Pânza luminii
Ţesut-a firul dragostei eterne,
Având suveica-n firul zilelor,
O pânză albă ce-i numită vreme.
Scăldată de lumina sacră a razelor.
Adaugând la anii noştri parcă,
Am vrea să fie viaţa ca un vis
Să mai uităm clipita ce ne-ncearcă,
Să facem din pământ un paradis.
În ţesătura tot mai deasă strângem,
Noianuri de-ntrebări şi de răspunsuri
Îngemănate cu oftaturi multe
Şi cândeodată pline de suspinuri.
Şi picurând ca stropii rari de ploaie
Sau înaintând ca ploaia ropotând,
Noi am dori să fim văzuţi ca raze
Ce trec duios şi tainic luminând.
O, Doamne, pasul, gândul, înfăptuirea
Sunt toate demne de al Tău voit?
Acum când vremea-şi are poposirea,
Şi anul vechi îşi ţese fir sfârşit.
Aş vrea să ţeşi Tu, Doamne anii noştri!
Cu firele credinţei, speranţei şi a iubirii.
Să strălucim în noapte ca şi aştrii,
Ce-s îmbrăcaţi în pânza albă a luminii.
|
Marina Glodici 2/19/2018 |
Contact: |
|
|
