ei de când s-au mutat aici...
- O să vă prezint și mamei, e bine să vă cunoașteți.
- Da, da, pe mine mă cheamă Lenuța Costea, sunt...mama ei, a...doamnei Panait..
El luă o parte din bagajele ei și urcară până la etajul doi, unde îi făcu semn Alexandrei să se ascundă în spatele scării, să nu se vadă din ușa mamei. Ea se prinse imediat de intenția lui și se ascunse, de abia stăpânindu-și rîsul. Alexandru și cu bătrâna se opriră în fața ușii, apoi el sună scurt, de două ori. Mama deschise îndată, zâmbitoare, dar zâmbetul îi cam îngheță, vîzând cine e lângă el.
- Bună, mamă! Uite, dânsa este...
- Cine este dumneaei? ,întrebă oripilată mama.
- Ăăă, păi...se numește Lenuța Costea.
- Și?
- Și este soacra domnului Panait, vecinul tău și...a vrut să te cunoască.
- Daaa? Ăăăă...îmi pare bine de cunoștință, Georgescu....
Mama se tot uita la fiul ei, dând mărunt din buze, pe mutește, după ce bătrâna se duse la ușa cealaltă, pe cînd el nu-și mai putea ține rîsul.
- Mamă, cred că...
- Nu crezi nimic, m-ai supărat iar! Ce-am vorbit noi?
- Păi tocmai asta e, vreau să ți-o prezint pe ...prietena mea, spuse el, făcându-i semn Alexandrei să apară la vedere.
- Sărut-mâna, doamnă, eu sunt...iubita fiului dumneavoastră!, spuse Alexandra, cu gura deschisă într-un zâmbet până la urechi, gata să izbucnească în rîs.
- O! O!, exclamă mama, vaaai, ce fată frumoasă! Vino să te îmbrățișez! Âstuia o să-i rup urechile! Ai văzut ce a fost capabil să-i facă mamei lui? Hai de intrați! Ce tot ascunzi acolo, în mâna aia de la spate?
- Uite, flori și o sticlă cu vin. Ea a ținut neapărat să nu venim cu mâna goală.
- Păi da, că ție nu-ți dădea prin gând să-i aduci mamei tale niște flori!
- Hai, că mă lăudași! N-ar fi trebuit să-ți lauzi marfa?
- Lasă, mai bine să afle din timp cu cine s-a încurcat! Mai târziu, cine știe...Dar hai de intrați o dată, ce naiba! Of ! Treceți la spălat pe mâini și poftiți la masă! Gata, ne calmăm și ne purtăm elegant!
- Și ce, nu suntem noi calmi? Nu ne-am purtat...elegant?
- Adică îi faci farse mamei tale și asta numești tu eleganță? Vrei să-mi pară rău de fata asta?
- Of, mamă, și tu...Am vrut și noi să facem o glumă, să fim veseli...
- Ha-ha-ha-haaa! Caraghiosule ! Vezi că te-am dus? Vino să te pup și pe tine, urâtule! Dragii mei, nici nu știți cât mă bucur să vă văd! Ce bine era să fi fost și Matilda aici!
- Matilda e soră-mea, acum e în Anglia. Lucrează la un cabinet dentar acolo, dar facultatea a terminat-o aici.
- Da, uite-te la ei, ăsta a stat ani de zile prin străinătăți și când s-a întors, poftim , a plecat ea !
Masa a continuat într-o atmosferă destinsă, ba chiar veselă, cu sporovăieli conduse mai ales de către mamă, care dorea să afle cât mai multe despre...viitoarea noră.Apoi urmă prezentarea albumului cu poze de familie, fotografia cu cel mai mare succes fiind cea cu Alexandru la un an, în pielea goală. După vreo câteva ore el începu să se foiască, iar ea se și ridică de la masă. Văzîndu-i, mama se întristă deodată.
- Hai ,mamă, nu mai face mutra asta. Știi, noi mai avem și niște treburi de rezolvat împreună.
- Dar ce treburi urgente aveți voi duminică după amiază? Ce trebuie să faceți?
- Ăăă...să ne iubim!, aruncă el zâmbind, în timp ce Alexandra se roșise toată.
- Andu, obraznicule, uite ce-ai făcut! Biata fată s-a roșit toată din cauza ta! Să pui mâna să te porți frumos cu ea , că de nu, cu mine ai încurcat-o!
- Scuze, scuze...
- Da, da, faci prostii și după aia „scuze, scuze” ! Ăăă...să vă dau ceva de mâncare, să aveți la voi...
- Păi mîncarea de mi-ai adus-o e neatinsă.
- Și nici aici n-ați prea mâncat...
- Cum, că ne-ai ghiftuit cât pentru o săptămână!
- Și nici n-ați băut!
- Eu sunt cu mașina și ea...nu suportă băutura.
- Altă dată să mai vii și fără mașină, că de aia sunt taxiuri! Dar să vii tot cu ea! Singur să știi că nu te mai primesc! Dar pe ea o primesc singură, să știi!
- Aha, eu nu mai sunt băiatul tău, dar ea e fata ta!
- Cam așa ceva....Hai, să vă mai pup o dată, dragii mei. Nici nu știți ce bucurie mi-a făcut vizita voastră!
*
Cei doi se întoarseră pe strada Velovan, la el acasă. Ea se așeză iar pe pat iar el se mai învârti puțin prin cameră, după care se așeză, tăcut, lângă ea.
- Tu unde ții televizorul? ,întrebă ea, după ce privi curioasă prin toată camera.
- Nu mai am televizor. M-am săturat de progamele lor tâmpite și mai ales de scârbele ălea de nesfârșite reclame sâcâitoare, așa că l-am făcut cadou unui coleg. L-am auzit cum se plângea că i s-a stricat televizorul și că l-a înnebunit nevasta cu serialele ei, de care nu se putea lipsi, și că nu are bani și...l-am adus la mine și i l-am pus în brațe, gratis! Și dacă am chef de filme sau de concerte, le găsesc pe You Tube.
- Un gest frumos....Te-ai gândit cam câți oameni sunt capabili de un gest ca ăsta?
- Probabil că puțini, dar nu mă mai interesează. Iar societatea asta decadentă ,în care trăim, mă revoltă și mă dezgustă, dar...alta n-am, vorba...samuraiului.
- Care...samurai?
- A, nu știi bancul....Cică un samurai s-a dus și a tocmit o gheișă,ca să-l...distreze. Așadar omul a plătit la patroană și a dus-o la el acasă, așa , ca la ei, el înainte și ea după el, cu pași mărunței. Ajungând în casă, el se oprește în fața ei ș-o ordonă așa, dur, cum îi șade bine unui samurai:„Ha, dezbracă-te”! „A, nuu, asta nu”, răspunse ea. „Cum nu? Am plătit! Dezbrăcarea, că de nu, uite sabia”! Gheișa se execută, tremurând, după care el îi ordonă iar:„ Acum, în genunchi”! Ea se execută, privind cu teamă spre sabie. El se apropie de ea ,își dă pantalonii jos și-i ordonă: „Și acum, ia-o în cioc”! „Aaa, nuuu, asta nuuu”!strigă ea , oripilată. „Ha?, făcu samuraiul, alta n-am ”!
- Ha-ha-ha-ha, caraghiosule !Numai la drăcii ți-e gândul!
- Dar ce, tu n-ai mai auzit bancuri porcoase?
- Ba da, dar nu le țin minte. Emilia, prietena mea de la Operă, mai vine cu ele. Ei sunt mai mulți acolo, cântăreți, balerine și balerini, coriști, orchestra, așa că are de la cine auzi și așa ceva. La noi atmosfera este cam apăsătoare...Pfff, nu mai vreau să mă gândesc la ei, și așa mâine va trebui să mă duc acolo.
- Păi la voi nu este ...aia, vacanța judecătorească?
- Ba da, dar tu de judecător de serviciu n-ai auzit?
- Am auzit...
- Ei, bine, ăla sunt eu! Ăsta a fost ordinul de la președintele tribunalului....Măgăreața cade de obicei pe cel mai tânăr, fără ...pile și relații.Dar cu ocazia asta am timp să cercetez prin toate condicile , să văd dacă exită vreo hotărâre prin care să fiu interceptată, dar sunt sigură că nu...și-l bănuiesc pe procurorul Celente, care mi-a făcut mereu grețuri, după ce i-am respins avansurile libidinoase. Ăsta e vechi aici și-i cunoaște pe toți, și din afaceri, dar mai ales din politică...și se dă mare luptător anti-corupție.
- Ei, ia zi-i, ce impresie ți-a lăsat mama?
- Ooo,ce persoană drăguță! Nici nu se compară cu ailaltă, prima mea soacră!
- M-a uimit și pe mine cât a putut să se lipească de tine! Cred că tot așteptând să mă vadă însurat, a devenit nerăbdătoare....
- Și ce tânără și frumoasă este! Nu-i dai mai mult de patruzeci și cinci de ani!
- Poate vrei să spui cincizeci și cinci! Că doar nu m-o fi făcut la unsprezece ani! Deși...știu un caz concret, unde mama avea chiar unsprezece ani! Ce mai e imposibil în ziua de azi?
- Eu știu chiar mai multe cazuri din ăstea, aflate prin prisma meseriei...dar să lăsăm asta acum. Să știi că aveam oarece emoții referitor la întâlnirea asta, prea s-au întâmplat toate așa de repede! Din fericire a fost o întâlnire foarte plăcută! Și ce seamănă cu tine! Adică...tu semeni cu ea, doar că...ea e femeie serioasă!
- Da, că eu n-am nicio șansă să ajung vreodată...femeie serioasă! Iar tu i-ai povestit câte-n lună și-n stele despre tine, cu atâta ușurință și încredere! Mie nu-mi spusesei că te porecleau Girafa la școală!
- N-am avut când, zăpăcitule! Când eram la școala generală eram foarte băiețoasă, o golancă și jumătate, care bătea toți băieții, pentru că eram și cu un cap mai mare decât colegii mei. Așa am rămas până în clasa a noua, când m-am oprit din creștere și am devenit o...cuminte, asta după pubertate. Dar până atunci cafteam tot și...diriginta îmi chema mereu părinții la școală , nu numai la ședințe, ca să le relateze isprăvile mele. Le mai luam și după ceafă de la mama, că tata nu mă bătea niciodată, doar mă lua, așa, de-o parte și-mi ținea niște discursuri moralizatoare, că aș fi preferat câteva scatoalce în locul lor. Dar să ținem seama că până în clasele primare am locuit într-o casă veche, mare, cu curte interioară și acolo singurii copii de vârsta mea, cu care puteam să mă joc, erau puradeii vecinilor țigani. Iar modul lor de comportare și de exprimare nu pot spune că era cel mai academic. La liceu m-am făcut însă o sclifosită, așa, ca pentru compensație. Atunci însă locuiam într-un cartier...select! De fapt părinții mei locuiesc și acum tot acolo.
- Și n-ar strica să le facem o vizită, după ce ne lămurim cu...afacerea asta cu microfoanele?
- O, ba daaa! Nu i-am mai văzut de la Paști!
- Și deseară ești de acord să rămâi la mine? Chiar dacă nu am condițiile de la tine?
- Să știi că mi-e târșă să mă mai întorc la mine, știind ce mizerii mă așteaptă acolo! M-aș simți mai bine și într-un cort acuma! Dar, totuși, aș dori să trec pe acasă pentru a-mi lua niscaiva lucruri de care nu mă lipsesc așa ușor...inclusiv telefonul ăla. Chiar dacă nu-l voi folosi pe ăla și voi apela la al tău, pentru că am în el toate adresele și numerele de telefon, care mă interesează mai mult sau mai puțin, precum și o serie de poze, pe care vreau să ți le arăt, pentru că tu și mama ta mi-ați arătat tot ce aveați! Mă gândesc că poți scoate...goanga aia din el....
- Cred că da, pentru că am mai avut ocazia să mă întâlnesc cu așa ceva. Inclusiv Dorin, directorul nostru, le utilizează. A devenit extrem de suspicios de o vreme....
.........................................................................................................................................................
În aceeași seară de duminică, dar la câteva sute de kilometri distanță, undeva între Sibiu și Făgăraș, într-un fost sat săsesc, cu case mari și curți ascunse de garduri și porți înalte, părăsit în mare parte, la fereastra unei case vechi, cu pedeluțe și mușcate, un bărbat în vârstă, cu părul și barba albe, lângă o pisică bălțată ce se arcuia, pisicindu-se, urmărea evoluția unei fete sau femei, cu doi copii, o fetiță de vreo opt-nouă ani și un băiețel de vreo șapte ani, care, pe strada fără asfalt, treceau de la o poartă la alta și tot ciocăneau în ele, șfichiuiți de ploaia de vară care începuse cu puțin înaintea amurgului ce se lăsase, cenușiu și trist, peste satul cu o mare parte dintre case ajunse deja în ruină. Femeia mai încercă la o poartă, deși obloanele ferestrelor erau trase, în timp ce fetița făcea piruete prin ploaie iar băiețelul țopăia prin bălți, distrându-se cu stropii de care fetița încerca să se ferească.
- - Alo, doamna cu copiii, nu mai șade nimeni acolo, degeaba încercați! Haideți, vă rog, intrați în casă, nu mai stați afară în ploaie că vă îmbolnăviți!, strigă bătrânul prin fereastra deschisă. Haideți la mine, este deschis!
Femeia și copiii ridicară mirați privirea spre bătrân și după câteva clipe de șovăire ea își luă copiii de mâini și-i conduse către poarta deschisă a bătrânului, care-i întâmpină în curte, cu o umbrelă mare și neagră în mână, sub care se grăbi să-i adăpostească pe cei trei musafiri.
- Bună ziua, adică bună seara, spuse femeia, ne scuzați, dar...nu vrem să deranjăm.
- Dar nu e niciun deranj, dimpotrivă, mă bucur că mai văd și eu lume nouă pe aici!
- Știți, noi îl căutăm pe unchiul Pantelimon și pe mătușa Gerda...
- S-au mutat!
- Unde?
- El ,la cele veșnice iar ea a plecat în Canada, la copii.
- De când?
- De astă primăvară. Dar haideți, poftiți înăuntru, să vă schimbați de hainele ăstea ude mai întâi și după aia stăm oleacă de vorbă. Cu ce ați venit?
- Cu autobuzul până la intersecție și de acolo pe jos. Autobuz de întoarcere când mai este?
- Mâine la prânz, dar tot acolo, la intersecție, pe aici nu trece nimic.
- Aoleu !
- Nu vă faceți griji, domniță, puteți rămâne la mine liniștiți, am loc destul!
Bătrânul îi conduse pe cei trei în sus pe cele câteva trepte și-i împinse ușor în holul de la intrare. Casa era de tip vagon, cu un hol lung de-a lungul și, lateral, patru uși, care dădeau căre patru încăperi, prima fiind camera principală, de unde tocmai ieșise bătrânul. În hol îi întâmpină un câine roșcat de statură medie, care sărea vesel și jucăuș, ridicând labele către băiețelul puțin speriat, ce căuta să se ascundă după mama lui.
- Nu te speria, nu mușcă, vrea să se joace cu tine!, spuse bătrânul, văzând cum se ferește copilul. Uite, să facem prezentărie : el este cățelul Țelu și nu mușcă decât oameni răi.
- Și de unde știe că eu sunt bun?
- După miros ! Uite-o și pe pisica Sica! , mai adăugă bătrânul, văzând apariția pisicii, curioasă să vadă și ea ce se întâmplă.
- Uite, cățelul o s-o bată pe pisică!, exclamă fetița, văzând cum cele două animăluțe se tăvălesc vesele prin hol.
- Stai liniștită, ei sunt prieteni și se joacă. Așa își manifestă bucuria că...v-au întâlnit pe voi!
- Și nouă ne pare bine, spuse femeia, eu mă numesc Lidia Chirilă și dumnealor sunt copiii mei, hai prezentați-vă frumos domnului!
- Robert Chirilă, spuse băiețelul, întinzând mânuța cu o mutrișoară serioasă.
- Îmi pare bine, eu sunt Ion Vanea! , zise bătrânul scuturând mâna copilului.
- Pe mine mă cheamă Suzana Chirilă, spuse și fetița.
- Mă bucur să vă întâlnesc! Hai, simțiți-vă ca acasă! Dar prima și prima dată mergeți la baie, să vă clătiți puțin, scoateți hainele ăstea ude de pe voi și între timp caut eu ceva uscat în care să vă schimbați!,spuse bătrânul, privind la băltoacele lăsate de cei trei pe cimentul holului.
- Bine, dar, știți..., încercă Lidia.
- Da, știu că o să răciți dacă nu vă schimbați imediat! E ordin! Baia este acolo, lângă bucătărie, în capătul holului. Din fericire am dat drumul la boiler și cred că apa a apucat să se încălzească suficient.
- Dar nu putem să...abuzăm, așa, de amabilitatea dumneavoastră, mai ales că baia o pregătiseți să vă faceți dumneavoastră baie, nu noi..., încercă Ldia.
- Nu vă faceți griji, eu mai am timp, pe când voi trebuie să vă grăbiți, haideți,fuguța!
Bătrânul îi impinse pe cei trei în baie, le arătă pe scurt cum funcționează, spunându-le:
- Apa e cam puțină pentru trei persoane, dar vă puteți, totuși, clăti cu dușul. Vă aduc imediat niște prosoape curate și până vă spălați vă găsesc ceva de îmbrăcat, așa, provizoriu, până vi se usucă hăinuțele. Mă tem că asta va cam dura....Și , vreți, nu vreți, veți rămâne aici peste noapte. Să vedeți că nu e chiar așa de rău la țară! Vă pun și uscătorul de păr în priză, iar schimburile le veți găsi aici, pe scaun.
Bătrânul intră într-una dintre celelalte camere și se întoarse ,după câteva minute, cu prosoapele, un halat de baie și două tricouri de-ale lui, mai aduse și niște papuci de plastic, după care se duse la bucătărie. În baie, Lidia se apucă să-și spele copiii și după ce-i clăti bine și-i șterse cu prosopul, le zvântă părul și-i îmbrăcă în tricourile care le venea lungi și largi , ceea ce-i amuza nespus. Le clăti și le stoarse și hăinuțele ude și de abia după aceea se spălă și ea cât de cât, apoi le întinse la uscat pe un suport de sârmă. Ieșiră, în sfârșit, toți trei din baie. Copiii lipăiau de zor cu papucii prea mari pentru piciorușele lor și se amuzau fâlfâindu-și tricourile care le veneau ca niște rochii lungi și prea largi, pe când mama lor se înfășurase în halatul bătrânului, care îi venea până în pământ, ea fiind mai micuță de statură.
- Aici, aici, veniți încoace, le strigă bătrânul Vanea din ușa bucătăriei. Haideți, poftiți la masă! Sunt sigur că vă este foame! Uite, v-am pregătit ceva rustic, așa, la repezeală, adică omletă și mămăligă cu lapte acrit. Să fi știut că am așa oaspeți drăguți, mă prezentam și eu cu ceva mai acătării!
- Vai, domnu Vanea, nu vă mai scuzați atâta! Noi suntem de vină că am dat buzna așa, neinvitați, la dumneavoastră!, spuse Lidia cu jenă.
- Paaardon , că v-am invitat!
- Nici nu știm cum să vă mai mulțumim!
- Nici nu trebuie ! Voi fi încântat să iau cina cu voi, mai ales că e mult timp de când mănânc tot singur....Câteodată mai și sar peste cină, când nu am poftă de mâncare.
- Mami, mie mi-e foame, spuse băiețelul.
- Bravo, Robert, ești un băiat de treabă!, spuse Vanea, mângâind copilul pe obraz. Ia spune-i tu lui unchiul Vanea, de când n-ați mai mâncat voi astăzi?
- De azi dimineață, răspunse Lidia în locul lui. Ce rost are să ne ascundem, noi am mâncat doar câțiva biscuiți, ca să ne ajungă banii de drum. Și mai vrem să cunoașteți adevărul despre noi....
- Bine, o să-mi spuneți ce aveți de spus, dar mai întâi, vă rog, haideți, că se răcește mâncarea. Totul este ...cum să-i spun, ecologic, bio, mă rog, natural și sănătos. Ouăle sunt de la găinile mele, hrănite natural, laptele este de la vaca unui vecin, care o ține doar cu iarbă curată, iar mălaiul este din porumbul cultivat de mine și măcinat tot de mine, chiar ieri, deci e proaspăt și gustos! Sau, cel puțin așa mi se pare mie...
Copiii nu mai așteptară alt îndemn și se puseră pe mâncat zdravăn, în timp ce mama lor înghițea parcă cu noduri, dar, spre satisfacția gazdei, mâncară tot din farfuriile umplute cu vârf.
- Bravo, copii, văd că ați fost foarte cuminți! Mai doriți supliment?
- La mine nu mai încape, spuse băiețelul, bătându-se cu palma peste burtică.
- Nici la mine, completă și fetița.
- Cum se spune la sfârșit?, întrebă mama.
- Sărut mâna pentru masă, c-a fost bună și gustoasă și bucătăreasa frumoasă!, spuseră copiii în cor, ceea ce-l amuză nespus pe Vanea.
- Bravo, unchiul Vanea a ajuns și bucătăreasă frumoasă! Așa-mi spun cam toți cunoscuții, „unchiul Vanea”, ca personajului din piesa aia de Cehov.
- Știți, domnule Vanea..., începu Ldia.
- Unchiul Vanea !, o corectă el.
- Unchiu Vanea, trebuie să vă spunem că...noi am fugit de acasă! Suntem din Craiova și am venit cu trenul până la Sibiu și de acolo cu un microbuz până la intersecție. Ne-a spus șoferul pe unde să ne continuăm drumul și...iată-ne aici, unde știam că locuiește unchiul Pantelică, un văr de-al mamei, care ne-a tot invitat pe la el dar n-a vrut Dorin să venim. Dorin este soțul meu și...de el am fugit.
- Alte rude nu aveți?
- Părinții mei au murit când eu eram foate mică și m-au crescut bunicii dinspre mamă, dar au murit și ei. Ceilalți bunici muriseră înaintea lor....Copii, ce tot șușotiți acolo?, spuse Lidia, întrerupându-se, nu e frumos! Dacă aveți ceva de spus, ziceți-o cu voce tare, să audă toți cei prezenți!
- Ziceam că unchiul Vanea seamănă cu Moș Crăciun, spuse băiețelul, mustăcind.
- Robert, se poate? Nu e politicos ce faci!
- Ha-ha-ha-ha, făcu Vanea, lăsați-l, doamnă, că are dreptate! Astă iarnă chiar am fost Moș Crăciun pentru copiii de la grădiniță, că mă rugase un prieten de pe aici, din comuna de centru, directorul de la școală! Probabil că la iarnă o să repet figura pentru toată puștimea din comună, că cică am avut mare succes! Câțiva copii mai puțin convinși chiar au venit să mă tragă de barbă, să vadă ei dacă e a mea sau e pusă!
- M-am cunoscut cu soțul meu după facultate și ne-am căsătorit acum șaisprezece ani.
- Daaa? Așa de tânără? Adică...ce facultate?
- Management și finanțe.
- Nu prea pricep ...cu vârsta...
- Câți ani credeți că am?
- Vreo...treizeci, treizeci și...
- Și nouă! La toamnă fac patruzeci!
- Ooo! Nu credeam. Mulți înainte! La început mi s-a părut că suneți o fetiță....Mă derutau copiii, dar i-am auzit strigând „mami-mami”.
- Mulțumesc, la fel! Așa pățesc mereu pentru că sunt mai mică de statură. Am de abia un metru cicizeci și cinci. Dorin e însă înalt și eu am vrut neapărat să am un soț înalt.Ne-am înțeles foarte bine până acum vreo trei ani, când au început să apară problemele.
- Vă certați, vă bătea?
- Nu, problemele erau de natură...medicală. Comportamentul lui s-a schimbat în rău, a început să se poarte ciudat, să aibă pretenții absurde de la noi, ajungând efectiv să ne tortureze psihic.
- Adică avea...probleme de natură psihiatrică?
- Exact. Mi-am dat seama mai greu despre ce e vorba, că înainte nu avusese nici crize de gelozie, nici nu făcea...urât. Într-o zi, când el nu era acasă și am văzut că uitase să încuie seiful, unde eu nu aveam acces, am fost curioasă să văd ce e acolo. Erau ,desigur, bani, actele firmei, la care este el patron, dar și niște acte medicale de-ale...mamei lui. Aceasta murise puțin după căsătoria noastră, nici n-am cunoscut-o bine, iar tatăl lui divorțase de mai demult și plecase nu știu unde. La nunta fiului său unic a venit, totuși. Mama lui murise într-un fel de...accident, adică a căzut de la fereastra spitalului, de la eajul opt. Ea era medic.... Căzătura aceea fusese, de fapt, sinucidere, iar boala pentru care fusese internată în principal, că mai avea și altele, era...schizofrenia. Am constatat cu groază și disperare că Dorin își moștenise mama la capitolul ăsta! Am reușit să-l conving să meargă la medic și să se trateze. Boala s-a mai potolit, tratamentul avea efect, dar...la un moment dat n-a mai vrut să-l urmeze, sau...poate nici nu mai era eficient. Atunci a început calvarul nostru, cu...intermitențe. La un moment dat, când n-am mai suportat amenințările lui, că începuse să ne acuze că aducem spirite malefice în casă, că de fapt eu eram diavolul, că aveam ochii roșii, dar erau roșii de plâns, nu de altceva, și că ne va sacrifica, pentru prificare și că...și că...ne va..bea sângele!, mai spuse Lidia suspinând.
- Tati ne-a speriat foarte rău, spuse și fetița.
- Bine, dar n-ați anunțat poliția?
- Ba da,dar când au venit polțiștii la noi, a reușit, cu puterea de convingere a nebunilor, să-i convingă pe oamenii ăia că, de fapt, eu sunt nebuna! Iar acte propriu-zise de violență fizică nu exercitase împotriva noastră așa că n-aveam cu ce dovedi....Iar dacă până atunci îl tot suplineam la serviciu, unde este director, acum vreo săptămână mi-a interzis cu desăvârșire să mai calc pe acolo, deși sunt angajată cu acte în regulă, că...aș fi pactizat cu dușmanii să-i iau...firma! După aia mi-a luat totul, telefonul, actele, cheile de la mașină și toate cardurile, cât și banii numerar, încuindu-le pe toate în seiful căruia îi cunoștea doar el cifrul, ba a mai luat și telefoanele copiilor, cu toate că montase în ele un cip de urmărire, un fel de GPS, ca să știe mereu unde suntem, că și al meu era la fel. Motivase treaba asta că este pentru siguranța noastră și...l-am crezut. Ieri a venit acasă cu niște cuțite mari, trei la număr, pe care le-a cumpărat și ni le-a arătat, zicând, cu un rânjet feroce, că...sunt pentru „ziua cea mare a purificării”! De frică m-am încuiat cu copiii înr-o cameră cu ușă solidă și azi de dimineața am fugit pe fereastră, doar cu banii pe care i-au avut copiii în pușculițe. Nu mai puteam să risc nicio clipă să mai stau în casa aia a noastră! Și așa am ajuns aici, dar...mai departe chiar nu știu unde să ne ducem....
- Păi nu vă mai duceți nicăieri, rămâneți pur și simplu aici!
- Cum așa?
- Așa, simplu! Copii, vreți să vă petreceți o vacanță minunată aici, cu unchiul Vanea?
- Daaa! , răspunseră copiii spontan, spre deruta mamei lor.
- Democratic, cu majoritate de voturi, s-a hotărât să...petecem vacanța la țară, la...unchiul Vanea, dacă unchiul Panelică nu mai există! Obiecțiile se resping din start!
- Bine, dar...noi n-avem bani, n-avem acte, n-avem nimic, în afară de...necazuri.
- Necazurile le dăm pe gârlă și în rest...o să aveți de toate! Rezolvă unchiul Vanea! Nu vă gândiți la chetuieli pentru că eu sunt pensionar militar, am un venit ...decent, nu chiar o pensie din aia...nesimțită și...am mai lucrat și în străinătate, de unde mai vine un supliment de pensie.Acum un an și jumătate am cumpărat casa asta de la urmașii unor sași plecați în Germania și care doreau să scape de o grijă, așa că mi-au vândut-o cu numai două mii de euro, cu tot ce era în ea, mobilă, vase, lenjerii, aparate electrocasnice. Ați văzut că toate sunt cam vechi la mine, dar cum nici eu nu sunt mai proaspăt....Am împlinit șaizeci de ...primăveri în primăvara asta.
- O, mulți înainte, cu sănătate ! Bine, dar...o să aveți griji în plus cu noi și...noi nu știu cum o să ne revanșăm vreodată!, zise Lidia, clătinând din cap.
- Dar nu e nevoie să vă revanșați! Dați-mi și mie voie să fiu util cuiva! Vedeți că stau singur și...fără un rost anume, decât , să zicem, studiile mele de biologie. Am fost inginer chimist, la armată, cu ultimul grad de maior, am lucrat la Nitramonia Făgăraș, unde mă ocupam de explozivi, pentru armată, desigur. Am fost și eu căsătorit, mi s-a părut că suntem fericiți, cu fetița noastră, care cânta la pian și dansa la clubul copiilor, la clasa de balet, dar...la paisprezece ani a făcut o boală misterioasă, pe care doctorii n-au putut să o deslușească atunci, se pare că ...o leucemie și...a murit. În noaptea de după moartea ei...am albit complet.O să vă arăt niște poze mai vechi,cu mine, să vedeți dacă mă mai recunoașteți. Am încercat, eu cu soția, să facem cumva față situației dar...după câțiva ani ea a făcut un cancer galopant și...a murit și ea. Atunci m-am gândit că cel mai bine ar fi să mor și eu, înr-o explozie care să mă facă fărâme! Continuam să merg la serviciu așa, ca în transă, așa că șeful meu direct a propus să fiu mutat la altă secție și m-au mutat la vopsele, interzicându-le celorlalți să mă mai lase să mă apropii de explozivi. Asta am aflat-o ulterior. La vopsele m-au pus la muncă din greu, ca să-mi abată atenția de la gândurile mele negre. Ba mi-au dat și o sarcină specială și anume să inventez niște vopsele care să aibă un miros plăcut! Cred că și găselnița asta era special pentru mine, că cine avea nevoie neapărat de ...vopsele parfumate? Eu însă mi-am luat sarcina în serios și am inventat niște compuși chimici care imitau parfumul floral și nici nu erau prea costisitori. Șefii au fost , se pare, încântați și m-au pus să brevetez mica mea invenție, ceea ce am și făcut. După câțiva ani însă întreprinderea a luat-o rău de tot la vale și...cei care puteau ieși la pensie au fost rugați să plece. Printre ei mă număram și eu. Atunci am vândut tot, apartament, mobilă, căsuța de vacanță și am păstrat numai mașina și un geamantan cu amintiri, cu care am plecat în lume, ajungând la ...Craiova!
- Ooo, ați locuit și în orașul nostru?
- Da, dar nu prea mult timp, pentru că s-a ales praful și de Combinatul Chimic de acolo, așa că...am plecat în Italia, la Milano, să mă angajez la o firmă ce producea vopsele pentru automobile. Ajus acolo, le-am spus că sunt inginer chimist, cu experiență, că mă pricep și la vopselurile lor, așa că mi-au oferit să mă angajeze ca....muncitor calificat! A trebuit să primesc pentru că pensia de acasă nu-mi ajungea acolo, dar i-am dat dracului pe stronții ăia cu prima ocazie și am plecat...în Franța, mai precis în Sudul Franței, la Grasse, cel numit și orașul parfumurilor. Acolo m-am lăudat, nu-i așa, cu brevetul meu de invenție, care lea plăcut și...m-au angajat, cu salariu foarte bun pentru un străin ca mine. M-am bucurat și eu că sunt apreciat și că pot să-mi pun în practică cunoștințele. Fusesem întâi angajat de probă, pe șase luni, timp în care am fabricat parfumul meu sintetic ce imita așa de bine florile naturale că-i derutam și pe cunoscători. La expirarea celor șase luni iată că...nu mi-au înnoit contractul! Am fost foarte uimit, pentru că mă lăudaseră mereu, nu s-a înregistrat nici cea mai mică nemulțumire la adresa mea și totuși....M-am dus să le cer, cum s-ar zice, socoteală, dar mă tot abureau ,cu tot felul de pretexte, fără să-mi dea un răspuns tranșant. Tocmai îi dădusem dracului când...iată că au trimis pe cineva după mine, să vin să-mi semnez contractul pe termen nedeterminat. Hoppaaa, mi-am zis, uite ce înseamnă să fii prudent și cu cinci minte mai devreme ca alții! Tot fabricând la ei parfuml meu, au crezut că-l pot face și ei, fără mine, că doar mă urmăriseră ce făceam și știau toate componentele. Ce nu știau ei, era un mic secret, legat de ordinea în care se adăugau componentele și, mai ales, de temperatura acestora. Produsul ieșea și așa, numai că nu era stabil, după vreo săptămână se descompunea pur și simplu, așa că...am lucrat opt ani la făbricuța aceea, până când m-am hotărât să vin acasă, în zona unde trăisem și vremuri mai bune, dar nu în Făgăraș, că era prea trist pentru mine acolo. Mă săturasem și de umblat prin lume, că plecam în fiecare concediu anual cât mai departe, în țările cele mai exotice.Sper să am ocazia să vă povestesc pe unde am umblat. Așa am ajuns aici, hotărât să-mi continui pasiunea mea pentru natură! Am avut și aici oarece succes pentru că...am descoperit specii noi, care nu se află în niciun tratat de specialitate. O să vă arăt, dacă vă interesează.
- Pe copii cred că i-ar interesa, spuse ea, poate și pe mine, dacă voi reuși să mă liniștesc.
- Bun,și atunci cum rămâne cu invitația mea, se aprobă sau...
- Este o invitație formulată prea elegant și...de o persoană deosebită, ca să nu o acceptăm. Vom rămâne atâta timp cât nu vă inoportunăm.
- Ooo, ce bine ! Atunci înseamnă că veți rămâne aici...pentru totdeauna!
- Ha-ha-ha, nici chiar așa...
- Uite, ne-am luat cu vorba și copiilor le e somn! Să vă arăt unde veți dormi.Este un dormitor cu un pat mare, cu saltea de paie și dună, în stil săsesc. Sper că vă veți simți bine acolo; încăpeți toți trei în pat și cred că așa și doriți, să rămâneți împreună peste noapte.
- O, da, este...excelent, spuse ea după ce intră în dormitor. Dar...dumeavoastră unde veți dormi? Că nu vrem să vă luăm locul...
- Eu voi dormi unde dorm de obicei, adică în...laborator, camera de lângă bucătărie, unde am un pat și tot ce-mi trebuie la îndemână, ca să-mi notez eventualele idei ce mi-ar veni în cursul nopții. Nu se spune că noaptea este un sfetnic bun? Deocamdată puteți folosi halatul și tricourile pe post de pijamale, dar se rezolvă și asta, în cursul zilei de mâine. Să vedeți că nu o să vă lipsească nimic...esențial.
........








autor Andrei Radu    3/23/2018


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian