Primăvara Lumii
În neantul cu pământ şi ape
Ai venit.
De unde ?
N-am să ştiu
Cum nu pot şti
Vreodată
Cum eşti izvor de viaţă
Doar tu, FEMEIE,
Aur viu.
Îmbogăţeşti o lume
Că exişti.
Atât.
De n-ai fi tu
Privirea va vedea
Cum plânge pretutindeni
Nefericitul lut.
Eşti primăvara lumii
În plan cartezian
Doar tu eşti începutul
A tot ce e uman.
Îţi pun acum pe creştet
Cununi de ghiocei.
Ele cuprind iubire,
Recunoştinţă multă.
Mai poţi găsi în ele
Urări de împlinire
A tot ce TU mai vrei.
Domnica Vărzaru
10 februarie 2018 Pietroşiţa, Dâmboviţa, România
GÂND PENTRU PRIMĂVARĂ
În aer fulgii de nea se rostogolesc, mânaţi de vântul venit din ţara ursului polar. Privesc calendarul atârnat în peretele alb. Este 26 februarie 2018. Aşteptam să vină primăvara, să crească iarba verde în care să-mi scald tălpile, să merg în marginea pădurii ca să culeg Floarea Paştelui şi cu buchetele mari asemenea bulgărilor de zăpadă să împodobesc chipul lui Isus Hristos, rugându-l să ia aminte gândurilor mele.
Sunt gânduri multe ce o aduc în mintea mea pe mama, gânduri ce caută să-i contureze chipul, să-i găsească glasul, să-i vadă privirea, să-i audă vorbele: „mi-a fost tare dor de tine puiul mamei” , iar eu să-i răspund: „ce mult te-am aşteptat, dar acum sunt fericit.”
Ninge. Zăpada pufoasă şi multă s-a aşternut peste case, peste pomi, peste drumuri... peste tot şi peste toate. Privesc acum ceasul. Merge calm prin liniştea deplină ce domneşte în încăpere. Drumul este acoperit de zapada troienită la marginea satului şi nicio maşină nu-l mai poate străbate. Acum câţiva ani acolo era o pădurice deasă care împiedica zăpada să ajungă la drum. Oamenii au făcut din ea lemne de foc. Spunea bunicul că oamenii au tăiat copacii fără voie, dar nimeni nu i-a pedepsit. Mă gândesc că poate i-a pedepsit Doamne Doamne.
În casa este cald. Bunica a cumpărat lemne multe în primăvară. Nu ştia că o să fie iarnă grea în februarie, dar îmi spunea „paza bună trece primejdia rea”. E vorba ei, mai mereu pentru mine. O ascult şi o iubesc mult pe bunica. Ea m-a făcut mare. Când a plecat mama în Grecia eu aveam aproape doi ani. Acum am doisprezece ani. Am văzuto pe mama de doua ori, când eram mai mic. O aştept de opt ani. E drept că-i cunosc glasul. L-am auzit la telefon şi sunetele scurte si putin răguşite mi-au rămas în ureche şi acum. A trecut multă vreme de atunci. Vecinii spun că nu se mai întoarce, ba mai mult, că acolo am o soră de cinci ani. Eu cred că se întoarce.
O iubesc mult pe mama şi nu pot crede că ea m-a uitat. O iubesc mult şi pe bunica pentru că şi ea mă iubeşte foarte mult. Bunicul s-a dus pe drumul fără întoarcere anul trecut. De atunci ne este mult mai greu. Aflăm veşti doar de la televizor. Bunica roboteşte toată ziua că acum face şi trburile pe care le făcea bunicul: taie lemne, are grijă de găini şi de cele două capre. O ajut şi eu când termin lecţiile, că altfel bunica îmi spune că nu poate primi ajutorul meu. Merg la şcoala în fiecare zi şi am note bune. În vacanţă o ajut mai mult.
Azi şi mâine nu merg la şcoală. A nins mult şi domnul director a spus să rămânem acasă. În şcoală este frig că lemnele au fost puţine şi s-au terminat. W.C.-ul este vechi, se află în curte şi trebuie reparat. Anul trecut Ionică din clasa a-II-a a căzut în W.C. că a călcat pe o scândură putredă. A avut noroc cu nenea Ioachim care a venit repede cu un par de care s-a prins Ionică să nu se afunde. E drept că scândura a fost înlocuită dar nu se ştie dacă nu este alta la fel de putredă.
Ninge încă. Vântul s-a mai potolit. Pe focul aproape stins bunica mai pune câteva lemne apoi se aşează pe pat şi mă priveşte. Are lacrimi în ochi. Mă grăbesc să o îmbrăţişez. Îşi şterge lacrimile cu colţul basmalei cernite. Glasul ei dulce îmi şopteşte: „ai rămas singura mea bucurie.” Ochii ei privesc în locul gol din colţul odăii. Şi eu gândesc ca bunica este singura mea bucurie.
Dar... o aştept pe mama. Mi-a spus bunica de venirea ei la începutul primăverii. Mai sunt câteva zile. Nu trebuie să-mi aducă nimic. Hăinuţe am de la Petronel. Şi mama lui este plecată, dar în Italia. Are haine frumoase şi când îi rămâ mici le port eu. La fel face şi cu ghetele. Vara trecută mi-a dat adidaşi şi sandale.
De la el am şi bradul de Crăciun. L-a luat bunica întro seară când sărbătorile trecuseră iar bradul despodobit era la poartă. Mai purta în crengi cinci bomboane care străluceau. Bunica l-a adus în odaie, a pus în el mere roşii şi galbene din livadă şi covrigii din cămară pe care i-am primit când am colindat. Sub brad erau şosete din lână lucrate de bunica fără ca eu să văd. Aşa am găsit pomul în dimineaţa când bunica m-a trezit zâmbind şi mi-a zis: „Ai văzut că Moş Crăciun nu te-a uitat ? Ţi-am spus că ajunge la toţi copiii buni şi ascultători.”
În acea zi, după masă, a venit la mine Răducu să facem lecţiile. El încă nu desfăcuse pomul de Crăciun. Pentru că bradul meu era sărăcăcios mi-a adus şase globuri frumos colorate şi strălucitoare. Seara am mai agăţat în pom câteva nuci care semănau cu nişte globuri mici. Le aveam din grădina lui moş Stelian. Le-am găsit prin frunzele adunate pentru focul lui Sumedru. Bunica mi-a dat doar douăsprezece nuci. A zis că celelalte îi trebuie pentru prastasul lui bunicu. Le-am învelit în bucăţi aurii în care au fost învelite bomboanele cu care ne-a servit Ilinca de ziua ei. Ilinca este premianta clasei, iar părinţii ei au magazinul din care cumpără bunica cele trebuincioase. În acea zi am plecat ultimul din clasă. În drum spre uşă am văzut în coşul de gunoi sclipind învelişul bomboanelor. Era frumos colorat. L-am luat gândind că bunica face ceva cu el. Şi a făcut douăsprezece globuleţe care dau bucuria unui pom încărcat. E buchetul meu de flori pentru mama.
Privesc prin geam. Încă mai ninge. Zăpada prinsă în troiene doarme pe drumuri. La televizor este anunţată iarnă cu zăpadă multă şi ger mare. Nici avioanele nu mai zboară. Lume multă aşteaptă în aeroporturi. Mama nu este acolo că primăvara vine la 1 martie.
Întrun colţ de cer a apărut o rază de soare. Aştept să vină mama să pună în zilele mele primăvara. Fulgii de zapada dansează îmbrăţişati de raza soarelui. Se topesc la atâta dragoste. Şi eu dansez uneori în îmbrăţişerile calde ale bunicii dar aştept să mă topesc sub sărutările mamei.
Domnica Vărzaru
26 februarie 2018 Pietroşiţa, Dâmboviţa România
CUPRINŞI DE AŞTEPTARE
Megafonul gării
În care timpul parcă face popas
Anunţă cu entuziasm
Staţia 1989.
Trenul personal
Abia îşi trage răsuflarea
Sub povara vremurilor.
Milioane de români coboară.
Aşteaptă acceleratul de seară
Cu destinaţia
Vremuri bune.
Pe peron călatorii consumă
Ultimile rezerve de părţi sociale
Adunate forţat
Sub piciorul dictaturii muribunde.
Ei cumpără gumă de mestecat
Importată şi frumos înfăşurată
În hârtie poleită cu speranţe.
Pe celelalte linii
Trenuri de marfa
Duc în ritm accelerat
Trupuri de pădure
Ce viaţa chiar şi-au dat
Luptând cu jaful discreţionar.
Le-am ajutat cu gândul
Dar totul e-n zadar.
Pe linia făra stop
Circulă trenuri accelerate
Ce duc vagoane încărcate
Cu fabrici şi uzine.
Pe linia mică
Trec vagoane ce duc materie cenuşie
Brăzdată de multe circumvoluţiuni.
Au destinaţia “lumea mare”.
Se duc să lumineze
Găurile negre ale ştiinţei
Departe de patri mamă
În timp ce românii
În gara minciuni
Cuprinşi de aşteptare
Au timp doar să viseze.
|
Domnica Vărzaru 3/3/2018 |
Contact: |
|
|
