Freamătul dorului dor
M-a prins freamătul dorului dor Cu riduri de toamnă-n pridvor, Privesc zarea care-mi sfinţeşte Singurătatea. O stea mă ţinteşte.
În clipa zăpezii, printre troiene, Din barba Domnului ea se va cerne, Interiorul meu nu se încurcă, O va primi cu braţe de nălucă!
Te nasc în mine rază de-nceput
Iarna-n frunză verde se dezgheață Când ne-mbrățișăm de dimineață. Ne salutăm cu ochii larg deschiși, De frumusețea lor suntem cuprinși, Tu îi porți, eu știu că-mi aparțin, Dăruiți îmi sunt de sfânt destin!
Frumoasa mea, frunză lipită-n geam, Rămâi așa, în suflet să te am, În inimă să-ți port poza ta vie, Să îmi fii cânt de aripă târzie. Te-mbrățișez, frumoasa mea de vis, Te răpesc din largul necuprins, Zbor spre tine, ca să-ți fiu aproape, Peste-ncercări, peste adânc de ape.
Te nasc în mine rază de-nceput, Floare răsărită în inima-mi de lut, Amestecată-n sânge cu tărie Pe treapta vieţii, rod de poezie!
În buzunarul inimii am pus îngeri la pândă
În templul iubirii intrăm râzând, cântând, Cu gesturi florale în spusul cuvânt, Îngerii se roagă de noi să-i mângâiem, Tu zâmbești când îi sculptez în lemn.
În atingerea potrivirii noastre prelungi Mă declin scuturat de prietenii slugi, Mă despart sau mă apropii de tine mereu Pe cărarea pe unde-a mers şi Dumnezeu.
Fiorii mișcă mușchii învinși de durere, Pe poarta iubirii râd ochi de plăcere, Cu cine storc fierbințeala topită în noi Dacă veşnic, frumos, o împărțim la doi?
Păru-ţi atârnă pe bigudiul razelor solare, Prin florile inimii am cosit cărare Și-n buzunarul ei am pus îngeri la pândă Să ardă cobra ce vrea să ne vândă!
Iubirea cu slove de vis
Știu când sosesc, nu știu când plec, Cu visul să visez mă-ntrec, Un ochi închid în buze dulci, În zborul presărat de cuci, Când degetele-ncet mângâie Torsul scăldat în alămâie.
Știi cât de mult vreau să nu plec, Mere din sânu-ți să culeg. Să semăn miezul lor în lume, În lacrima cu al tău nume, După o noapte-n care-am scris Iubirea cu slove de vis!
Din viață-n ireal…
Ieri dimineață se vorbea de sănătate, De accidente și de moarte Pe un post media plătit, de noi, în rate.
Grav, nepotul meu spune-ndurerat: Dacă mama mea moare, cu adevărat Las lacrimile să curgă pe mormântu-i curat.
Pentru că o iubesc atâta de mult Și țărânei durerea îi ascult. Sufletul mi-a plâns, rămăsesem mut.
Telefonul sună: - vino la spital Mama,ta, bătrâna, e în ultim hal, Ochii îi atârnă din viață-n ireal!
Fiorul tău cu care m-ai pătruns
Zăpada nopții este enormă carte, Din ea desprinse-s pagini fermecate, Citesc mereu, pentru a câta oară, Imaginea ce inima-mi doboară?
Poză lângă poză pun în sânge, Dorul neatingerii ne plânge, Ești floarea răsărită-n val de vânt, Poză retușată în propriul meu cuvânt.
Râzi sau cânți? Mă leagăn în uimire Că torsul tău pătruns mi-i de iubire, Iar eu stropșit de gravitatea mută Port în atrii fotografia-ți crudă.
O netezesc în dorul dimineții, Când mă trezesc alinturile vieții, Prin zăpada-ntinsă, o enormă carte, Unde am de tine, în citire parte.
Mierea dulce în “n” fotografii, Rămâne gustul scris în poezii – Iubire sacră în focul ascuns De fiorul tău cu care m-ai pătruns!
Muză și regină
Mă-aciuez la pieptul tău ca îngerul sfios, Vreau să-ți pipăi văpaia de lumină, Să-ți dau cu grijă halatul pufos jos, Să-ți văd torsul de muză și regină.
Ne întrupăm în goliciunea noastră, Săpăm izvorul de țipete-n plăceri, Ne simțim plutind în curcubeul Pe care-am vrut să-l mângâiem și ieri.
Dar azi, acum, mai bine-i ca oricând, Silabisim plăcerea silabă cu silabă, Ne întrecem în pasiuni și vise Făcându-ne din gânduri o coroniță dalbă
O vei purta și tu, și eu , pe rând, În vremuri viitoare vopsite cu rugină Și o să-ți dau mereu halatul pufos jos Să îmi rămâi în doruri muză și regină!
Zidirea iubirii
Ia sufletu-n palme, mângâie-l cu lumină, Până steaua nopţii s-aprinde în grădină.
Femeia care-o stinge intră în durere, Lacrima dorinţei spală-a ta plăcere.
Suprimă macazul florilor din fân Zidindu-i iubirea la tine în sân!
Iarna plânge pe la geamuri
Arde focul, nu-arde focul, Unu-n altul ne-ncălzim, Iarna plânge pe la geamuri, Geloasă-i că ne iubim.
Nici prin gând nu-i treacă dorul C-aș putea pe apucate Să-i sărut buza de gheață Din crengi cu frunze uscate.
Numai tu când vântul țipă În al albului pustiu, Știi să mă aduni la piept, Să ne-ncălzim pân` târziu.
Este - atâta foc în noi De s-aprind și stelele, Cerul se miră-n tăcere – Cum de n-ard saltelele.
Vântul bate, gerul arde, Noi ne fixăm unu-n altul, Este-atâta pasiune De se zguduie și satul.
Arde focul, nu-arde focul, Noi și-n gheață ne topim, Iarna plânge pe la geamuri, Geloasă-i că ne iubim.
Cioplesc într-un fir de nisip
Cioplesc în ultima clipă într-un fir de nisip Statuia răsturnată-n clepsidra poemelor mele, În patima sângelui cu răbdare muncesc și trăiesc Înmulțind bobul de grâu sub câmpul de stele.
Stoluri în zbor sub zare se nasc, prin ele zburăm, Cu aripi desenate în imagini vegheate de duh, Tainic te aștept în noaptea cu luna-mplinită Să adunăm în setea din noi rodii în coajă de puf.
În zvâcniri de iubiri și doruri cu vene-n uscare Vom flutura istoria ninsorii cu trup de îngheț, Apoi m-oi ascunde la tine-n retină ca fulgul Ce se topește pe crucea uitării sfidător, cu dispreț.
|
Marin Moscu 3/22/2018 |
Contact: |
|
|