Carti in lucru - De unul singur
Mă pornisem dintr-un oraș sau localitate și trebuia să ajung în altul dar m-am uitat cu milă la pingelele mele și am constatat că nu îmi ajungeau pentru așa drum așa că se ivi nevoia să trec pe la un atelier auto.Nu,nu puteam să parcurg traseul fiindcă era duminică și angajații se găseau pe la casele lor,sălașuri cărora nu le știam adresele.
În plus,plecatul în marș într-o astfel de zi aducea a ghinion care urma să mă răsstoarne în prima groapă disponibilă.M-am ridicat cu greu în picioare,însoțit de un tremur evident al ghenunchilor pe care nu puteam să îl opresc .Dar nici să îi aflu cauza.
Mai trebuia să ies din casă și să aleg o direcție pe care să o fi apucat, să circul,ce pisici.Chiar dacă ar fi fost mai bine să fi rămas pe scaun,cu pipa în gură.
Curând ușa avea să se deschidă singură,să îmi lase nevasta să intre și să mă întrebe cu voce ascuțită motivul pentru care nu plecasem încă.Nu mai îmi aduceam aminte de câtă vreme o luasem dar nici unul dintre prieteni nu vroia să facem schimb.
Cu gesturi nădușite mi-am băgat pipa în buzunar după care m-am ridicat fără să îi răspund vrăjitoarei,gata de despărțire.
În loc să fi tors și ea niște lână,venise cu aparatul de măsurat tensiunea și cu glucometrul de parcă aș mai fi avut chef de așa ceva.Nu i-am făcut nici măcar semn de LA REVEDERE și am părăsit de primă urgență bătătura.După ce am făcut prima dreaptă, am uitat până și numele matroanei.Ar fi trebuit să îmi iasă înainte și să mă roage cu lacrimi în ochi să rămân dar cutra n-a făcut-o.Probabil că se îndesase într-una din camere,privind pereții cu creierul gol,ca să- ii fie mai ușor .Nu îmi simțeam pașii fiindcă mă depărtau de o situație care devenise disperată.
Încetul cu încetul părăseam satul și îmi doream ca toți câinii să doarmă,uitând că mă cunoștea fiecare în parte.Îmi luasem costumul cel bun și păream un orășan rătăcit printre colinele alea care nu mă salutau niciodată.
Dar nici eu nu urcam vreodată pe ele și asta ca să le fac în ciudă și celor din localitate,cei care m-ar fi dat de-a dura tot timpul.Nevasta mă privea cu ochi lungi și își ținea mâna la gură de parcă s-ar fi aflat la slujbă.
Mama ei de zi că nici de sărbători nu puteai să fi stat liniștit în casă.Se ducea vestea de la una la alta după care soția intra în mine și mă determina să mă duc la biserică,locul ăla unde statul pe scaune se dovedea un chin fiindcă șezutul îmi era menținut doar de vreo cinci centimetri de lemn.
De fiecare dată mă juram să nu mai trec pe acolo.Dar acuma scăpasem fiindcă pantofii mă purtau deja în afara satului și dacă nu eram atent,puteam să nimeresc în următorul.
Mi-am băgat mâinile în buzunare și am constatat că prin ele fluiera vântul a pagubă dar asta nu mai trebuia să o știe nimeni.
O clipă m-am gândit să iau rata dar m-am uitat la Soare și mi-am zis că nu era o propunere prea interesantă de vreme ce poziția astrului zilei îmi spunea că mă aflam între două curse.
Și încă nu obosisem,puteam să mai umblu,să fac distanța aia care m-ar fi scos din orice pericol matrimonial .
La plecare nu fusesem convins că mă păștea vreo năpastă dar fiecare pas pe care îl făceam se punea cumva la baza stării respective,senzație care se ridica tot mai sus și mai departe de mine .Ținutul pe unde umblam părea abandonat de ființele vii cât despre cele moarte nu întreba nimeni.Ar fi trebuit să dau măcar de vreo doi,trei țărani care să se fi cocoțat pe o palmă de pământ situată în pantă,la coasă.Dar nici vorbă de așa ceva și lucrul ăsta mă făcea să mă întreb dacă nu fuseseră anunțați din vreme de trecerea mea.Muierea mea putea să fi aranjat ceva,ca să nu mă mai bucur de nimic.Parcă o și vedeam călcându-mi pe urme,fără zgomot.
Copacii începuseră să se îndesească în jurul meu și mai aveau doar să treacă prin mine.
Erau cu toții în floarea vârstei,chestie pe care o puteam afirma și despre mine fără a fi exagerat prea mult și mai ales fără asistență .Nu știa nimeni că plecam pentru totdeauna și lucrul ăsta mă liniștea în bună măsură . După vreo doi kilometri urma să ajung la stația de autobuz pe care nu o văzusem prea des.Femeia mea semăna cu toate muierile din comună,motiv pentru care nu am avut niciodată pornirea să o înșel,să o schimb măcar temporar cu alta.Toate erau alcătuite și arătau la fel așa că mai bine mă duceam la cârciumă.
Dar către seară trebuia să ies de acolo și să ajung acasă pe mai multe cărări,fiecare ducând prin apropierea pervazului pe care își rezema Viorela țâțele.Însă eu nu o băgam în seamă fiindcă era de la oraș și pe deasupra mai era și cam grasă,nu ca a mea.
Dar de a mea trebuia să mă rog câte o săptămână până să vină la pat astfel încât să îmi fi făcut loc și mie.
Nu mai trebuia să mă rog de ea și de acum înainte nu avea decât să facă tot ceea ce vroia cu aia a ei.Să o fi dat în dreapta și stânga,nu mai conta pentru mine .
Stația era deja aproape și un iz ușor de benzină îmi umplea nărileȚi parcă ar fi trebuit să țin pe cineva de mână.Așa era la oraș.Nu mă mai consideram legat de arie.
La un moment dat l-am văzut pe EL,cel care mă purta prin locurile ferite de pericole,cel care îmi ușura viața considerabil.Nu puteam să îi văd fața fiindcă era puțin prea departe dar îi intuiam esența,o zeamă asemănătoare cu a mea.Dacă încercam să mă apropii de EL,dumnealui devenea invizibil și transformarea asta mă făcea să cred că mi se datora exclusiv.L-am lăsat în plata Domnului și după o vreme nici măcar nu l-am mai simțit prin minte .În curând urma să apară și autobuzul și asta după ce avea să circule o distanță suficientă prin mine.
De stație nu se mai apropie nimeni și asta mă bucură cu totul fiindcă în mod sigur aveam să găsesc loc de stat jos în mașină.Stârnea praf încă de la distanță.Opri în dreptul meu și deschise ușa din față,ca o invitație la dans.Dar câteva fire nevăzute mă mai legau de sat și parcă însăși consoarta le manevra.
Păi dacă le ținea ea,de ce nu protestase la plecare?
Am luat o foarfecă,le-am tăiat și le-am lăsat să cadă fără să mai fi privit nici măcar orizontul.
Între timp copacii se răriseră iar eu aveam loc să respir de unul singur .Șoferul îmi tăie biletul după care mă invită să iau loc puțin mai în spate.
Avu grijă să închidă ușa după care o pornirăm către oraș,trecând mai întâi printr-o pădure de care lumea zicea că era nebună.Dar eu îmi vedeam de ale mele și nu îmi păsa de tovarășii de călătorie care stăteau pe scaune asemenea unor saci de cartofi.
Ce puteam să vorbesc eu cu un sac de cartofi?
Erau de preferat ființele vii și de fapt nu plătisem și pentru așa ceva.
Plecând de acasă, făcusem istorie.Le și vedeam pe femeile satului adunate câte două,cu mine în gură.Ce mai,urmau să mă bage în manualele școlare,cu scurte notițe biografice.Aș fi preferat să le fi scris eu,să fi fost mai aproape de realitate.Tot prin real circula și mijlocul de transport în care călătorii nu scoteau nici măcar o vorbă,situație în care conducătorul auto dădu drumul aparatului de radio ALBATROS pe care îl purta în permanență cu sine.Eu nu avusesem decât un NEPTUN nenorocit dar scăpasem și de grija lui,adică le lăsasem pe toate în urmă,tot mai în urmă,vorba roților care se rostogoleau către o distanță tot mai mare.
PAUZĂ PENTRU URINAT,urlă șoferul după care trase în apropierea unui soi de han dar pe mine nu mă apucase încă așa că am rămas nemișcat pe scaunul meu.Au coborât doar câteva femei cu fețele aproape acoperite,să nu fie recunoscute.Dar celorlalți nu le păsa că dumnealor nu își puteau stăpâni bășica.
-Măi nene,întrebă un isteț,mai avem mult până departe?
Tot departe mergeam și eu dar șoferul nu binevoi să răspundă așa că urmă să rămân și eu în necunoscut.Nu mai mergea să îl fi întrebat și eu același lucru fiindcă două babe din apropiere ziceau că avea o burtă imensă.Caracteristică mai tuturor șoferilor.
-Nene,dar ți-e rușine să răspunzi?
-Băiete,dă-te jos că poate te taie și pe tine.
Împricinatul coborî repede și dispăru de pe scenă.Ochii șoferului se bulbucaseră de parcă venise ziua de sacrificiu.
-Gata,în două minute plecăm.Doar n-o s-aștept după toți mutălăii.Nu avea importanță dacă vreo câțiva urmau să rămână pe jos de vreme ce la el toate se măsurau în minute.Închise ușa și dădu să pornească motorul.Vreo trei femei se strânseră în afara ușii și începură să bată dureros cu degetele.Marele conducător oftă adânc și din rărunchi și își făcu pomană cu ele deschizând ușa.
-Altădată să nu se mai întâmple.
Sigur că nu,domnu,dar ce credeai?Mi-am dus mâna la gură ca să nu mi se reverse vorbele până la el.Conducea foarte concentrat și cute neașteptate i se desenau pe frunte.Eu continuam să mmă îndoiesc de faptul că ar fi avut așa ceva.Dar l-am lăsat în durerea lui iar eu m-am retras în mine,la o parolă cu eul meu căruia nu îi venea să creadă că devenisem liber.
Ne apropiam tot mai tare de oraș la care eu mă întrebam unde avea să ne debarce grasul.De fapt nu avea nici o importanță de vreme ce reluasem totul de la început.Mă gândeam că poate urma să dorm pe sub poduri dar nu îmi păsa fiindcă mă obișnuisem cu așa ceva.Din vreme în vreme fusesem nevoit să fiu paznic pe arie,cu bățul pe care ar fi trebuit să îl folosesc împotriva hoților.Dar somnul era mult mai dulce decât umblatul prin noapte de colo- colo.
Gumele autocarului continuau să se învârtă în vreme ce o părere de seară începuse să se aștearnă în jur.
-Mai avem un sfert de oră,fraților.
Nu îi răspunse nimeni fiindcă nici unul nu vroia să își riște drumul rămas.
Ne băgă într-o piață imensă după care deschise ambele uși.
-Gata,până aici ați plătit.O bătrânică mai firavă se opri în dreptul lui și îl amenință cu pumnul.Era părerea tuturor celor care mai rămăseseră în mașină,curioși să îi vadă reacția.
-Hai mamaie,dute și dumneata acasă că te-or fi așteptând nepoții.Bătrâna își băgă oasele în chimir și coborî iute cele câteva trepte care o separau de peron,fără să îl mai privească pe malac.Individ cu care eu nu aveam nimic de împărțit. ă
Cerul se revărsă deasupra capului meu și îmi înlătură repede toate amintirile legate de drum.Parcă nu aș mai fi călătorit niciodată cu rata.Șoferul își aprinsese o mahorcă ieftină și în mod sigur că în cîteva minute firele de tutun aveau să îi umple gura și să îi taie din plăcere.Vreme în care eu eram sigur că dacă îmi întindeam aripile,aveam să zbor.
Ca de fiecare dată, mi-am lăsat pașii să mă poarte în voie.Aveau să mă ducă spre un final neașteptat de care să nu mă fi mirat prea tare.
Un colț de lume pentru prima mea noapte nu avea să îmi fie greu să găsesc.
Se lăsase seara și cred că avea de gând să îmi umple chiar și gura.O bancă de lemn mi se propti înainte și îmi dădu de știre că ajunsesem la locul care îmi fusese destinat.Afară nu era prea rece așa că am tras haina peste mine și am continuat să ascult sunetele ciudate scoase de metropolă.Neștiindu-i dimensiunile,aveam inpresia că era imensă,ceva care nu se mai sfârșea niciodată.Dar gândurile mi se muiară și încetul cu încetul am adormit în pantofii mei personali,nu ai nevestei.
-Domnule,ia fă bine și eliberează banca pentru publicul călător.Purta uniformă,voce aspră și o mătură imensă cu care m-ar fi putut înlătura de pe locul menționat fără prea mari eforturi.
|
Franncisc Pall/ Toronto 3/19/2018 |
Contact: |
|
|
