”Femeia și copacul – Singurătatea, partener de viață”
Mă tem, în general, să nu fiu un om greu de suportat, mă tem să nu fac rău fără voia mea, dar cel mai tare mă tem de ridicol. Poți cădea în ridicol doar cu un gest simplu, dar total nelalocul lui. Ai impresia uneori că cineva te acceptă, te apreciază, poate chiar te place ca om, dar descoperi că a fost o simplă curiozitate care s-a topit prea repede, fiindcă cealaltă persoană, bărbat sau femeie, a descoperit că nu ai ce căuta în sfera ei de prieteni, interese sau, poate, chiar de sentimente. Te tratează cu o falsă formă de respect, pe care dacă nu o sesizezi la timp, devii ridicol. Una este să fii simpatic, să îi faci pe oameni să râdă, alta e să simți stânjeneala celeilalte persoane care nu îndrăznește să-ți spună pe șleau că nu o interesezi.
Femeia stătea aproape ghemuită pe fotoliu, cu laptopul în brațe, scria, dar se vedea treaba că nu reușea să găsească cuvintele potrivite, fiindcă nu știa ce ar putea adăuga, voia să pară indiferentă, chiar dacă nu avea martori. Căuta cu privirea un punct de sprijin, dar nu-l găsea, voia să se ridice și să fugă la fereastra de unde se vedea copacul, prietenul ei de ani buni, dar nu îndrăznea să abandoneze scrisul, fiindcă era dureros pentru ea să descopere că și-a făcut iluzii. Singurătatea e ca un șarpe care mușcă atunci când crezi că drumul e presărat cu flori. O alungase de atâtea ori, mai degrabă, o ignorase, dar sufletul ei tresărise crezând că o va părăsi. Dar cum să-ți părăsești singurătatea, când te-a însoțit atâta amar de vreme, fiindu-ți partener și umbră? Poți, oare, scăpa atât de ușor din lațul pe care singur ți l-ai pus? Singurătatea este un privilegiu, dar și o povară, este pecetea pe care nu o mai poți șterge, fiindcă ea este întipărită în carnea ta, în viața ta, până și în visele tale. Singurătatea devenise o prezență, era ființa invizibilă care o ținea strâns de mână, de teamă să nu fie abandonată. Se ridică din fotoliu, se îndreptă spre locul de conversație cu copacul, și începu brusc să-i spună că s-a săturat de singurătate. Trezită la realitate de propriile-i vorbe, aproape că se sperie. Privi spre copac și avu, pentru o clipă, ferma convingere că și copacul se miră de o asemenea năzdrăvănie. Se retrase rușinată de gândul ei și privi în jur. Singurătatea era la locul ei. Nimic și nimeni nu o clintise.
leviathan.ro
|
de Pușa Roth 2/13/2018 |
Contact: |
|
|
