Poeme
Lumea Sacră
Suntem conectați la semenii noștri fără margini
Prin spațiul planetei găzduind pe noi o noapte
Suntem ospeții planetei din care ne-am născut
Primind în dar ce-i alnostru pentru un scurt șejur.
Doar o noapte suntem stăpânii planetei noastre
Din care ne-am născut de mii de ani sâ fim stăpâni
Ne rugam prin altarele lumii sperând sa fim acasă
Când restituirile planetei va veni de la dușmani.
Ne rugăm prin altarele lumii sa fim din nou stapânii
Planetei din care ne-am născut mii de ani în urmă
Și izgoniți de fariseii planetei făra descernământ
Sub povara desmoștenirii sperăm să fim stăpâni.
Ne hrănim cu iluzii că vom fii din nou stăpânii
Planetei jefuită de magnații lumii in care trăim
Ruga noastră prin străini s-a dovedit a fii un leac
Doar o noapte suntem acasă cu tristețea de pribeag.
Și strigătul pruncilor din adâncul planetei se aude
Că sunt urmași ligitimi născuți de mii de ani în urmă
Din planeta moștenită de străbunii lor din veci
Lăsându-le planeta nemutilată de fariseii lumii.
Suntem moștenirea planetei din care ne-am născut
Doar o noapte, pribegiții in casa libertății noastre
Dezmoșteniți de fariseii în spatele ușilor capitonate
Împărțind planeta între monștri lumii în care trăim.
În Parc
Cu pașii leneși adeseori trecem prin parc
Lumea ne privește și noi o privim pe ea
Frunzele foșnesc sub călcâiul fiecărui pas
Iar văntul fără milă frunzele victimă o face.
Îndrăgostiții ținăndu-se de mâna pe alee
Nu văd pe nimeni decât chipul celui drag.
Iar veverițe ocupate cu proviziide iernat
Nu le pasă de trecătorii ci de găsită hrană.
Alții doi ăndrăgostiți ținându-se de mână
La tâmple vremea anilor trecuți se arată
Cu pașii mici trecând frunză adunată
Sprejăniți unul de altul trec podețul cu apă
Trece o doamnă cu pălărie si cățelul dumneei
Nu e nimeni așa de mândru cum e cățelul ei
Să porneșțte o ploaie creind doamnei necaz
Drăgălasă potaie este găzduită sub un braț.
După ploaie vin copii cu partinții in urma lor
Strigând în gura mare ploaia e dusă după nori
La cofetărie să mergem înghețată să mâncăm
Toată lumea e bucuroasă și-n galop plecam.
Iarna
Țurțuri de gheață din streșini se preling
Vântul bate fără cruțare pe dealuri și poieni
Și-n metropole spaima trecătorilor fără mașini
Salutul dimineții uitat pe carările cu troieni.
Copiii luptă cu părinții dreptul saniei s-o aibă
Refuzând să mănânce drept auto pedeapsă
Iar părinții cu ușa strânsa regândesc hotărârea
Și în grabă fără glasuri către moluri se îndreaptă.
Greva foamei a sfârsit având sania cu pricină
Copiii zburdă in troiene ignorând lăsarea nopți
Toate forțele părinteșii vin să-și ia odrastele acasă
Locul își pierde viața în zîpezile fără oaspeți.
Vântul șuiră sălbatic lovind geamul cu zăpadă
Țurțurii înverșunați rizistă vântului să le spargă,
Luna strălucind in ceruri oaspetele în case se arată
Aducând în tolba vieții promisiuni de altă dată.
Femeia
Privesc în ochi tăi albaștri ca oceanul
Strălucind la soare ca o floare de leandru
Și obraji tăi catifelați cu săruturi-n ele
Strălucesc in vazduh ca soarele intre stele.
Parfumul tău de femeie în condola vieții
Tu iubită, soție, mamă și bunica zână
Cu tandrețtea feminină în zorile dimineții
Străbați universul cu iubirea ta divină.
Privirea ta demonică o lume te vrea iubită
Tu femeie dăltuită in piatră bărbații te doresc
Și chipul tău angelic în lume m-a trimis
Florile vieții tale să-ți aduc din paradis.
Anii adunați sub aura vieții pe buzele tale
Seduci trecătorii în drumul spre casele lor
Cu părul tău de zăiță fluturând in zare
Răscolești trecutul când eram numai noi.
Sărutul tău patetic în diminețiile cu rouă
Și pieptu-ți de sirenă scufundată în nori
Străbat universul pe aripile visurilor tale
Aducându-ți bucuria a fii femeia ideală
Strigătul
Timpul în goană alunică printre degetele noastre
Și prin frunzele de mesteacăn clătindu-se in vânt
Suntem trufașii goanei alergând în contra timp
Nici rude și prieteni în cursa vieții nu mai sunt
Egoismul vieții noastre este plin de incertitudini
Renunțăm la rude și prieteni pentru o felie de pâine
Moștenitorii vor fi în drepturi să ne judece apoi
În universul vieții noastre am fost trufași alergători.
De la răsăritul soarelui suntem mereu pe drum
Grăbirea noastră e înscrisă în analele vieții noi
Sub cupoala biruinței împlinirea vieții naște
Glasul moștenirii milenare pe podium arde.
Suntem urmașii în goana după aur și castele
În stâncele milenare glasul moștenirii găsim
Și-n ruga planetei albastre ajutor lumii cerem
Zestrea împlinirilor noastre viitorului lăsăm.
Strigătul moștenirii noastre urmașilor dăruim
Sub scutul protejării drumului de fiecare zi
Alergăm prin lume, mărul făgăduinței să găsim
Sub cupoala implinirilor universului sublim.
|
Ioan Ziub 2/14/2018 |
Contact: |
|
|
