Celebrități semnalate cu indreptățită mândrie de istoria Capitalei Europene -Timisoara
Cu sloganul „Shine your light - Light your city”, orașul Timișoara a fost desemnat Capitala Europeană a Culturii 2021, în cursa pentru câștigarea mult râvnitului titlu aflându-se patru remarcabile citadele: București, Cluj-Napoca, Timișoara și Baia Mare.
Colaborarea frecventă a Timișoarei cu orașele înfrățite Belgrad, Szeged, Novi Sad, Budapesta, Graz, Karlsruhe, Cernăuți și Mulhause, precum și istoria și poziția geografică, au susținut cu succes dosarul de candidatură a acestui oraș. Și, fără îndoială, la fel de mult a contat excelenta înțelegere multietnică ce dăinuie de sute de ani. Prestigiosul titlu obținut de Timișoara, alături de alte două orașe (unul din țările candidate la UE, respectiv Serbia și Muntenegru și unul din Grecia), conferă urbei de pe Bega și un premiu din partea Uniunii Europene de 1,5 milioane de euro.
O evocare retrospectivă a unor mari personalități care s-au simțit atrași de capitala Banatului, dovedind multă recunoștință și admirație pentru Timișoara, constituie desigur un plus de imagine pentru aprecierea justă a izbânzii frumosului oraș. În acest sens, câteva celebrități, merită amintite și prezentând un foarte succint compendiu al importanței lor în cultura europeană, în solidar cu momentele când s-au atașat de Timișoara și de spiritul său unic.
Janos Bolyai (1802 - 1860), născut la Cluj-Napoca, a fost un reputat matematician și unul dintre fondatorii geometriei neeuclidiene. A locuit o perioadă de timp la Timișoara, în acest oraș elaborând teoria neeuclidiană, rămânând memorabil mesajul transmis tatălui său, de asemenea, un renumit matematician, o dată cu documentația teoriei: „Din nimic am creat o lume nouă”. La această veste tatăl său a reacționat sceptic: „Vorbești copilării. Cum poți tu să scoți această teoremă, când Gauss și Lobacevski s-au străduit de 30 de ani să o descopere și nu au reușit?”. Strada pe care a locuit îi poartă astăzi numele.
Franz Liszt (1811 - 1886), compozitor, a fost, incontestabil cel mai mare pianist al tuturor timpurilor, componist de mare amploare, dirijor și profesor, una dintre figurile cele mai reprezentative ale istoriei muzicii.
A studiat la o vârstă fragedă la Viena, după care s-a mutat cu părinții în Franța unde își însușește arta compoziției. Încă din copilărie concertează cu mare succes în Austria, Franța și Anglia.
După moartea tatălui său (1827), a fost nevoit să-și susțină mama dând lecții de pian. Legăturile prietenești cu Berlioz, Paganini și Chopin îl influențează profund în compoziție și se îndreaptă spre muzica de program, cea prin care se intenționează exprimarea unei idei poetice. Foarte apreciat și iubit de înalta societate parisiană, a cunoscut-o pe contesa Marie d’Agoult, din relația lor născându-se 3 copii. În anul 1842, a fost numit dirijor extraordinar la curtea bavareză. Între 1848 și 1861, trăiește la Weimar. Sfătuit de prietena sa principesa Seyn-Wittgenstein, renunță la cariera de virtuos și se dedică artei compoziției. Dirijează aproape toate operele lui Wagner pentru al cărui triumf luptă necontenit, compune nenumărate lucrări, adună în jurul său o pleiadă de muzicieni, făcând din Weimar un focar cultural. Neputând lua în căsătorie pe principesă a cărei viață conjugală nu se putea desface, intră în ordinul catolic al franciscanilor și scrie în ultimii săi ani mai mult muzică bisericească.
Liszt a concertat cu mult drag la Timișoara, vizita sa în acest oraș fiind întâmpinată cu un imens entuziasm, nefiind lăsat să părăsească urbea până nu și-a prelungit concertul cu încă o seară. A fost găzduit la Palatul Baroc. A rămas consemnat că, așa cum obișnuia, a adus cu el două piane, ambele transportate pe plută pentru a nu se deregla, știut fiind că în majoritatea concertelor rupea corzile pianului, astfel că permanent era nevoie de un pian de rezervă. Pentru Liszt, un turneu dura un an de zile.
Johann Strauss - fiul 1825 -1899, compozitor austriac, dirijor popular a cărui orchestră cânta la toate festivitățile curții imperiale, a compus 479 de valsuri („Dunărea albastră”, „Sânge vienez”, „Viață de artist”, „Povești din pădurea vieneză”, „Vocile primăverii”, „Vals imperial”, „Vin, femei și cântec”) și 17 operete („Liliacul”, „Carnavalul de la Roma”). A debutat la vârsta de 19 ani, stârnind o mare admirație, după ani de ucenicie muzicală petrecută sub atenta supraveghere a tatălui său, Johann Strauss (tatăl). A cutreierat lumea cu orchestra sa, bucurându-se de un răsunător succes. În1847, a efectuat turnee în Ungaria, Transilvania și Țara Românească.
Johann Strauss (fiul) a ajuns la Timișoara, concertând pentru prima dată în afara Vienei. Concertul a avut loc la Grădina de vară a cetății care s-a dovrdit a fi neîncăpătoare pentru publicul care l-a calificat drept „rege al valsului”. Se cuvine precizat aici că multă vreme a circulat o confuzie, anume că valsul „Valurile Dunării” a fost creația lui Johann Strauss, în realitate, demonstrându-se că celebra compoziție a fost opera timșoreanului Iosif Iovanovici (1845 - 1905), compozitor și dirijor, fost inspector al muzicilor militare din România, autor al unui mare număr de valsuri și piese muzicale de salon foarte răspândite.
Johannes Brahms (1833 - 1897), compozitor german, s-a distins în tinerețe ca un valoros pianist. A trăit la Hamburg, iar din 1864 la Viena. A fost membru al Academiei de la Berlin. Brahms este considerat personalitatea cea mai marcantă a muzicii germane și e renumit prin invenția melodică, varietate ritmică, bogăția armoniei și finul colorit orchestral. A fost până la moarte un adeversar al muzicii wagneriene. A abordat toate genurile compoziției muzicale: simfonii, uverturi, sonate, muzică de cameră, serenade, muzică pentru pian, duete. Johannes Brahms a iubit-o cu multă ardoare timp de 30 de ani pe Clara Schumann, soția ilustrului compozitor Robert Scumann, fără să i-o spună vreodată. După ce soțul acesteia s-a aruncat în Rin, Brahms a fost cel care l-a salvat, dar pe Clara nu s-a învrednicit să o ceară de soție, iar târziu, când a cerut-o, a fost inutil, ea murind.
Brahms a ajuns și a concertat la Timișoara în anul 1847, bucurându-se de o primire extraordinar de caldă. A cântat cu Barbu Lăutaru în Moldova, fiind impresionat și fermecat de talentul acestuia.
Mihai Eminescu (1850 - 1889), „luceafărul poeziei românești”, a poposit și el în capitala Banatului, în anii 1867 și 1868, pe când avea doar 16 ani și era sufleur în trupa de teatru „Pascaly”, în căutarea fratelui său Nicolae care absolvise facultatea de drept (fără licență) și se angajase la avocatul Christian Emmerich. Nereușind să dea de fratele lui, Eminescu îi scrie avocatului o scrisoare prin care îl roagă să-i comunice dacă știe ceva despre Nicolae Eminovici. Mihai Eminescu nu știa că fratele său se sinucisese la Ipotești. Eminescu revine la Timișoara cu trupa „Pascaly”. În timpul spectacolului care s-a ținut la „Reduta” doamna Pascaly naște pe scenă, iar naș devine polițistul-șef al orașului. Eminescu s-a întâlnit atunci cu Ioan Slavici. Trecerea prin Timișoara a geniului poeziei românești este consemnată pentru eternitate pe o placă de marmură montată în Piața Libertății pe clădirea fostului Generalat.
Camil Petrescu (1894 - 1957), personalitate multulaterală (romancier, dramaturg, filosof, nuvelist și poet), și-a dovedit spiritul creator în cele mai variate direcții ale culturii. A adus remarcabile contribuții novatoare în poezie, în tehnica romanului și a teatrului românesc. Cu temeinice aplicații spre filosofie, formația spirituală a scriitorului și-a pus amprenta asupra întregii sale crerații literare. După obținerea licenței la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din București cu calificativul „magna cum laude” în fața unei comisii prezidate de profesorul P. P. Negulescu, în luna mai a anului 1919, Camil Petrescu a fost numit profesor suplinitor de limba română la un liceu din Timișoara, pe atunci, Școala Superioară de Comerț, devenit apoi Liceul Comercial de băieți. La același liceu a fost profesor în perioada interbelică și criticul literar și poet Lucian Blaga. Pentru Camil Petrescu, orașul de pe Bega a reprezentat un „deschizător de orizonturi”, iar perioada trăită la Timișoara o considera o compensație pentru studenția visată la Heidelberg, după cum rezultă din însemnările sale apărute în „Trei primăveri” (Editura Facla, 1975): „Drumul nostru de iarnă duce și prin Timișoara, atât de apropiată inimii noastre, din anii deschiderii de orizonturi (...).
Au fost parcuri îmbătate de miresme și culori, de-a lungul acestui Canal, care pe vremuri, în anii tinereții noastre, mărginit de cealaltă parte de un bulevard atât de orgolios pentru timpul său, părea sub razele oblice ale crepusculului, o neverosimilă Sena și nu era decât Bega. Pretutindeni erau pe atunci flori și fete tinere îmbrăcate în alb, care, cu rachetele de tenis în mână, veneau și plecau spre rețele prezente în tot orașul ca niște porumbei albi...Era compensația mea pentru anii de studenție visați la Heidelberg. Făceam să apară acolo <>, apoi, <<Țara>> și revista <>. Ars de soarele malurilor nisipoase și obligat să stau în casa plină de răcoare și de leacuri pentru arsuri, terminam într-o săptămână ciclul <> și apoi într-un an întreg <>, odihnindu-mă după orele de lucru pe terasele imense și înțesate ale cafenelelor create cu elan după modele vieneze, cu orchestre care noaptea întreagă trimiteau jerbe de melodii spre stele...”.
George Enescu (1881 - 1955), celebrul nostru compozitot, dirijor, violonist, pianist și profesor, a iubit cu înverșunare Timișoara, istoria urbei reținând nu mai puțin de 12 vizite în acest oraș. Două lucrări ale sale se păstrează și astăzi în arhiva Filarmonicii „Banatul”, o suită și un poem, anume, suita „Suite Chatelaine” și poemul „Voix de la nature”. Trebuie menționat că poemul simfonic a fost finalizat de George Enescu, dar suita nu a fost încheiată în anul 1919, atunci când a fost compusă. Ambele au fost prezentate în premieră absolută de filarmonica timișoreană în stagiunea 1980- 1981.
Este de necontestat că cucerirea admirabilului titlu, care implică desigur și o imensă responsabilitate, a fost decisă de promovarea îndelungată în „orașul florilor” a valorilor recunoscute și prețuite care îl disting și-i conferă unicitate: dialogul intercultural și interconfesional, civismul și deschiderea către valorile europene.
În fine, închei cu cuvintele pline de elocință ale Simonei Neumann, Director Executiv al Asociației „Timișoara - Capitală Culturală Europeană”: „Am reușit prin dorința și implicarea comunității. Am reușit prin capacitatea sectorului cultural local de a răspunde oportunității și, totodată, prin nevoia acestuia de a fi antrenat în provocarea unui astfel de titlu. Am reușit prin profesionalism și dedicare. Am convins prin potențialul orașului în context regional, național și internațional. Am câștigat prin vocația europeană a locului”.
Dorin Nădrău (S. U. A.)
|
Dorin Nădrău 2/8/2018 |
Contact: |
|
|
