La 19 februarie / 3 martie 1878 a fost semnat la San Stefano tratatul care prevedea recunoaşterea independenţei României,
Tratatele de la San Stefano şi Berlin (1878)
La 19 februarie / 3 martie 1878 a fost semnat la San Stefano tratatul de pace dintre Rusia şi Turcia. Tratatul prevedea recunoaşterea independenţei Serbiei, Muntenegrului şi României, precum şi autonomia Bulgariei. Pentru o parte din despăgubirile de război pe care trebuia să le plătească puterii învingătoare, Turcia ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta îşi rezervase dreptul de a o schimba „cu partea Basarabiei detaşată la 1856”.
Puterile apusene, şi în special Anglia şi Austro-Ungaria, s-au ridicat însă împotriva prevederilor tratatului de la San Stefano. Austro-Ungaria era împotriva tratatului deoarece ţinea neapărat să anexeze Bosnia şi Herţegovina iar Anglia, pentru a se asigura că Imperiul Otoman va putea păstra în mâinile sale strâmtorile dintre Marea Neagră şi Marea Egee.
Atât Austro-Ungaria, cât şi Anglia au făcut mari pregătiri militare în primăvara anului 1878 pentru a intimida Rusia şi a determina totodată pe celelalte puteri să consimtă la convocarea unui congres care să modifice în favoarea lor stipulaţiile tratatului de la San Stefano. Timp de două luni s-au dus tratative între cabinetele europene şi, la îndemnul Germaniei, Rusia, care nu mai putea risca purtarea unui război împotriva Angliei şi Austro-Ungariei, a fost nevoită să consimtă la convocarea unui congres la Berlin, care să modifice prevederile tratatului de la San Stefano. Deşi data deschiderii congresului a fost fixată pentru ziua de 1/13 iunie 1878, s-au dus până atunci tratative bilaterale secrete între ţări, în care de fapt, s-au aranjat, în principiu, toate neînţelegerile. Congresul a mai avut de precizat detaliile şi de sancţionat hotărârile comune.
Guvernul român a cerut ca şi reprezentanţii săi să ia parte la congres, dar puterile europene n-au fost de acord cu aceasta. Reprezentanţii guvernului român, I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, mergând totuşi la Berlin, au vizitat pe rând pe toţi miniştrii celorlalte puteri adunaţi acolo, cerându-le să fie ascultaţi şi ei la congres. Li s-a dat peste tot aproape acelaşi răspuns, anume că România va fi „auzită”, dar nu şi „ascultată”. În şedinţa congresului din 19 iunie / 1 iulie, reprezentanţii României au fost primiţi numai pentru a-şi citi memoriul.
La 1/13 iulie, lucrările Congresului de la Berlin au fost încheiate, semnându-se un tratat care modifica simţitor în defavoarea popoarelor din Balcani prevederile stipulate la San Stefano. Bosnia şi Herţegovina au fost date Austro-Ungariei spre administrare, Anglia a luat insula Cipru. Principatul autonom al Bulgariei a fost micşorat, creându-se totodată provincia autonomă Rumelia, cu un guvernator creştin numit direct de către Poartă. S-a recunoscut independenţa Muntenegrului şi Serbiei, cărora li s-au făcut şi mici adaosuri teritoriale. S-a recunoscut independenţa României, condiţionată de cedarea către Rusia a porţiunii „teritoriului Basarabiei, despărţită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856”, în schimbul căreia i se dădea Dobrogea cu delta Dunării.
Independenţa României mai era condiţionată, ca şi a Serbiei şi Muntenegrului, de înlăturarea discriminării confesionale. Astfel Congresul de la Berlin confirma independenţa României proclamată la 9/21 mai 1877 şi recunoscută de tratatul de la San Stefano. Independenţa urma însă să fie recunoscută în mod oficial de fiecare putere europeană numai după îndeplinirea condiţiilor impuse de congres. Rusia, Austro-Ungaria şi Turcia vor recunoaşte independenţa României imediat după Congresul de la Berlin, iar Italia în 1879; celelalte puteri europene însă abia în 1880.
Germania şi Anglia au recunoscut oficial independenţa numai după acceptarea de către statul român a unor tranzacţiuni economice împovărătoare. Participarea poporului român la războiul din anii 1877-1878 a adus României independenţa, adică egalitatea juridică cu toate statele suverane. Nici o putere nu mai avea dreptul de a interveni în afacerile interne ale României şi nici să-i impună sau să-i controleze relaţiile externe. Se crea astfel posibilitatea ca poporul român să-şi poată dezvolta în condiţii mai favorabile atât lupta de eliberare socială, cât şi lupta de întregire naţională prin unirea Transilvaniei cu România.
Având suveranitate, statul român putea duce de aici înainte o politică vamală de apărare a industriei lui a cărei dezvoltare contribuia la întărirea proletariatului şi a luptei lui de înlăturare a exploatării. Participarea poporului român la războiul din 1877-1878 are şi o adâncă semnificaţie morală. Independenţa României n-a fost obţinută, cum voia moşierimea, prin „bunăvoinţa” marilor puteri în schimbul unor concesiuni economice înrobitoare, ci prin jertfele de sânge ale ostaşilor români, care, împreună cu ostaşii Rusiei, au înfrânt rezistenţa vechilor asupritori.
Eliberându-se prin război din vechea vasalitate faţă de Imperiul Otoman, poporul român se înălţa în propriii săi ochi. Roadele victoriei le-a cules însă în primul rând burghezia, care s-a îmbogăţit de pe urma războiului şi şi-a consolidat dominaţia. Ţărănimea şi clasa muncitoare au trebuit să ducă încă multă vreme o grea şi sângeroasă luptă pentru eliberarea lor socială.
|
Dumitru Constantin 2/19/2018 |
Contact: |
|
|
