Mihai Șora in dialog cu publicul la TNB
Filosoful Mihai Șora, în vârstă de 101 ani, a fost prezent pe 21 ianuarie la Conferinţele TNB, unde a purtat un dialog cu publicul.
În deschiderea evenimentului moderat de Ion Caramitru, a fost prezentat un superb film realizat de soția sa, Luiza Șora.
Mihai Șora nu a susținut o conferință de această dată, ci a preferat un dialog viu cu publicul, vorbind despre copilărie, Dumnezeu, viață, moarte…
Redăm în continuare câteva fragmente din dialogul purtat la TNB cu publicul.
Despre copilărie
Am o amintire globală a copilăriei. Dacă aș încerca s-o localizez în timp, n-aș putea. Se întinde pe o perioadă întreagă. Și are un caracter sintetic. Am o amintire a universului. Era vară, stăteam undeva pe câmp, la o anumită distanță de sat. Eram culcat pe spate și mă uitam la cer. Era o zumzăială în jur. Și am avut impresia că întreg universul e în mine. Nu vedeam decât cerul albastru, zumzetul acesta care era muzica universului și eu eram acolo, în mijloc. E o amintire fondatoare pentru mine. Și de-a lungul întregii vieți am păstrat această imagine de înfrățire cu universul. Pe care până la urmă am ajuns s-o exploatez, s-o hăcuiesc și s-o transpun pe hârtie. Într-un fel care e foarte departe de impresia aceea de univers pe care am avut-o atunci și pe care încerc mereu s-o aproximez și s-o pot transmite cât de cât semenilor mei.
Despre moarte
Am avut trei bunici longevivi. Bunicul meu matern s-a săvârșit din viață la vârsta inacceptabilă de 60 de ani. Dar ceilalți trei au fost toți trei cvasicentenari, între 90 și 100 de ani. Cum mă simt la vârsta asta? Mă simt ca un om între oameni. Nu m-a părăsit niciuna din capacitățile mele vitale. Mă plimb, privesc, aud, particip la univers. Și e o participare de fiecare clipă. Simt universul din jurul meu, mă străduiesc să-l văd și să-l înțeleg, iar, în părțile care nu-mi convin, să-l dreg. Și dacă nu pot să-l dreg, în orice caz să nu mă las contaminat de el și să-l resping. Deci sunt într-o poziție activă. Și simt bătrânețea ca pe un dar care mi-a fost acordat. N-aș spune că sunt mai înțelept decât eram la tinerețe. Sunt un om ca toți oamenii… Nu stau cu moartea în față. Când o să vină, o să vină. Am această conștiință intelectuală – repet, intelectuală – că sunt o ființă muritoare. Și că odată și-odată, fără să știu când va fi acest odată și fără să-mi pun problema acestui odată, știu că nu voi mai fi. Sau voi rămâne doar în amintirea celor care m-au cunoscut. Și voi trăi în această amintire. Asta e speranța mea.
Despre divinitate
Relația cu divinitatea e o permanență a vieții mele. Nu știu ce chip ia. Am acea amintire fondatoare, din copilărie, când eram pe câmp, imensitatea cerului era deasupra mea și atmosfera vibra. Eram în clasa a doua sau a treia primară. Și simțeam imensitatea universului. O vibrație. M-am simțit topit în univers. Dar fără să-mi pierd personalitatea. Eram eu. Și universul imens în jur. A fost o experiență fundamentală această confundare a mea cu sacralitatea vieții. Faptul de a fi o persoană este culmea creației. Pe Dumnezeu l-am nu închipuit, ci simțit, ca pe o persoană. Tatăl meu a fost preot…
Despre întâlnirile importante
Oamenii care mi-au influențat devenirea… La liceu, am avut un profesor de limbi clasice și de filozofie, Constantin Cioflec. Și pe urmă a fost profesorul Nae Ionescu, care preda logica la Universitatea București. Iar apoi, am fost în termeni prietenești cu asistentul lui, Mircea Eliade, care conducea seminarele lui Nae Ionescu. Dar relația noastră nu era neapărat profesor-elev. Eram colegi care stăteau în jurul unei mese și discutau problemele care rămâneau în suspensie de la cursuri. Totul alimentat cu lecturi numeroase și substanțiale.
Despre proteste și țară
Cu oamenii care vor să ne distrugă copacul nostru – țara asta, trebuie să ne răfuim. Adică ei sunt acolo, undeva, dar noi toți, împreună, suntem țara. Ei, în principiu, sunt acolo ca niște reprezentanți ai țării, trimiși ca niște delegați. Fiecare din cei care stau acolo sus stau pe baza unor buletine de vot și ei sunt reprezentanții intereselor acelora care i-au trimis acolo. Ei nu au și nu trebuie să aibă interese proprii. Ei trebuie să servească interesele celor pe care îi reprezintă. Dacă n-o fac, nu-i reprezintă, și dacă nu-i reprezintă, n-au ce căuta acolo. Asta e o datorie care tot nouă ne revine. Ce trebuie să facem, cum trebuie să facem ca să ne descotorosim de ei într-un mod civilizat? Avem votul la dispoziție, trăim într-o democrație, avem toate armele democrației, care sunt armele noastre și trebuie să știm să le mânuim. Inclusiv protestele legale. Dar important e să nu plecăm capul până la urmă. Trebuie să găsim modalitatea de a elibera instituțiile statului confiscate de ei.
Realitatea este că trebuie să ne impunem voința colectivă. În formele legale. Trebuie să mergem la vot. Să nu spunem: „Mă dezgustă politica, nu mă mai duc să votez.” Te dezgustă politica? Du-te și votează ca s-o schimbi! Și apoi ieși în stradă! Țipă împotrivă! Nu-i lăsa să doarmă niciodată pe cei care nu-și îndeplinesc cum se cuvine datoriile față de țara în care trăiesc și în fruntea cărora au ajuns prin naivitatea alegătorilor. Dar, așa cum au ajuns, tot prin voința alegătorilor pot fi și dați jos de la cârmă.
|
Sabin Popa 1/23/2018 |
Contact: |
|
|
