Dialog cu fizicianul român Wladimir Paskievici din Montreal
Dacă vă uitati în “Larousse” ori în „Robert”2, fizicianului român Wladimir Paskievici, stabilit din 1959 în Canada, îi veti găsi un strămos feldmaresal rus, (1782-1856), distins în luptele cu francezii, cu turcii, la Brǎila. Cu asa o ascendentă, ar fi fost mare păcat, ca Wladimir să nu păsească falnic prin viată, mai ales că destinul l-a purtat din România, părăsită în 1947, putin înaintea alungării Regelui Mihai, spre Italia si de acolo în Argentina. Pentru studii specializate în domeniul fizicii nucleare, a ales Franta, unde a obtinut un doctorat în 1957, iar oportunitatea de a fi aproape de mama sa, ajunsă în Canada, l-a dus pe el si pe sotia lui, frantuzoaica Suzanne, spre Montreal unde avea loc, în 1958, un congres de fizicǎ nuclearǎ. Acolo a fost angajat ca profesor la Scoala Politehnică în 1959, simtindu-se primit bine.
“Wladimir a avut o viată fabuloasă!”suna exclamatia Mihaelei Pasat, profesor la Universitatea din Timisoara, care ne-a făcut legătura si l-a surprins pe fizicianul Paskievici cu afirmatia că noi două suntem prietene… de 60 de ani. Or, prietenul prietenei mele îmi este prieten! Eram la fel de dornici să ne întâlnim, după ce fiecare dintre noi culesese informatii despre celălalt, spre a face mai interesantă conversatia, pe care ab initio eram decisi să o si publicăm.
Nu mi-a fost deloc greu să-l recunosc pe Wladimir apărând jovial, suplu, cu o privire tinerească la cei peste 85 de ani ai săi. El a venit la Cenaclul “M. Eminescu” din Montreal, unde fusesem invitată. Aduceam cu mine noua carte “Radu Stanca. Evocări si interpretări în evantai”, si un film „Amintiri despre Lucian Blaga”, partea a 2-a, proaspăt realizat. Moderatorul seratei a fost scriitorul Leonard Ionut Voicu, presedintele Cenaclului, care îmi făcuse invitatia, drept care tin să-i multumesc si pe această cale.
Decum ne-am eliberat, dialogul si-a urmat cursul firesc.
-A/nca / S/îrghie/: Ati realizat la postul Nasul Tv Canada în ultimele 3 luni 6 emisiuni O viată într-o oră cu inteligenta doamnă redactor Felicia Popa. Sunt încântată să vă mărturisesc că ati strălucit povestindu-vă saga unei vieti de profesor universitar emerit în domeniul energiei nucleare. As împărti evolutia dumneavoastră în anii dinainte de stabilirea în Lumea Nouă si în perioada de după 1959 cu experienta universitară canadiană. S-o pornim de pe… linia mediană. Care sunt primele impresii pe care vi le-a făcut Canada?
-W/ladimir/ P/askievici/: Când m-am apropiat prima dată de Canada, din avion nu vedeam nimic fertil, doar munti si lacuri. Am coborât în plină vară din avion la Montreal, unde mama si sotul ei m-au condus pe străzi largi, cu multe benzinării si masini de prost gust, pe lângă magazine oribile din bulevardele St. Laurent si Ste. Catherine. Veneam din Europa, în special din Milano, unde femeile erau elegante, magazinele de blănuri străluceau, luxul era la el acasă. La Montreal vedeam bărbati în negru si femei în alb, adică erau multi seminaristi si preoti, pe de o parte si surori, pe de altǎ parte, într-o tară dominată de biserică. Autoritatea religioasă era suverană, dominând viata politică, scolile, mai ales spitalele, într-o vreme când nu existau asigurări medicale.
-A.S.: Eu vin acum din România, unde avem o traditie religioasă temeinică în istorie, nu? Totusi, consider că noi doi ne deosebim prin faptul că dumneavoastră ati plecat din tară înainte de impunerea ideologiei comuniste care era profund ateistă. În schimb, generatia mea a trăit toate contorsionările provocate de dictatura proletariatului, care ne-a opturat dreptul la gândire liberă si la credintă religioasă. Despre aberatiile la care s-a ajuns în scoala si în viata socială din România unei jumătăti de secol socialist vom vorbi altădată, căci este o temă greu de epuizat. Cum ati resimtit dumneavoastră personal la Montreal prin anii ’60 acea dictatură a religiei, de care vorbiti?
-W.P.: Am fost numit profesor la Universitatea din Montreal, unde la prima petrecere colegială mi s-a pus întrebarea “Ce religie ai?” Am răspuns că părintii mei sunt ortodocsi, dar că în Argentina dădusem examen de catolicism. Rectorul, Monseigneurul Lussier, care era preot catolic, mi-a mărturisit că sunt între primii necatolici angajati în Universitate. Observatia aceasta îmi semnala o mentalitate si o stare de lucruri cu totul specifică societătii canadiene franceze. După mai multi ani, un student al meu termina facultatea si l-am sfătuit să continue studiul ingineriei nucleare cu un masterat. Mi-a răspuns că părintii lui se opuneau unui asemenea proiect de viitor pentru că preotul la biserică le spusese că stiinta este opera diavolului. Mi-a trebuit o adevărată strategie, când i-am întâlnit pe acei părinti să-i conving că, după ce băiatul lor va termina si doctoratul, va deveni coleg cu mine la catedră, ceea ce s-a si întâmplat. Asadar, era o problemă de filozofie, un mod de viată în Quebecul acelei perioade, când societatea era în alb si în negru. Preotii conduceau învătământul, colegiile erau religioase, multe localităti si strǎzi aveau nume de sfinti. În viata politică domina un partid conservator, iar la biserică preotul le spunea credinciosilor că cerul este albastru si iadul este rosu, dirijându-i prin cele două culori din alegerile apropiate spre cel ce trebuia să câstige, albastrul fiind culoarea partidului conservator, rosul fiind cea a partidului liberal.
-A.S.: Cum ati înteles dumneavoastră, ca universitar prestigios, cu o formatie profesională solidă, cu care ati venit din universitatea franceză, să vă implicati în viata orasului?
-W.P.: Ca profesori universitari, noi eram solicitati să propunem niste teme, colectate de un organism de popularizarea culturii la liceele din oras. Eu, cu subiecte de fizică modernă, nucleară, cu teoria relativitătii, si un coleg, care preda biologie si prezenta teorii cu extraterestri, eram cei mai căutati. Niciodată nu stiam exact cum este publicul la care urma să vorbesc. După fiecare conferintă mi se puneau întrebări si nu plecam decât după ce se terminau toate întrebările, uneori întregul dialog cu liceeni si profesorii lor durând un ceas. La un liceu unde sala fusese plină de tineri îmbrăcati în negru, eu le-am vorbit de fizica modernă, un subiect incitant, presărat cu istorie, cu anecdote. La momentul întrebărilor, văd că se ridică un seminarist care mă privise tot timpul cu o anumită răceală neîncrezătoare. S-a ridicat să-mi spună că cele prezentate de mine erau în contradictie cu ce învătau elevii în acel liceu. Îl contrazisesem pe Sf. Toma! Ce să-i răspund? Spre uluirea întregii săli, am afirmat că “Sf. Toma este depăsit.” M-am grăbit să adaug că tot depăsit este Newton, la fel ca Einstein. Aceasta este legea progresului. Si cǎ e bine să fie asa, pentru cǎ va mai rǎmâne ceva de descoperit! Publicul a aplaudat. Era prima dată când cineva îndrăznise să afirme că “Sf. Toma este deposit”. Asteptam ca profesorii să nu suporte un asemenea afront, dar la plecare ei mi-au pus întrebarea: “Vii si anul viitor?”
-A.S.: Vă mărturisesc că nicăieri în Canada nu mă simt atât de bine ca în orasul Montreal, unde engleza este dublată cu brio de limba franceză, rostită – este drept – cu accente specifice Quebecului. Dumneavoastră ati fost un martor al devenirii orasului Montreal. Cum s-a metamorfozat el, ca să devină din orasul provincial anost al anilor ‘60 cea mai europeană metropolă a Canadei de acum?
-W.P.: Soarta a făcut din mine un spectator privilegiat al unei perioade cu totul deosebite din istoria Quebecului. Orasul Montreal s-a modernizat în perioada 1960-1980, când a avut o dezvoltare exceptională. Societatea cerea schimbare. Scolile, fie catolice, fie protestante, au început să aibă directori laici, se modernizau ca spirit. Cardinalul s-a retras, ca să nu se declanseze o luptă cu efecte nefaste. Primarul Jean Drapeau a curătat afacerile canadiene de mafiotii americani. Atunci s-au construit Bulevardul Metropolitan, Metroul si clădirea Expozitiei din 1967, care a galvanizat energiile orasului si ale întreprinderilor independente. Au fost cinci ani în care orasul s-a transformat într-un gigantic santier, unde s-au ridicat blocuri de locuinte, edificii pentru birouri, hoteluri moderne, insule artificiale pe fluviu, magazine de lux. A urmat complexul unde în 1976 gimnasta româncă Nadia Comăneci a dobândit uimitoarea ei victorie sportivă, cu care noi ne-am mândrit. Canada însăsi iesea dintr-un con de umbră si se făcea cunoscută, devenind mai vizibilă. Este adevărat că politica de imigrare încurajase popularea Vestului, nicidecum partea atlantică a tării, dar Quebecul avea personalitatea si modul lui particular de evolutie.
-A.S.: În popasurile mele aici, am observat că la Montreal comunitatea română este cea mai productivă cultural, ca si când mai fiecare membru al ei, prezent în Cenaclul “M. Eminescu”, este talentat, fie literar, fie ca pictor, ori manifestându-se chiar în amândouă domeniile. Am citit cu interes cartea dumneavoastră L’Arc en ciel de ma vie, care m-a ajutat să înteleg ce personalitate fascinantă aveti. Cum s-a constituit comunitatea română din Montreal?
-W.P.: Primul val de imigrati a sosit în Canada prin anii 1900, dar după Primul Război Mondial trăiau aici nu mai mult de 1000 de români. De ce doar atâtia? Pentru că nu aveau de ce să vină. În Quebec începând de prin 1950 a sosit al doilea val de români, cei iesiti deja din tară, ca medicul Sorin Sonea, care se specializase în microbiologie la Institutul Pasteur din Paris si a slujit Facultatea de Medicină din Montreal timp de 40 de ani. A avut o viată matusalemică, el murind la 96 de ani. Cu acelasi vapor soseau alături de medicul Sonea si alti intelectuali români bine pregătiti, dintre care unii studiaseră în Germania. Dar în timp ce inginerii erau usor angajati, medicii nu. Totusi, profesorul universitar emerit Sonea a fost medic remarcabil, a făcut cercetǎri în structura geneticǎ a bacteriilor, a tinut cursuri la facultate, devenind o celebritate. Avocatul Nicu Mateescu-Matte împreună cu sotia sa, Monica Matte, au devenit vedete nationale. Preotul dr. Petre Popescu a edificat noul lăcas al Bisericii Sf. Vestire, care pe atunci era singura biserică românească, pe când astăzi sunt în orasul nostru vreo 14 biserici ortodoxe. Aceasta, pentru că numărul imigrantilor români a crescut considerabil.
Doctorul Jean Tăranu a avut initiativa organizării în 1954 a primei asociatii române din Canada, ARC. Interesantă este si o altă personalitate, inginerul Mitescu, fost vicepresedinte la Compania de petrol Petrofina, ceea ce dovedea că avea un înat nivel de intelectualitate, era plasat bine în societate, era capabil să comunice cu autoritătile, iar sotia sa, doamna Dany, o adevărată enciclopedie, ajuta românii să se descurce. Comunitatea s-a strâns în jurul bisericii, preotul fiind un portparol în lupta anticomunistă. Cum acest grup devenise puternic, autoritătile din tară au trimis agenti care s-au infiltrat, dezbinându-ne. S-au produs astfel două fracturi, una între religiosi si laici, alta între anticomunisti si comunisti. Doctorul Tăranu organiza evenimente culturale. Dar unde, în biserică sau în afara ei? Conducerea era disputată între preot si doctorul initiator. Noul venit avea de ales, să treacă de o parte sau de cealaltă ori să rămână la mijloc. Pe măsură ce veneau noi imigranti români, din cel de al treilea val, cel de dupǎ Revolutie, fracturile s-au accentuat, apărând noi biserici, alte asociatii, societatea românească fiind transformată astăzi într-un mozaic caledoscopic. Animozitătile au devenit dramatice, la un moment dat preotul Popescu fiind bătut în cap, apoi îngrijit tocmai de dr. Sonea. O comunitate nu poate fi puternică fără unire. Deci, nu mai putem prezenta un front comun în dialogurile noastre cu autoritǎtile locale.
-A.S.: Am găsit sloganul “Să fim uniti!“ la emisiunea Nasul Tv Canada, ca dovadă că perspectiva nu este a fracturărilor pătimase, asa cum în plan literar s-a produs acum vreo 9 ani când militarul de profesie Adrian Erbiceanu s-a separat de Societatea Canadiană a Scriitorilor Români, care avea abia 8 ani de activitate, ea fiind condusă de Alex Cetăteanu, inginer de profesie, dar poet, prozator, eseist, editor si redactorul revistei “Destine Literare”, deschisă mânuitorilor de condei din lumea întreagă. Astfel s-a constituit Asociatia Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Ambii conducători au preocupări literare, dar scriitorii români la Montreal sunt aceiasi, iar dezbinarea nu le aduce niciun avantaj în plan creator. Înteleg că în frumosul dumneavoastră oras sunt 3 cenacluri în limba română. Mă întreb dacă nu ar fi benefică o unire a lor, astfel ca cenaclul românesc să devină mai puternic si mai valoros. Întorcându-ne la firul principal al dialogului nostru, v-as întreba: Ce s-a întâmplat în plan universitar începând de la mijlocul secolului trecut?
-W.P.: În anii’50, Quebecul era foarte înapoiat etnic si cultural fată de România si fată de Europa, în general. Când am ajuns aici, Scoala Politehnică era traditionalǎ, având profesori buni care 9 luni propuneau cursuri, ca ingineri clasici, adică ei dădeau retete pentru construirea de clǎdiri, poduri, mine etc. În celelalte 2-3 luni, ei activau în birouri de ingineri. În general, când am intrat eu în Universitate, nu se fǎceau cercetǎri, cu exceptia câtorva profesori în domeniul hidraulicii, al rezistentei materialelor, al metalurgiei si al geologiei, în care se făceau primii pasi, eu venind ca al cincilea cercetător, anume în fizică nucleară. Era foarte putin! Se simtea nevoia inovării. Programele de învătământ se cereau schimbate, era necesară o adevǎratǎ revolutie, asa că au fost angajati ingineri tineri pentru noi profiluri. Am lansat Ingineria nucleară în anul 1967, în cadrul departamentului de inginerie fizicǎ, de care ne-am separat dupǎ aceea, iar în 1970 am înfiintat Institutul de Energie Nucleară care oferea întâi un masterat, apoi un doctorat. Aveam studenti din lumea întreagǎ si absolventii nostri au fost toti angajati de industriile si de organismele lucrând în domeniul nuclear.
Colaboram cu Franta, China, Mexic, atrǎgând studenti care se specializau la noi în tehnologia canadianǎ. În cadrul Institutului, am dat cursuri de fizica reactoarelor, de controlul reactoarelor si de aspectele de securitate. În domeniul cercetǎrilor, m-am specializat în riscurile asociate productiei de energie nuclearǎ. Marea satisfactie din acea fazǎ a vietii mele profesionale a rǎmas faptul cǎ Institutul de inginerie nuclearǎ de la Scoala Politehnicǎ din Montreal functioneazǎ si e recunoscut si azi în lumea întreagǎ.
-A.S.: Dupǎ ce ati creat si dezvoltat ingineria nuclearǎ, ati intrat în administratie…Cum au decurs lucrurile?
-W.P.: Într-adevǎr, în anul 1982 am fost ales sǎ conduc Directia de Cercetǎri a Scolii Politehnice, la care s-a adǎugat, în 1985, Directia Studiilor Avansate. În Directia de Cercetări, aveam ca mandat dezvoltarea tuturor cercetărilor din Politehnică; în Directia de Studii Avansate răspundeam de dezvoltarea tuturor programelor de masterat si de doctorat. În plus, aveam si responsabilitatea legăturilor cu industria, pentru realizarea unei strânse colaborări cu aceasta - la toate nivelurile imaginabile. Din aceastǎ perioadǎ intensă si fecundǎ, as vrea sǎ precizez numai trei lucruri. Întâi, cǎ am promovat cercetǎrile în domeniul prioritar al ingineriei materialelor si al ingineriei informaticii. Apoi, cǎ am promovat studiile de doctorat. În sfârsit, cǎ am creat proiecte comune cu industria în materie de formatie, de cercetǎri si de inovatie. Mentionez, în trecere, cǎ marile scoli de inginerie din Franta nu acordau în acea epocǎ doctorate, nici chiar masterate, si cǎ nu întretineau legǎturi cu industria… Pentru a pune în aplicatie acest program ambitios, dispuneam de un fond discretionar ce a atins cu timpul un milion de dolari – practic egal cu cel disponibil în întreaga Universitate din Montreal – care provenea la început numai din surplusurile acumulate de institutie, iar apoi si din fonduri guvernamentale; acestea erau în functie de mǎrirea numǎrului de înscrisi si de nivelul la care se înscriau (licentǎ, masterat sau doctorat). Lor li se adăugau sume din subventii institutionale acordate de organisme federale sau provinciale, si din contractele cu industria. Acest fond discretionar l-am întrebuintat pentru a crea grupuri sau centre de cercetǎri, pentru angajarea cercetǎtorilor, specialisti cu doctorat care sprijineau cercetǎrile corpului didactic, pentru burse acordate studentilor, pentru angajarea de tehnicieni specializati si pentru cheltuielile de infrastructurǎ. Si, ca suport administrativ, aveam sub conducerea mea cca. 20 de persoane care mǎ secondau.
-A.S.: Apreciez logica practică a distribuirii banilor alocati cercetării, căci mărturisirea dumneavoastră ar putea să dea de gândit colegilor mei din Universitatea sibiană, unde sunt la ora aceasta încă multe de clarificat în domeniul respectiv. M-as bucura să concretizati relatarea dumneavoastră.
-W.P: În Canada, profesorii nou angajati primesc practic automat o anumitǎ sumǎ de bani pentru cercetǎrile lor, pe o duratǎ de trei ani de zile. Dacǎ sunt performanti, primesc apoi, prin concurs, sume mai importante. Rolul meu era tocmai sǎ-i ajut sǎ fie performanti. De fapt, actionam ca o “pompǎ virtuoasǎ”: cu cât profesorii erau mai performanti, cu atât obtineau mai multe fonduri pentru cercetǎri, sume cu care puteau atrage mai multi studenti. Cu cât institutia obtinea mai multe fonduri, cu atât fondul meu discretionar crestea, etc. Si la fel cu sumele obtinute prin contracte. Vǎ dau acum câteva cifre pentru a vǎ arǎta progresul Scolii Politehnice în perioada 1980-1990. În anul 1982, când am preluat Directia de Cercetǎri, Scoala Politehnicǎ a acordat 6 doctorate; în 1990, anul în care am iesit la pensie, se acordau 45! Subventiile si contractele au trecut în acesti 8 ani, de la cca. 6 milioane la 16 milioane de dolari canadieni! Dar cea mai mare satisfactie a mea a fost când, în urma unui studiu comparativ asupra tuturor universitǎtilor canadiene, Consiliul stiintific al Canadei a desemnat Scoala Politehnicǎ din Montreal ca universitatea tehnologicǎ cel mai bine pregǎtitǎ sǎ înfrunte problemele societǎtii de mâine.
-A.S.: Ceea ce ati făcut dumneavoastră, stimate domnule profesor, a fost o muncă de pionier ca cercetător în energia nuclearǎ si o activitate de innovator în domeniul cercetǎrii institutionale. Imi amintesc de o vizită făcută în 1970 într-o fabrică din Zurich, unde elvetienii ne-au demonstrat că 60% din spatiul acelei întreprinderi era ocupat de cercetare si doar 40% era destinat productiei. Eram uluită, dat fiind faptul că pe atunci în România soarta cercetării era cea din comedia satirică Mielul turbat de Aurel Baranga, care imagina pe inovatorul Spiridon Biserică, preocupat să îmbunătătească cheia franceză, dar era împiedecat de birocratie să o aplice. Vă dati seama ce simteam când mi se relata că în America inovatorii sunt plătiti în centre de cercetare ani buni numai ca să le vină idei noi, care să sporească productivitatea. Este exact ceea ce ati augmentat dumneavoastră acum. Asa mi-a răspuns si ghidul nostru la uzinele din Zurich, anume că degeaba încerci să produci mult, dacă altii au rezultate mai bune pe bază de inovatii si obtin produse mai ieftine, superioare calitativ. Era greu de înteles în socialism acest principiu de bază al eficientei tehnice în productia industrială. Ce satisfactii ati avut ca director al Institutului de Energie Nucleară?
-W.P.: Roland Doré, directorul Scolii Politehnice si prefatatorul cărtii mele La volonte de partir, în care eu dezvolt partea profesională a vietii mele, a subliniat toate trăsăturile principale ale personalitătii mele si a evidentiat contributia adusă la Politehnicǎ. În domeniul energiei nucleare, am reusit, cu echipa mea, sǎ achizitionǎm un reactor nuclear care – în parantezǎ, zicând – este condus astăzi de o româncă. De asemeni, devenisem consultant pe Quebec si pe Ontario, fapt care – tot în parantezǎ – m-a ajutat să cumpăr un apartament la Nisa, pe Coasta de Azur a Frantei, unde după pensionare ne duceam de douǎ ori pe an câte trei luni de fiecare dată si unde mi-am scris memoriile. De acolo, ne-am plimbat în toatǎ Europa, de la Gibraltar la Istanbul si din valea Moselei în Germania la Taormina în Sicilia. În afarǎ de pasiunea ce o aveam în a îndeplini cele propuse, secretul succesului meu a constat în temeinicia familiei pe care mi-am făcut-o.
-A.S.: Iată că este timpul să părăsim profesia atât de interesantă în rodnicie a fizicianului Wladimir Paskievici, ca să vă rog să trecem la viata de familie.
-W.P.: Pe Suzanne am cunoscut-o în 1955 la Strasburg si în următorii doi ani am avut un voiaj de prenuntă, plimbându-ne cu trenul în cele mai splendide locuri ale Italiei, vizitând Florenta, Venetia, Roma si Napoli, locuri din care păstrez amintiri nesterse. Ajunsi la Napoli, am urcat pe craterul vulcanului Vezuviu, iar, când am poposit la Pompei, am constatat că era închis în ziua respectivă. Suzanne, cu îndârjirea ei de frantuzoaică, nu concepea “că există ceva ce nu se poate”, asa că ne-am strecurat printr-o deschidere ascunsǎ si o zi întreagă am vizitat netulburati acel oras antic extaordinar. Ce frumoase erau vremurile tineretii noastre, când am văzut Alsacia si Elvetia călătorind pe un scuter!
-A.S.: Rămâne ca pentru apogeul care este finalul dialogului nostru să-mi povestiti ceva despre viata personală a dumneavoastră, unde ati avut parte de împliniri strălucite, din câte ati relatat la emisiunile de la Nasul Tv Canada. Mi-a rămas ideea că în absolut toate manifestările stiintifice la care ati fost invitat în străinătate, Suzanne v-a însotit. Dar nu ar fi lipsit de interes să stim ce v-a adus nou anotimpul de după pensionare în comunitatea românească montrealeză.
-W.P.: Vă voi spune doar două cuvinte despre implicarea mea în sânul comunitǎtii române din Montreal, dupǎ ce am iesit la pensie în 1990. Câtiva ani de zile am fost foarte activ, inclusiv presedinte al asociatiei Mouvement de Solidarité Québec Roumanie care ajuta noii veniti sǎ se integreze cât mai bine în societatea canadianǎ. Apoi am tinut o serie de conferinte cu scopul de a reabilita memoria scriitorului român Vintilǎ Horia, pe nedrept ostracizat, căci timp de 5 ani la Buenos Aires în Argentina avusesem cu acest intelectual român de exceptie o comunicare intensă si foarte rodnică. Dupǎ aceea, am participat la o serie de manifestări având scopul de a face cunoscutǎ prezenta si contributia comunitǎtii române în sânul societǎtii quebecheze. În fine, am scris o lungǎ serie de articole în revista “Candela de Montreal” dintre care 24 de articole de popularizare stiintificǎ.
Acum, revin la întrebarea pusă cu referire la viata personală. Atunci când ai de înfruntat soarta unui exilat, cine crezi dumneata că te ajută? Familia! Ea este baza indispensabilă, atunci când iesi din tară. La 17 ani iubeam o fată adorabilă din România, pe Luminita, dar plecând din tară, Cortina de fier ne-a despărtit pentru totdeauna. Zece ani mai târziu, în 1957, m-am căsătorit cu Suzanne, care mi-a adus în viată o fericire intensă, jovialitate si spirit creator. Lângă ea am simtit că îmi pot realiza potentialul intelectual la parametri maximi. În Canada s-a născut prima noastră fetită, Mira, care a apărut intempestiv si ne-a încântat din prima clipă cu sprâncenele expresive si părul ei bogat. Dormea, sugea, era o imensă bucurie pentru noi. Dar în curând s-a anuntat o nouă sarcină, de data aceasta născându-se gemenele Anca si Dominique. Asadar, în 14 luni m-am pomenit tată a trei copii, iar mama mea, crescută cu bonă, nu era în coardele ei să ne ajute.
-A.S.: Oricine întelege că îngrijirea unor copii gemeni presupune un efort deosebit. La dumneavoastră în familie ce au adus cele două fetite gemene?
-W.P.: Ne-a fost greu, desigur, dar caracterul gemenelor ne-a ajutat. Sunt convins că ele comunicaseră în stare intrauterină, fiecare simtind în sora ei pe „celălalt eu”. Se căutau din priviri decum se trezeau în cărucioarele în care le plimbam. Nu plângeau, iar când se priveau începeau să râdă, asa cum fac si astăzi, după 50 de ani, având caractere jubilatorii. Erau o entitate dublă, vorbind între ele o limbă necunoscută, arătând cu exact acelasi deget, având simultan nevoie de mâncare. Când au început să vorbească mai coerent, articulau enuntul la plural, “ Nous voulons”, pentru că se simteau perfect unite. Nu le îmbrăcam la fel, dar eu nu le puteam deosebi usor. Doar sotia le distingea după forma capului. Crescând mai mari, ele îsi schimbau între ele rochitele si ne păcăleau. Când iesea pe stradă mama lor cu cele 3 fetite, problema era pe care dintre ele să le tină de mână. La scoală, când li se dădea un subiect anume, ele făceau aceleasi eseuri, iar pe la 14-15 ani, noaptea vorbeau în somn despre scoală, spunând aceleasi cuvinte. Când soseam acasă de la Institutul de Energie Nucleară unde eram pe atunci director, cu începere de la ora 19 verificam temele si discutam subiecte de istorie sau despre anumiti autori de literatură. Pentru familia mea vacantele erau sfinte. La Oceanul Atlantic în zona Boston (la Cape Cod) le-am învătat pe fete să înoate. Ca adulte, la rândul lor, fetele mele si-au dus copiii la acelasi hotel de la Ocean, unde mâncaseră în copilăria lor peste-spadă, făcând si ele plimbări si excursii ca altădată. Cu timpul, ne-am dus din ce în ce mai departe, în New Jersey, în Virginia, în Carolina de Sud si chiar în Florida, unde ne simteam excelent, vizitând parcurile si profitând de frumoasele plaje din regiune.
Când ele au terminat liceul si înainte de a intra la universitate, le-am dus sǎ cunoascǎ Europa, în decursul unui voiaj de sase sǎptǎmâni, când le-am purtat prin Franta, Germania, Elvetia, Italia si Spania. În fine, le-am dus, relativ recent, pe ele si pe membrii familiilor lor, într-o minunatǎ excursie, de neuitat, pe Marea Caraibelor, cu ocazia celei de-a 55-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre! A fost rǎscumpǎrarea mea tardivǎ a celor 12 ore de lucru pe zi, când am ocupat ultimul meu post la Scoala Politehnicǎ...
-A.S.: Vă ascult si sunt încântată să constat că vorbiti despre fetele dumneavoastră ca despre un miracol, care v-a fascinat la fel de mult în toate etapele vietii. Mi-ati stârnit o amintire dragă. Tatăl meu, păstrând mentalitatea traditională a familiei clasice românesti, a considerat că mama nu trebuie să se ocupe singură de cei trei copii pe care îi avea si în toti anii copilăriei noastre, activând la Spitalul Mârzescu din Brasov, unde el era director administrativ, adică managerul din zilele noastre, si apoi la Sibiu, unde eu trăiesc până astăzi, am avut în casă câte o fată tânără, angajată spre a fi de ajutor. Si tatăl meu venea, ca dumneavoastră, numai seara acasă, când noi, copiii, ne întreceam să dăm raportul despre cum am învătat pentru ziua următoare si ce note noi au mai apărut în cataloage. Era un fel de competitie, eu fiind sora mai mare, cu doi frati mai mici. Vă mărturisesc că eu am simtit totdeauna adoratia tatălui meu, sentiment care s-a păstrat până la capătul vietii lui. Parcă îl aud spunând mamei mele: ”Mică dragă, oare noi am făcut pe fata aceasta frumoasă?” Nu mai eram de mult timp o fetită, cum ati fi îndemnat să credeti, ci devenisem, la rândul meu, mămică si tocmai duceam în cărucior bebelusul, eu mergând câtiva pasi înaintea părintilor mei. Eu cred că tatii au un sentiment special pentru fetele lor. Realitatea este că tot ce mi-ati povestit despre familia dumneavoastră mi s-a părut absolut încântător. V-ati trăit viata în familia cu trei fete, amintindu-mi “Casa cu trei fete” a lui Schubert, ca pe un miracol binecuvântat, nu-i asa?
-W.P.: Nu vă spun decât că eu, românul care am avut o copilărie fericită la Dobrosloveni, sat lângă Caracal, în Oltenia, unde părintii îsi aveau mosia, apoi o tinerete de exilat, formându-mă în Argentina, Italia si Franta, stabilit în Canada, ei bine!, în anul 1960 eram tată, în 1990 devenisem bunic, bucuros să am ca nepoti trei băieti si trei fete, iar în 2020 sper să ajung… străbunic. În plus, la sfârsitul anului 2017 am sarbatorut cum se cuvine cea de a 60-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre.
-A.S.: Asa să dea Bunul Dumnezeu!
La 17 martie ora 5 pm a.c.
domnul Wladimir Paskievici isi va lansa cartea sa de memorii : " Priviri asupra lumii " la 6767 Cote de Neiges - Montreal
Pt Observatorul / Anca Sirghie - Montreal
|
Anca Sîrghie 3/16/2018 |
Contact: |
|
|
