Note de lectură la cartea, “Frăţânele meu, Constantin Blănaru”, autor: C.T.Ciubotaru
Pe 29 mai, 2014, în Sfânta Zi de Înălţare, mă aflam cu scriitorul Constantin T. Ciubotaru la Râmnicu Vâlcea, unde prietenul nostru comun, teleormănean la origine, poetul Ion Drăghici, îşi lansa cartea de versuri, “Închinare”. Nu era singurul eveniment de acest gen, la care mergeam împreună. De obicei, C.T.Ciubotaru este plin de vervă, face glume bune, umorul său proverbial, cultivat în scris, se regăseşte şi în limbajul obişnuit. De data aceasta, Domnia-Sa părea dus cu gândul undeva departe, era absent la discuţii, pierdut în orizonturi necunoscute… Mi-am zis, în sinea mea, că poate este obosit, poate are o suferinţă ascunsă pe care nu doreşte să o împărtăşească prietenilor. Ce puteam face, decât să-i respect tăcerea nefirească…! Din când în când, se retrăgea din public şi butona telefonul mobil…
Citind cartea, “Frăţânele meu, Constantin Blănaru”, am dat timpul înapoi, am reconstituit evenimentele din după-amiaza aceea de 29 mai, 2014, de la Râmnicu Vâlcea, şi mi-am explicat tristeţea “Fratelui meu de suflet”, C.T.Ciubotaru… Rămânând la momentul acela, cu o zi înainte, pe 28 mai, scriitorul Constantin Blănaru încheiase socotelile cu viaţa aceasta “plină de draci şi de mizerii”, cum o numeşte undeva într-un mesaj, şi, fireşte că nu mai avea cum să-i răspundă frăţânelui la telefoanele insistente ale acestuia, prin care urmau să stabilească întâlnirea din ziua următoare, de la Alba Iulia…( “De ce tăcerea asta, de ce nu-mi răspunde Frăţânele la telefon? Ce enervant şi sâcâitor este acest: Abonatul nu răspunde!”, se zbuciuma întru sine C.T.Ciubotaru). Abia seara, târziu, ajuns acasă, la Roşiorii de Vede, a fost sunat de doamna Rozalia Blănaru, care i-a dat vestea morţii ( atac de cord!) a Frăţânelui…
După trei ani de la dispariţia fulgerătoare a scriitorului Constantin Blănaru, Constantin T. Ciubotaru se întreabă retoric: “ S-a mai atenuat durerea după dispariţia Frăţânelui meu? Nu ştiu…! Cred că a venit timpul să pun capăt doliului de suflet… !”
Cartea “ Frăţânele meu, Constantin Blănaru”, apărută în vara anului 2017, la Editura Rotipo, Iaşi, este una cu totul aparte în peisajul creaţiei scriitorului bucovinean, Constantin T. Ciubotaru, stabilit prin “soartă şi consoartă” în Câmpia Boianului, din sudul României.
Dacă în alte cărţi, autorul abordează o paletă largă de probleme desprinse personal sau mijlocit din realitatea socială imediată sau din cea dinainte de 1989, de data aceasta, deşi vin din timpuri diferite, evenimentele se coagulează în jurul unei generoase teme: Prietenia; prietenia dintre doi oameni care au multe lucruri în comun: ţinutul din care amândoi au pornit să cucerească lumea ( Bucovina), anii formării profesionale, studenţia ( la Universitatea A.I.Cuza, din Iaşi), pasiunea pentru scris ( ambii cultivând proza). Destinul însă îşi are planurile lui cu fiecare dintre noi, astfel că tinerii prieteni de odinioară îşi vor urma drumurile hărăzite de soartă: unul, Constantin Blănaru, va rămâne în ţinuturile natale, din Nord; celălalt, Constantin T. Ciubotaru, va migra spre Sud, ca doi “fraţi de cruce”, hotărâţi să se revadă, după un parcurs iniţiatic, în locul de unde s-au despărţit, şi să-şi împărtăşească experienţele prin care au trecut, aşa, ca doi eroi din cunoscutele noastre basme populare.
Pe parcursul lecturii acestei cărţi de suflet, m-am dus cu gândul la marile prietenii evocate de scriitori în operele lor, începând cu prietenia dintre Ghilgameş şi Enkidu, din cunoscuta epopee sumero-babiloniană. Am revăzut, în minte, trainicele legături de prietenie ale cavalerilor medievali, din romanele de capă şi spadă, ajungând până aproape de literatura zilelor noastre, un model de dăruire în prietenie oferindu-ne, prin romanele sale, Mihail Sadoveanu…
Prietenia, din cartea în discuţie, nu ţine de ficţiune, ea este un lucru real, verificabil, există o corespondenţă între cei doi scriitori, dar, din păcate, ne sunt prezentate doar materialele destinatarului, C. Blănaru, nu şi ale expeditorului, C.T. Ciubotaru. Modest, cum îl cunoaştem, C.T.C. nu a dorit să se aşeze pe sine în lumină, însă, din răspunsurile “Frăţânelui”, reconstituim şi conţinutul mesajelor trimise de autorul cărţii. Aşadar, o carte-document, care depune mărturie despre trăirile autentice ale celor doi prieteni, despre simţiri, concepţii despre lume şi viaţă, atitudini, simpatii sau antipatii literare, politice…
De-a lungul corespondenţei, se conturează clar personalitatea fiecăruia dintre cei doi scriitori contemporani, şi, avansând în lectura cărţii, asistăm la construirea portretelor lor, unul consolidându-l parcă pe celălalt.
Din mărturisirile autorului Constantin T. Ciubotaru, făcute în carte, prin inserţii scurte, de tipul: “Eseu despre prieteni sau prietenie”, “Prietenul/ Prietenia”, “Şi alte câteva observaţii”, “Frăţânele”, “Ca o presimţire”, “Un gând”, “Despre prietenia literară”, “Explicaţii necesare” (atunci când, în mesajele dintre cei doi, se fac referiri la evenimente literare necunoscute cititorului, autorul vine cu precizările necesare pentru lămurirea aspectului prezentat), aflăm că “Frăţânele” era născut în Zodia Vărsător, că “ …muncea mult. Avea totdeauna în viaţă un scop bine definit, dar, în relaţia cu ceilalţi, mereu ajungea la polemici, pentru că nu a renunţat niciodată la principiile sale, adică să spună ce crede că este just, corect, omenesc, acceptabil şi obligatoriu de lămurit”. Şi mai crede C.T.Ciubotaru că “Frăţânele meu, Costel Blănaru, a fost un soi de extraterestru care a trăit printre noi. Neînţeles de câţiva, apreciat de foarte mulţi… Se poate şi invers…!”
Povestea acestei prietenii a început în Căminul studenţesc ,”30 Decembrie”, din Iaşi, cu mulţi ani în urmă. Flacăra ei a stat aprinsă, de ambele părţi, până la sfârşitul lunii mai, 2014, iar, de atunci, o duce mai departe, de unul singur, Frăţânele Ciubotaru.
În viziunea lui C. Blănaru, scriitorul C.T. Ciubotaru este “…purtătorul de coroană al bucovinenilor. Da, tu duci Crucea Scrisului, deşi alţii sunt cei trâmbiţaţi…”; “… Tu ai un fel special de a fi; eşti o raritate. Dorinţa de a bucura prin umor îţi este un dat. Eşti transformatorul amărăciunilor în bună dispoziţie, în râs, un sublimator al vieţii acesteia pline de draci şi de mizerii…”; “… Eşti ingenios la creativitate, eşti interesant la alternativa realităţii…, totul are logica absurdului cu scop distractiv…”.
Sentimentul dezamăgirii îl stăpâneşte continuu pe Constantin Blănaru, atât pentru probleme din domeniul literar: că adevăratele valori nu sunt recunoscute (“…Oricum meriţi laude, omagii, răsplăţi, dar cine ţi le face? Cine îţi va ridica statuie?…); că la târgurile de carte nu se face vânzare (“ La târgurile de carte se vinde ruşinos, dureros de puţin, la toate editurile…” ), cât şi din domeniile social (“… este inutil să mai ceri cuiva ceva spre bine!”; “ …detest pe românii de nimic, din cauza cărora mai totul, şi eroismul e zadarnic la noi…”, politic, administrativ, dar şi cele din plan personal…
Presentimentul morţii apropiate îl face să mediteze grav: “ Spune-mi, de ce am ciudata senzaţie că…voi muri singur? Noi, oare, vom trăi şi dincolo de pielea noastră?”, cu alte cuvinte, vom dăinui prin scris? O întrebare firească pentru orice creator…
Nu l-am cunoscut personal pe profesorul şi scriitorul Constantin Blănaru, dar admiraţia mea, pentru felul său de a vedea realitatea contemporană din ţară, pentru demnitatea cu care şi-a trăit “înstrăinarea” ultimilor ani şi apoi a păşit pe Tărâmul Liniştii, este fără margini. Îl înţeleg pe profesorul şi scriitorul C. T. Ciubotaru de ce l-a apreciat pe “ Frăţâne”, de ce l-a admirat şi l-a iubit, şi-i înţeleg gestul nobil de a-i închina această carte…
Într-o lume în care totul se dezintegrează ireversibil, este greu să înţelegem că mai există civilizaţii şi societăţi neticăloşite, valori materiale sau spirituale nealterate, sentimente imaculate, neatinse de interes sau perversiune… Cu toate acestea, există şi excepţia care confirmă regula. Un exemplu grăitor este cartea despre care am vorbit, “ Frăţânele meu, Constantin Blănaru”, o carte despre prietenie, acest sentiment uman, fără de care am trece prin viaţă ca nişte zombi, fără să visăm, să râdem, să trăim autentic, să zburăm frumos…, pentru că o prietenie adevărată are darul de a ne schimba perspectiva asupra multor lucruri, ea având ca suport iubirea, încrederea, comunicarea…
Pentru C.T.Ciubotaru, Constantin Blănaru (“Frăţânele”), scriitorul bucovinean, este şi un adevărat prieten-literar care îi cunoaşte slăbiciunile scrisului, dar îi relevă atuurile; îi cunoaşte scăpările, dar îi subliniază posibilităţile; îi vede îngrijorarea, dar îi eliberează spiritul; îi simte pe alocuri temerile şi nesiguranţa, dar îi întăreşte credinţa în ale scrisului… Sfaturile Frăţânelui sunt bine-venite şi luate în consideraţie, când este cazul, de C.T. Ciubotaru, care merge totuşi pe drumul propriu, care l-a consacrat. Consultând un prieten, omul gândeşte mai organic, mai unitar, are mai multă încredere în el, ştie că nu e singur în acest pustiu, numit viaţă …
Cartea, “Frăţânele meu…”, este un imn închinat prieteniei, valorilor sale morale şi spirituale, prietenia dintre cei doi scriitori ( cu rădăcini comune în pământul Bucovinei, dar despărţiţi după voinţa destinului) înscriindu-se pe linia tradiţiei deschise de Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, iar mai apoi, Mihai Eminescu şi Ion Creangă…
|
Domnita Neaga 3/15/2018 |
Contact: |
|
|
