Gheorghe Tătărescu - regretul de a nu fi general
Gheorghe Tătărescu, politician important în perioada interbelică, președinte al Consiliului de Miniștri, în două rânduri, avea un regret. Acela de a nu fi îmbrățișat cariera armelor, care l-a pasionat cu adevărat, cum o dovedesc tentativele sale din Campania în Bulgaria și din timpul Primului Război Mondial. În plus, era fiul generalului Nicolae Tătărescu, participant în Războiul pentru Independență, la luptele de la Grivița, bucurându-se de o bună reputație în carieră (a făcut parte din comisia de pace cu turcii și a fost șef al Statului major al armatei române). Avea amintirea copilăriei îmbibate de atmosfera cazonă, tatăl său fiindu-i cu adevărat un model. Mama sa se trăgea din vechea boierime olteană, fiind fiica pitarului Zamfir Pârâianu, prefect de Gorj.
Tătărescu a urmat Dreptul, după care și-a luat doctoratul la Paris, cu tema „Regimul electoral și parlamentar în România. Timp de un an a fost directorul ziarului „Cuvântul Gorjului". Era ofițer în rezervă, încă din 1909, în care calitate a participat la campania din Bulgaria (1913). Problemele medicale îi determină repartizarea la partea sedentară a regimentului. A cerut însă să participe în cadrul regimentului activ. În Primul Război Mondial, preia comanda unei companii, înainte de mobilizare. Participă inițial pe front, dar aceleași probleme medicale îi grăbesc retragerea. Sfârșește prin a fi profesor la Școala militară din Botoșani, unde are un comportament extrem de milităros și sever.
Totul, se arată în „Curentul" din 17 octombrie 1935, în înfăţişarea sa fizică şi spirituală vorbește despre pasiunea pentru meseria armelor. „Când vorbeşte la tribună are o ţinută de generalisim, drept şi încordat, cu gesturi energice, cu vocea puternică". Fraza sa e, uneori, în căutarea unei imagini soldăţeşti, încât „ai impresia că vorbeşte comandantul de oaste soldaţilor pe care-i vrea victorioşi".
Tătărescu n-a îmbrățișat cariera armelor, din motivele amintite, ci s-a lansat, încă de tânăr, în politică. A fost subsecretat de stat la Ministerul de Interne, ministru de Externe, Președinte, în două rânduri, al Consiliului de Miniștri. Guvernarea sa, dintre 1934-1937, a avut bune rezultate economice, România câștigând în stabilitate, prosperitate. Legile adoptate au urmărit organizarea și funcționarea instituțiilor statului și administrației, restructurarea învățământului de toate gradele. În același timp, a fost contestată pentru deficitul de democrație, ajutorul dat regelui Carol al II-lea în instaurarea regimului autoritar. Lui Tătărescu i-a fost reproșată și destituirea lui Nicolae Titulescu din postul de ministru de Externe.
Dacă își face apariția mai rar la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, apreciază același articol din „Curentul", este o prezență zilnică la Ministerul Armamentului. În timpul guvernării sale, a fost întărită capacitatea de apărare a țării și îmbunătățită organizarea armatei. E preocupat de realizarea, în detaliu, a planului pentru înzestrarea armatei. La manevrele regale din 1934 a participat în haină de maior. Aflat în revista călare a regelui, nu se deosebea prin nimic de ceilalți ofițeri. Vocabularul obişnuit e cazon, „când lucrează cu colaboratorii d-sale dă un ordin scurt: Acum, servanţi la piese !" Tătărescu nu a avut o cariera militară dorită, dar s-a consolat cu gândul că și-a făcut datoria, nu și-a arogat vreun merit deosebit, însă pus în diferite situații, a răspuns cât mai bine posibil.
Locuința sa de vară era la Poiana, situată la 12 km de Tg. Jiu. Era o culă boierească veche, cu ziduri groase şi ferestre cu zăbrele. În apropiere, se află o biserică de peste 200 de ani și mormintele străbunilor şi părinţilor săi. „Odată ajuns la Poiana, se pune la cisme, cămaşă fără guler, nu se mai rade şi nu mai vrea să ştie nici un cuvânt de politică. Înarmat cu o puşcă de vânătoare, singur sau cu prieteni, pleacă în zăvoiul Jiului (la raţe - n.n), indiferent dacă vânează sau nu, nu lasă de la subţioară puşca de vânat. La o vânătoare, la care participa regele Boris al Bulgariei, dintr-un singur glonte a ucis doi mistreţi", consemnează „Curentul".
Prietenii și colaboratorii apropiați i-au recunoscut talentul de povestitor, cu unele exagerări evidente. Printre aceștia se număra șeful său de cabinet. „Este un povestitor gen Proust", spunea acesta, plin de admiraţie. „Într-adevăr, deşi foarte rar, d. Tătărescu povesteşte amintiri din tinereţea d-sale, cu un lux de amănunte şi cu o bogăţie de imagini neîntrecute. Povestind odată amintiri din viaţa de şcolar petrecută într-un pension din Craiova, d. Tătărescu a descris, timp de aproape o oră, o lădiţă. Era vorba despre o lădiţă veche în care un coleg de pension ţinea pachete trimise de acasă". O altă amintire vine din perioada anterioară Primului Război Mondial, pe când, încă elev, participase la o excursie în Transilvania. Aceasta a inclus Săliștea. Pe strada principală, seara, a cântat cântece patriotice româneşti. Jandarmii unguri l-au reținut şi l-au adus în faţa prim-pretorului. A fost condamnat la o amendă de opt coroane. Interesant era că prim-pretorul a fost un român. Îl chema Drăghici, și, mai târziu, în 1922, a fost ales senator liberal. În timpul liber, citește. Ca mulți dintre confrați, preferă cărţile de doctrină şi memoriile politice.
Colaborarea lui Tătărescu cu regimul politic de după 6 martie 1945 a trezit comentarii critice. Oameni politici interbelici, în primul rând, dezaprobă implicarea politică în noul context. El se străduiește să explice că s-a vrut o forță de echilibru în guvernul Groza, de care acesta avea absolută nevoie. Este viceprim-ministru și ministrul Afacerilor Străine în guvernul Groza, șeful delegației române la Conferința de pace de la Paris. După semnarea tratatului de pace, atacurile împotrivă sa sporesc, prevestindu-i căderea. El vrea să citească un memoriu în guvern, prin care critică măsurile economice și politica agresivă a acestuia. Predă un exemplar și la Comisia Alită de Control. La 3 noiembrie 1947, comisia de politică externă a Parlamentului adoptă moțiunea de neîncredere la adresa ministrului de Externe. Este arestat la 5 mai 1950, familia fiind obligată să părăsescă în grabă casa din București. Detenția o petrece la Sighet și București, obligat, între altele, să depună mărturie în cazul Pătrășcanu. Moare în anul 1957.
Bibliografie
- „Curentul", nr. 2765, 15 octombrie 1935.
- Stelian Neagoe, Oameni politici români; enciclopedie, București, Editura Machiavelli, 2007.
- Petre Țurlea, Partidul Național Liberal Tătărescu, București, Editura Libra, 2001.
art - emis
|
Dr. Lucian Ienăşescu 1/28/2018 |
Contact: |
|
|
