Uluitoarea viață a pustnicului român Ioan Iacob și opera sa - „hrană duhovnicească”
Călugărul cărturar Ioan Iacob (1913 - 1960) a fost un sihastru român care s-a nevoit 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe Valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva, viața sa cu adevărat uluitoare și opera sa literară de profundă spiritualitate plasându-l în elita noastră monahală.
Viața. Cuviosul Ioan Iacob s-a născut în satul Crăiniceni, comuna Păltiniș, județul Botoșani, la 23 iulie 1913, într-o familie de țărani credincioși, Maxim și Ecaterina, fiind singur la părinți. A primit numele de botez Ilie, iar în familie i se spunea „Iliuță”. La șase luni de la naștere, a rămas fără mamă în grija bunicii sale după tată, Maria Iacio, care l-a îngrijit ca o adevărată mamă timp de zece ani. Și-a pierdut și tatăl în anul 1916, decedat pe front, pe când copilul Ilie avea trei ani. Orfan în frageda sa pruncie de ambii părinți, avea tată pe Dumnezeu în cer și mamă pe smerita sa bunică, Maria, văduvă, care l-a crescut și ocrotit cu dragostea ei până la vârsta de zece ani, când, în 1923, aceasta a trecut în eternitate, după care copilul este luat în familia unchiului Alecu Iacob care avea șase copii. Este, fără îndoială, tulburătoare grija și strădania bunicii de a suplini lipsa mângăierii părintești, mărturiile păstrate de la bătrânii din satul natal fiind cutremurătoare. Potrivit acestora, bunica își ducea zilnic nepoțelul să i-l alăpteze mamele tinere din apropiere și stătea de veghe lângă el ziua și noaptea până ce copilul a început să vorbească. Vara, când pleca la lucrul câmpului, punea copilul intr-o traistă încât numai capul i se vedea, îl așeza în spate, își făcea cruce și, cu lacrimi în ochi și cu rugăciunea pe buze, se ducea la muncă. Acolo îl adăpostea la umbra unui copac până la apusul soarelui, după care îl punea în traistă și îl ducea acasă. După ce îl hrănea, îl așeza lângă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni și metanii până noapte târziu, conform tradiției străbune. Fiind dezghețat la minte, copilul învață bine la școală, aducându-i mare bucurie bunicii. Mai târziu, bătrâna îl învăța pe de rost sfintele rugăciuni, îl ducea permanent la biserică, punându-l să citescă Psaltirea sau Patimile Domnului pentru că ea nu știa carte, timp în care plângea și făcea metanii.
Între anii 1926 - 1932, tânărul Ilie Iacob urmează gimnaziul la Cozmești - Cernăuți. După terminarea liceului, la vârsta de 20 de ani, datorită rezultatelor apreciabile la învățătură, este îndemnat de rude și prieteni să se îndrepte spre teologie și să devină preot, dar conștiința și cugetul îl îmboldeau spre mănăstire.
În vara anului 1933, într-o zi de duminică pe când tinerii din sat se adunau la o nuntă, Ilie s-a închinat cu lacrimi în biserica din Crăiniceni, și-a sărutat crucile părinților din cimitirul satului și, luându-și rămas bun ce la cei apropiați, a plecat și a intrat ca viețuitor în obștea Mănăstirii Neamț. Trei ani a făcut ucenicie rasoforul Ilie pe lângă părintele Iov Burlacu, silindu-se să-i urmeze viața aspră, postul, tăcerea, smerenia, sărăcia și neîncetata rugăciune. A pus rânduială la biblioteca mănăstirii și a citit multe din învățăturile Sfinților Părinți, dând sfaturi bune fraților tineri, încât toți îi apreciau înțelepciunea și osteneala, fiind foarte iubit de întreaga obște a marii lavre. Văzând starețul și duhovnicii râvna sa, la 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare a Sfintelor Patimi, rasoforul Ilie Iacob a fost tuns în monahism, împreună cu alți zece frați, primind numele de Ioan.
Stăpânit de o dragoste nețărmurită pentru Hristos și viața pusticească de la Ierusalim, a cerut iertare și binecuvântare de la starețul mănăstirii și de la ceilalți membri ai obștei monahale și, împreună cu alți doi călugări din marea lavră, a plecat în Țara Sfântă, în luna noiembrie a aceluiași an, 1936. Primul popas a însemnat închinarea pe Golgota și sărutarea Sfântului Mormânt. Apoi, a străbătut toată Țara Sfântă, pășind pe urmele lui Iisus Hristos și a sfinților săi ocrotitori Ilie Tesviteanul și Ioan Botezătorul.
După ce s-a nevoit mai întâi singur într-o peșteră din pustiul Iordanului, s-a retras în obștea Mănăstirii Sfântului Sava de pe Valea Cedrilor, lângă Betlehem, unde mai erau alți câțiva sihaștri români. În cadrul obștei mănăstirii avea ascultarea de bibliotecar și infirmier. Noaptea, lua parte la serviciul religios din biserică, se ruga în chilie și se ocupa de biblioteca așezământului monastic, iar ziua, era infirmier și îngrijitor de bolnavi la bolnița din incintă. Cerceta pe călugării și sihaștrii bolnavi, le ducea mâncare, spăla rănile victimelor de război aduse aici de pe front și îi alina pe răniți cu dragoste, rugându-se neîntrerupt.
La sfatul arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului românesc de la Ierusalim, Cuviosul Ioan Iacob, la 14 septembrie 1947, a fost hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt de către Mitropolitul Irinarh. Apoi, a stat egumen, timp de cinci ani, la Schitul Sfântul Ioan Botezătorul de lângă râul Iordan, înființat de Patriarhia Română, adăugând aici noi osteneli pusticești.
În toamna anului 1952, starețul Ioan s-a retras în pustiul Hozeva, aproape de Ierihon, în apropierea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, împreună cu ucenicul său, monahul Ioanichie. A stat câteva luni în obște, iar apoi s-a așezat în peștera Sfânta Ana de pe valea pârâului Horat, unde erau și alți sihaștri, pentru a-și trăi ultimii ani ai vieții în continuă și deplină rugăciune.
La 5 august 1960, când avea doar 47 de ani, Cuviosul Ioan Iacob a trecut în veșnicie și a fost înmormântat în aceeași peșteră de egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Se spune că, după 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost găsit întreg, nealterat de timp și răspândind o bună mireasmă. La 15 august 1980, același egumen i-a pregătit o raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a așezat în ea și l-a dus în procesiune împreună cu câțiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din apropiere, depunându-i moaștele, cu binecuvântarea Patriarhului Benedict al Ierusalimului, în biserica mănăstirii unde se păstraeză și astăzi. Cuviosul Ioan Iacob este cinstit de toți ortodocșii, dar, mai ales de cei din România, Grecia, Cipru și Țara Sfântă, numeroși pelerini ducându-se să se închine la moaștele sale. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților, canonizându-l la data de 20 iunie 1992 sub numele de „Sfântul Ioan Iacob de la Neamț” și fixându-i-se zi de prăznuire 5 august, ziua mutării sale la cele veșnice.
Opera. Scrierile Cuviosului Ioan Iacob aparțin literaturii noastre creștine, ocupând un loc aparte. Este știut că au scris admirabile poezii creștine Mihai Eminescu, George Coșbuc, Octavian Goga ș.a., dar ce se impune remarcat este că niciunul dintre predescesori nu și-a dedicat întreaga operă ideilor creştine, așa cum a făcut sihastrul Ioan.
Cele două volume ale sale „Hrană duhovnicească”, subintitulate „Carte cu cele mai minunate și mai umilicioase cugetări care sue pe om cu sufletul la cer” (Ierusalim, 1968) și „Carte cu vedenii înfricoșate și scrieri prea minunate care ajută sufletului să scape de la moarte” (Ierusalim, 1970), ambele tipărite postum de prietenul său , monahul Ioanichie, ne descoperă nu numai o puternică personalitate monastică, ci și un iscusit mânuitor al condeiului trădând o convingere lăuntrică incontestabilă privind valoarea terapiei spirituale, lucru relevat atât de versurile sale originale, cât și de traducerile riguroase din literatura patristică.
Expresie a nenumăratelor stări sufletești pe care oricare om le trăiește, opera sa, plămădită în limbajul „hranei”, se prezintă ca o rugăciune caldă și psalm de laudă înălțat lui Dumnezeu izvorât din graiul tainic al inimii sale. Inspirate din poezia tradițională românească, îndeosebi din cea populară, creația sa poetică, inclusă în prima dintre cele două cărți, exprimă fără echivoc că preocuparea fundamentală a pustnicului Ioan, asemenea Sfinților Părinți, este problematica credinței, aceasta constituind un suport moral de prim ordin care îi asigura echilibrarea traiului său extrem de aspru și îndepărtarea sentimentului singurătății. Versurile sale lasă să răzbată toate suspinele sufletului său, dar și dragostea adâncă pentru viața curată, natura înconjurătoare și semenii săi.
Desigur, opera ieroschimonahului Ioan Iacob face parte din literatura călugărească, cea care se adresează în special spiritelor mai rafinate. Nu trebuie uitat însă că strălucirea de odinioară a literaturii patristice căreia cultura și spiritualitatea europeană îi datoreaza tot ce are mai sublim, a fost în cea mai mare parte opera celei mai alese elite monahale. În fine, este de necontestat că creația sa literară a îmbogățit literatura noastră cu o operă de spiritualitate ortodoxă de excepție în care se simte vibrația profundă a sufletului românesc.
Dorin Nădrău (S. U. A.)
|
Dorin Nădrău 3/19/2018 |
Contact: |
|
|
