Ce se pierde, ce rămâne?...
Iarba luată în copite, mușuroaiele înalte,
fluierul ce-adună mieii și poveștile
la stâne,
șoapta inimii aprinse
ori neînțelesul vifor: ce se pierde,
ce rămâne?...
Dulcea pasăre a nopții cum și cea a
tinereții,
soarele care pulsează peste lanul încă verde
sau fântâna strâns legată de argila ei
cu lanțul: ce rămâne,
ce se pierde?...
Se destramă-nvățătura și din pilde, și din
fire, nu mor caii când vor câinii –
dă ograda să îngâne,
bate clopotul și totuși din biserici
pleacă Domnul: ce se pierde,
ce rămâne?...
Tardivă
Cum faci să zboare elefanți și girafe,
cum umbli prin creierul unui
tigru umil,
așa cineva scormonește în mine
până unde, cu timpul, dă
de copil
Ar lua și ar pune cum e mai bine,
peste hainele-i rupte
aer de prinț,
”eu mă joc, de aceea nu doare”,
dar copilul plecase demult
din părinți.
Alfa și omega
Suntem toți dintr-un tablou
atârnat,
frumos nespus,
dar pe care-un ins distrat
și l-a prins cu fundu-n sus
El continuă a râde și în zilele
de-apoi,
curge din tablou
lumina
care-i sângele din noi
Cât va fi să dăm pe gură
tot ce-am înghițit
atunci,
doar otrava din natură
ne mai spală ca pe prunci.
Cui să îngenunchez?...
M-am rugat iernii să nu mai înghețe
defel
prețul prea ridicat la frunză și iarbă,
am prins-o viscolind la mine
în barbă,
iar eu tremuram ca un miel
Și dacă ea, ascultând, se va duce cât
poate,
și dacă viscolului n-o să-i mai strig,
eu cui să mă rog de-astea
toate,
cui să îngenunchez când mi-e frig?...
|
Virgil Dumitrescu 1/30/2018 |
Contact: |
|
|
