Locul de refugiu
O doctoriță îmi spusese ca nu cumva să mănânc somon pe care scrie Atlantic Salmon. De ce? Pentru că sunt de fermă, nu sunt sălbatici și sunt chiar toxici. Tot ea mi-a spus să nu mănânc nici somon din Norvegia, că e poluat.
- Și atunci ce să mâncăm?
- Mănâncă somon din Alaska, mi-a spus ea.
La vremea respectivă mi se păruse o judecată corectă, îmi și imaginam somonul înotând în apele limpezi și cristaline din sălbăticia Alaskăi, unde trăiesc nestingheriți, în apa pură a ghețarilor ce se topesc, acolo unde imensitatea locurilor hrănește chiar abundența lor, a somonilor.
Într-un an am avut norocul să merg în Alaska și chiar mă gândisem cu jind la o bucățică de somon sălbatic, făcută la grătar. Să-ți lase gura apă. Aflu că sunt hoarde de somoni ce colcăie pe Copper River, unde se pot vedea cum urcă spre izvoarele unde părinții lor depuseseră icre. De acolo puii plecaseră spre marea cea mare, în care au trăit până la vârsta adultă, când ei înșiși trebuiau să se întoarcă spre izvoare, să depună icre. Acum era rândul lor să parcurgă drumul spre rădăcini, să afle drumul de întors, începând din ocean, unde aveau de străbătut apa sărată, să treacă apoi prin apă dulce și să găsească, în drumul lor împotriva curenților, chiar izvorul de unde plecaseră inițial. Aflu că din cauza efortului pe care-l fac, asociat cu importanța misiunii lor, somonii ajung epuizați, ba chiar își schimbă forma corpului în așa fel încât să poată răzbate, să învingă obstacolele pe care le au de străbătut.
Din vorbă în vorbă cu gazdele noastre de la hotelul din Anchorage, unde stăteam, aflu că în spatele hotelului curge un râu mititel, pe care urcă somonii. Am hotărât așadar să mergem lângă un pod de unde să vedem somonii sălbatici înotând în amonte. După câțiva ani petrecuți în ocean, somonul migrează spre izvoarele în care s-a născut. Acolo, slăbit de drumul lung, mai are doar o misiune. Să-și lase icrele. Apoi moare.
Mergem așadar în spatele hotelului, la râul cel mic, cu apă până la genunchi, unde oamenii au găsit de cuviință să pună un baraj. În plus, au mai adăugat niște guri de canal pe unde se scurg, în același râu, deșeurile locuințelor lor. Mai mult, din cauza atâtor vizitatori ce vin să vadă somonii, terenul se surpă și tulbură apa. Erau semne care anunțau începutul unui șantier care să resolve toate acestea, numai că eu nu am înțeles soluția, ci am aflat doar problemele ce urmau să fie adresate... Poate că de acest proiect vor beneficia și somonii, dar știu eu dacă le va rezolva lor situația? În plus, făbricuța de cuțite tradiționale “ulu”, plasată pe acest fir de apă, dădea cu fundul chiar în Ship Creek, acolo unde urma să așteptăm migrația peștilor.
Ei bine, nu mă așteptasem să văd așa ceva pe drumul lor de întors spre izvoare…Constat astfel că avusesem niște așteptări idilice; ceea ce găsisem la fața locului era de fapt un peisaj semi-industrial, lângă maluri rupte ce amenințau chiar somonii pe care veniserăm să-i observăm la fața locului. Un lucru care mi s-a părut surprinzător, dar despre care aveam să aflu mai târziu, ce este caracteristic zonei, e că acolo oricine este invitat să pescuiască. Aproape că te ia de pe stradă, numai că nu te imploră:
- Vino, domnule, și pescuiește! Nu ai undiță, nu-i nimic, îți închiriem noi una. Trebuie doar să plătești ceva modic să poți pleca cu un somon gras, care poate cântări până la 100 pounds, un pic mai puțin de 50 de kg.
Eu nu am căutat undiță, dar am pus imediat mâna pe aparatul de fotografiat, eram înarmată să fac instantanee somonilor. Soțul meu nu a avut răbdare să aștepte sosirea lor, dar eu m-am încăpățânat, stând cu ochiul în obiectiv, la pândă, lângă pod. Asta nu m-a împiedicat să observ ce alte pregătiri se făceau în vederea apariției lor. Pescarii păreau să fie informați exact, la minut, despre momentul când trebuiau să apară somonii, el fiind legat de flux, care făcea apa oceanului să avanseze în amontele râului. Vedeam cum apele mării urcă spre râu și mă bucuram că urma să întâlnesc și eu, în sfârșit, somonii. Mai încolo, pescarii așteptau, nerăbdători; veniseră la întâlnire cu vreo două ore înainte de flux, să nu cumva să rateze momentul întâlnirii. Îi vedeam înarmați până-n dinți, cu momele, mulinete, tot tacâmul. Aveau cizme care să îi protejeze de apă până la turul pantalonilor. Somonii nu aveau de unde să știe ora la care vor descinde la pod, totul era în funcție de maree. Totuși, pescarii anticipau, ei aveau așteptări clare. În plus, erau pregătiți pentru ospăț. La masă se invitaseră și pescărușii. Părea că întregii lumi i se făcuse foame de somon.
Așteptam lângă pod când numai văd un cuplu drăguț, care intră în vorbă cu mine. El era băștinaș, indian, inuit adică, înalt și bine legat. Ea era suplă și blondă. Împreună făceau un cuplu frumos. Mă întreabă de unde sunt. Le spun că vin din Canada. Ea atunci îmi spune că este din Toth. Eu întreb cu voce tare unde e asta. Ah, e tot în Canada, în Yukon. Încerc să explic, spunând că nu fusesem niciodată în Yukon și că nu știam zona. Ea trece cu vederea și mă întreabă ce planuri avem în Alaska. Îi spun că mâine vrem să mergem spre Talkeetna, iar ea îmi spune că drumul încolo este străbătut, la fiecare pas, de râuri pline de somoni. Ne recomanda să facem opriri cât mai dese. Eu le spun că intenționăm să mergem la parcul Denali, o rezervație națională, să vedem urșii grizzly. Atunci am văzut o umbră alunecând pe fața bărbatului:
- Da, zice el, trist. Asta e ce fac turiștii…
Îl întreb dacă el avusese experiențe directe, la prima mână, cu urșii. Mai spun că pentru noi, restul lumii, astfel de tururi în rezervații naturale sunt singurele ocazii să ne apropiem de sălbăticie.
- Da, zice el iar, căzut pe gânduri, acolo sunt în siguranță. Tânăra însă se revoltă:
- Cum să fie în siguranță, când de fapt sunt protejați doar atunci când sunt în rezervația naturală? Ce se întâmplă cu ei în restul timpului? Ce, ei știu să citească, să afle că pot sta doar în parc? De unde să știe urșii că dacă trec un hotar, lumea îi împușcă, că e bine să nu părăsească zona desemnată conservării naturale? Sigur că nu știu, răspunde tot ea. Așa că animalele mișcă libere, circulă și în afara rezervației. Rezultatul este că în timpul sezonului de vânătoare pur și simplu dispar. Protejate cum sunt, prin lege, în parcurile naționale. Ne mai și lăudăm că le protejăm! Iar dacă mor, e numai vina lor, că n-au stat cuminți unde le-am spus noi să stea… spune ea, ironic. Apoi adaugă:
- Vezi semnul acela, vezi un fir de la un mal la celălalt al râului? Vezi că toți pescarii stau la pândă în aval față de semn? De la acel punct în sus nu mai e voie să pescuiești. Din acel punct somonii au dreptul la viață… Asta, în caz că ajunge vreunul în amonte de fir…
Atunci mi-am adus aminte că pe Insula Mare din Hawaii văzusem The Place of Refuge, Locul de Refugiu. Un loc în care proscrișii, cei certați cu legea, se puteau salva de orice pericole. Un loc în care erau, în sfârșit, în siguranță. Totuși, nu oricine putea ajunge la locul de refugiu. Acolo ajungeau doar cei iuți de picior, cei ce erau mai rapizi decât gărzile regelui ce încercau să-i prindă. În caz că reușeau totuși să ajungă la locul de refugiu înainte de a fi prinși, răufăcătorilor li se iertau păcatele. Așa și cu somonii, dacă reușeau să avanseze în amonte, să treacă de toți pescarii care îi pândeau lacom, dacă ajungeau dincolo de firul ce împărțea râul în două, se chema că au ajuns și ei la locul de refugiu. Acolo mai puteau trăi o zi sau două, atât cât să depună icre. Totuși, dacă treceau înapoi, dincolo de fir, atunci puteau să fie iar pescuiți…sigur, din vina lor, ce căutau în altă parte decât unde le spuseserăm noi să stea?
Acestea să fie condițiile în care trăiesc somonii cei mai protejați de poluările și agresiunile noastre? Nu vorbesc aici despre cei crescuți în ferme, care sunt otrăviți cu chimicale, nici despre cei din Norvegia, care se îneacă în poluanți, vorbim aici despre cei mai feriți și protejați pești de pe planeta Pământ, crescuți la sânul, în raiul Alaskăi.
Cuplul cu care vorbeam îmi spune că alteori era plin de somoni aici, dar acum nu vedeau nici ei niciunul. Așteaptă un pic și până la urmă hotărăsc să plece, nu înainte de a-mi spune că ei locuiesc de fapt pe drumul spre Talkeetna. Ne-am despărțit prietenește și chiar la plecare ne invită să trecem mâine pe la ei…Ce oameni prietenoși, am gândit, poate că împrumutaseră din generozitatea și frumusețea locului în care trăiesc.
Eu ce era să fac? Am hotărât să aștept, răbdătoare, să vină somonii, doar toată lumea anticipa apariția lor.
La un moment dat am început să mă întreb ce dacă nu vor mai veni. Oare să mă fi înșelat eu despre oră? Dacă e așa, oare de ce stăteau atâția pescari la pândă, înșirați ca rândunelele pe sîrmă, de-a lungul malului? Să nu fi știut nici ei? Să fi venit la ora nepotrivită? Când mă uit la pescari, văd că se așezaseră jos. Păreau dezamăgiți. Aveau spatele încovoiat și mâinile le atârnau, blegi, de-a lungul corpului. Își pierduseră speranța. Nu mai pescuiau, cred că și-au dat și ei seama că astăzi nu vor servi somon la masă, căci ora întâlnirii, a datului la pește, deja trecuse. Mie mi-a părut rău că n-am ajuns să văd somonii, dar în sinea mea m-am bucurat că ei evitaseră, prin absență, pericolele ce li se puseseră la cale. Constat că fără să-mi fi dat seama, eu țineam, de fapt, cu somonii.
Mai încolo, însă, aud un chiot de fericire. Un om mărunt, cu cizmele de apă înalte până la fund, iese din râu cu un somon imens prins într-un cârlig. Pescarul radia de fericire. El va avea ce să pună familiei pe masă. O femeie cu doi copii mici îl așteptau la mal. Omul mergea spre ei, lăudându-se cu trofeul deabia câștigat, tuturor celor ce se uitau cu jind la el.
Așa se face că unul dintre puținii somoni rătăciți pe râu fusese prins. El nu a avut norocul să ajungă la izvoarele de unde plecase când fusese pui. Din păcate, pentru el ciclul vieții se terminase pe drumul de-ntors, chiar la porțile locului de refugiu. A ratat, pe ultima sută de metri, șansa de a crea viață nouă și de a lăsa o urmă în viitorime. De fapt, am constatat că în acea zi nici un somon nu trecuse în amonte, dincolo de firul salvator.
A doua zi urma să plecăm, dis de dimineață, spre Talkeetna, să aflăm ce viață duc urșii grizzly. În locul lor de refugiu.
Milena Munteanu, Toronto
|
Milena Munteanu 2/11/2018 |
Contact: |
|
|
