Grupaj poetic
Nevoia de fulg
Mi-e tot mai greu să te declar īnvinsă
Acelei boli din care mă hrănesc,
Cānd bāntuie miros de iarnă ninsă
Şi cānd continui să te mai iubesc.
Şi-atunci te-aprind ca foc de īncheiere,
Ca flacără de veşnic īnceput,
Şi te ridic cu zbucium din cădere,
Şi te reneg ca pe-un obiect vāndut.
Ȋmi eşti desfrāu secătuit devreme
Şi arbitraj īntre-nchisori şi chei,
Tu, stare fixă-a unei mari dileme,
Tu, derdeluş prin noaptea unor zei.
Ȋmi las pe carnea ta sărut şi lacrimi
Ca evadatul condamnat etern
La libertatea cruntă-a unor patimi,
Prin gheara căror zilele se cern.
Chezaş rebel soluției iluzorii,
Visez un munte īncă-mpădurit,
Unde-am simți cum ne pansează norii
Şi-unde-ar fi rost de leac şi de fugit.
Mai obosim prin scrīşnetul de oase,
Dar ia-ți opaiț de noapte şi de zi,
Căci te aştept, cu nişte blănuri groase,
La sania mea cu cerbi cuminți să vii.
Acest oraş murdar ne e blestemul
De-a ne iubi ca nişte muribunzi,
Cioplindu-ne cu dălțile totemul,
Mai disperați şi, totuşi, mai plăpānzi.
Mi-eşti lavă, scrum, destin şi amputare,
Ȋmi eşti noroc şi groaznic ghinion,
Mi-eşti visul ce-n coşmar īmi tot tresare,
Mi-eşti cāntec īntr-un accident afon.
Priveşte, nu e īncă rost să ningă,
Dar hai să ningem singuri, omenesc,
Pānă cădea-va fulgul ce-o să stingă
Două nevoi de alb īn mod firesc.
Iar albul, de-o uda īncrāncenarea
Pămāntului uscat care sīntem,
Vor creşte mari nămeți peste surparea
Ȋn care-mbrățişați de frig cădem.
Pe grinduri
Cāt de aproape e cerul aici ! Suflet de copil,
albastru, jertfit de sus īn lăncii de stuf
Sīnt un om primordial aşteptānd sfārşitul lumii,
senin, īnviorat din nimic, cu capul pe umeri
de linişti.
Prin sfānta apei leşie, aburind a miere putredă,
īnotau caii, prin Dunărea adīncă, spre fumuri.
Aşa m-a purtat şi pe mine un roib lipovean,
īntr-o caleaşcă de lemn cătrănit, cu o vīslă-columnă
cioplită şerpeşte. Şi-apoi a intrat īn hăţişul solar.
A tăcut.
Să contempli singurătatea divină a firului
de stuf plāngānd la margini de plaur,
ah, singur şi liber; ultimul lujer coroana apusului,
pajul vīnturilor ! Să mori cu mīna pe pistoale ude,
ca un lotru de rīnd, pungăşit la esenţă, braconat
la visarea de-o clipă !
Ochi de lupi īn buturugi aprinse. Şi oasele noastre
pocnind pe rug ca boabele de porumb, şi greierii urzind
īmplinirea deşertăciunilor
Cīt a mai rămas din
timpul uitării ? O zi ca o noapte ? O noapte de-o zi ?
Spune-mi tu, copile cu solzi, care īnoţi peste cīmpuri !
Vor īnmărmuri păsările cīnd mă veţi atinge
Umbra lor se va opri-n nemişcare, iar osul
peştilor amar, dulce se va face. Brusc, o nuntă
de deţinuţi īntre noi: eu de-o parte, voi de alta;
ne privim ciudat, parcă ne-am īnţelege, şi-apoi
ne pierdem urma īn alaiul mut al celor ce-au greşit.
Trec oameni īn luntri, bărboşi. Vorbesc īn şoaptă.
Am săpat fīntīni orizontale-n necuprins şi-i privesc
din spatele oglinzilor ca printr-un periscop tainic.
Vodkă şi pace. Şi peşte. Sunt un dezertor nebun,
hăituit de-un război etern. Dar aici, pe grinduri,
e capăt de drum. Īn fulgii cenuşei, īnalţi,
se zbat ochii lui Dumnezeu peste leagănul lumii.
Sunt īmpotrivă
Mi-e tot mai greu să urlu, pădurile-s sărace,
Nici nu mai dorm pe funduri de bălți, precum odat,
M-am cumințit prematur de la un timp īncoace,
Am devenit modelul de om civilizat.
Aşa, doar īntr-o doară, de mă mai latră-un cīine,
Maşini tot trec prin mine de parcă nici n-aş fi,
Sīnt predictibil astăzi cu fapta mea de māine,
M-aplaudă īn noapte săraci pe străzi pustii.
Şi nu mai ştiu ce-i asta cīnd dau să-njur mai bine
Ȋmi izvorăsc din gură multicolore flori,
Cīnd mă irit mai tare mă iau de soț vecine,
Cīnd vreau să-i iau la palme pe proşti mă trec fiori.
Opriți, opriți această īngrozitoare lume,
Destul cu mascarada impusă-n mod egal,
Mă simt topit īn bine scārbos şi fără nume,
Mă simt umana ființă supusă vegetal!
Căci sīntem sfere-opuse ‒ cīnd vouă vă e bine,
Tocmai atunci mi-e mie īngrozitor de rău,
Şi cīnd īntrega lume a voastră e-n ruine,
Atunci surād a şansă pe margine de hău.
Nu m-am simțit al vostru nicicīnd, şi ca dovadă
C-am vrut mereu heraldul să fiu, curat şi bun,
E c-am purtat īn suflet dor aprig de zăpadă
Şi-n geanta mea, bucata cea albă de săpun.
E laş prezentul vostru, vi-e ticăloasă clipa,
Trăiți murdar, sălbatic şi conformist, perfid,
Democrația faptei vă e, plenar, risipa,
Slugărnicia oarbă un mod de trai candid
Voi sunteți pepiniera de trădători de țară,
Voi dați mereu şoferul prăpăstios şi beat,
Ȋn timp ce steagul foamei tot flutură pe-afară
Şi viața tuturora e-un cīntec sfărāmat.
Aşa īncāt lăsați-mi şi dreptul, şi plăcerea
De-a-mi exprima boicotul īn modul absolut,
Ca dizident īn spațiul comun care-i durerea
Unui pămānt carpatic furat, distrus, vāndut.
Vreau să rămān eu īnsumi īn pura-mi inocență
Şi-n libertatea proprie de-a fi tot altcumva,
Vreau să mai bat coclauri ca stare de urgență,
Tot īmpotriva voastră, rebel şi nins de nea.
Rămān cel ce deschide reci uşi cu chei inverse,
Sīnt rezervația strāmtă a binelui lumesc,
Mi-arunc pe-o şa destinul părerilor adverse
Şi-n strigăt de contrarii īncerc să vă iubesc.
Rămāneţi cu mine
Īn fiecare dimineaţă īmi continui rugăciunea de seară
şi apoi mă īmprăştii ca un trunchi retezat de māinile
unui sclav orb şi nebun īn mai multe bucăţi,
ce poartă īn seva lor galbenă mirosul pămāntului.
Devin mii de cioburi, unitas multiplex, abatele anonim
al unei resurecţii de proporţii, iar umbra mea adoarme,
ca un tergal al īmpăcării, īntinsă peste cupolele catedralelor.
Mai jos, pe străzi, unii vānd sticle goale şi-mi strigă,
cu māinile īndreptate spre mine, spre umbra mea,
spre singura mea parte care a mai rămas īntreagă:
Eşti totuşi os, neputinţa şi slava, nimicnicia şi sublima
lumină sīnt toate, toate acolo, īn albeaţa osului tău.
Minunata ta mamă īţi poate explica de ce osul tău este alb.
Ştim, este frumos să te odihneşti sau să mori īnfipt
īntr-o cruce, dar dacă n-o să poţi muri pīnă la capăt
şi o să-ţi răcească neeroic umbra, şi-o să cadă peste noi,
noi ce ne facem? La noi nu te gīndeşti?.
Din cioburile de lemn ca nişte oglinzi īmprăştiate
pe pămīnt, din umbra aceea ca o pasăre cenuşie, uriaşă,
bolnavă le răspund: Nu mi-a fost spaima niciodată
soră cu moartea, nu mi-a fost liniştea niciodată soră
cu viaţa. Rămīneţi cu mine, rămīneţi cu mine, nu mă
trădaţi! Īn urma noastră fluturii vor fi tot mai săraci
şi florile tot mai născătoare de vină.
Lecția de istorie
La vremea cānd pe-aici se ridică aburul din frunze
şi maimuțica proletară descojeşte la mandarine,
bătrānii conchistadori se īntorc īn Spania
cu hainele mai ponosite şi demodate,
cu corăbiile putrezite,
fără a mai ține bine minte nici pentru ce au plecat,
aurul, oricum, a cam intrat la apă
şi dulcineele au ajuns de mult nişte pensionare
apatice, la a nu ştiu cāta generație de nepoți.
Ce să ştie ei că la răsărit,
pe unde Velįzquez n-a īnțărcat niciodată vreo iapă,
porcul pune de nuntă cu pārlitoarea cu gaz,
țuica īncepe să se legene īn ochii albaştri
ai foştilor ilegalişti, iar īn spatele căminului cultural
mai joacă uneori şotron doar nişte dascăli de şcoală
ramoliți şi nostalgici
Poți să le şi strigi, dacă te ține gātul:
Hei, voi fameni şi pirați, voi, lifte de-ale lui Cortez
şi Pizzaro, nu ştiți că pe-aici, pe la răsărit,
jalba e cea mai fragedă şi sarea, şi vadra cu apă
sīnt cel mai bun anestezic al principiilor
flămīnde şi pururi cārtitoare?,
că tot nu te vor auzi,
ei vorbesc de-acum azteca şi incaşa,
nu mai īnțeleg decīt şoapta fantomatică
a indianului responsabil cu focul
din piramidele celor mai liniştiți dintre noi.
Zborul hieroglifei
Avea un mod ciudat de a explica lucrurile.
Se īntāmpla īn special cīnd ploua mărunt, noaptea.
Ȋn fața noastră ‒ farurile maşinilor, luminile magazinelor
Beam undeva un coniac, o cafea, apoi luam cāte un suc,
alune sărate şi ne plimbam pe bulevard, pe străzi.
Ȋmi spunea: Restul e virgin, un spațiu aducător de noroc,
dar īnăuntrul sufletului tău simt un tropăit,
ca nişte copite nervoase de cai, o neterminare de forțe
īn ceva, un dangăt de clopot nebun şi fără stăpīn.
Ȋncercam să īi răspund: Ştii, e ca durerea unei măsele
de minte, care nu mi-a trecut niciodată.
Mai sīnt cīteva vechi triaje unde mai pot evada,
mi se pare că mai trec cīteodată pe līngă mine unii bărboşi,
cu figuri de armeni, cu nişte covoare pe umăr,
dar toate acestea nu-mi oferă decāt o alinare de moment.
Cum să-ți spun, eu sīnt o uşă prin care inima mea trece
dintr-o parte īn alta mereu fluierīnd şi dānd din aripi.
Şi asta să ştii că se simte
Nu răspundea nimic. Doar se strāngea īn mine
şi ne continuam drumul īn noapte pīnă departe,
pānă oboseam.
|
Dragos Niculescu 2/13/2018 |
Contact: |
|
|
