Panopticum : Ascensiunea Everestului
Întâmplarea face ca sfârşitul anului calendaristic să coincidă oarecum cu aniversarea datei când s-a petrecut evenimentul ireversibil urmare căruia îmi datorez prezenţa printre tereştri. De aceea, mai ales în ultimii ani, intervalul dintre Crăciun şi Anul Nou nu mai constitue pentru mine ocazia de mult superfluă a unui bilanţ strălucit şi nici momentul potrivit pentru alcătuirea de planuri optimiste, ci prilejul unor introspecţii aparent de neconceput celor mai tineri. Însă nu este tot una să-ţi evaluezi poziţia în raport cu trecutul şi viitorul în primăvara vieţii sau să faci o retrospecţie în amurgul ei...
Imaginea tradiţională, moştenită din evul mediu, ne-a familiarizat cu acea curbă aproape balistică populată din loc în loc cu personagii reprezentând diferite vârste, care mai întâi urcă ţanţoşe spre un apex înfloritor, situat undeva la maturitate, pentru ca apoi, tot mai decrepite, să coboare către ţărâna biblică, din care s-a născut cândva şi speţa umană. Privind alegoria predecesorilor noştri mai că am putea crede că viaţa este o plimbare uşoară pe un deal din vecinătatea casei. Dar în ceea ce mă priveşte, dacă mă uit înapoi, am sezaţia ameţitoare că stau în echilibru precar, la mare altitudine, pe un munte foarte înalt bătut de vânturi ostile, iar câmpiile binecuvântate de unde am pornit de-a buşilea abia dacă se mai întrezăresc prin ceaţa uitării şi a depărtărilor, la capătul unor văi pierdute în orizontul nemărginit. Peretele stâncos şi abrupt din faţa mea, este presărat pe alocuri cu petece de gheaţă eternă, lucie şi alunecoasă, iar cornişa de zăpadă îngheţată şi instabilă, ce îi acoperă creasta accidentată, dispare în înălţimi unde domnesc furtuni cumplite. M-am oprit pentru un scurt popas ca să-mi trag sufletul şi numai Dumnezeu ştie cât mai este de urcat. Aerul rece se rarefiază mereu şi nu este nici vorbă despre coborâre.
Cândva demult, când eram tânăr şi necopt şi nimeni nu cunoştea cum şi unde a murit George Mallory, iar Edmund Hillary şi Tenzing Norgay încă nu realizaseră prima lor ascensiune completă a Everestului, am hotărât cu inconştienţă copilărească şi în ciuda faptului că eram în plin război că eu voi fi primul pe cel mai înalt munte de pe pământ. Ani de zile după aceea am depus în scopul atingerii iluzoriului ţel, strădanii demne de o ocupaţie mai productivă, de vreme ce sub comunişti munţii Nepalului erau pentru români la fel de greu de atins ca şi vulcanii de pe lună. Pasiunea mi-a fost atât de intensă încât la un moment dat acumulasem mai multe cunoştinţe despre Himalaia decât despre Ţibleşul la poalele căruia mă născusem. Dar destinul a hotărât ca în loc de Everest şi Lhotse să mă mulţumesc cu Rarăul, Bucegii şi Ineul Rodnei. După un timp, însuşindu-mi o brumă de întelepciune, cu întârzierea proverbială a transilvănenilor, mi-am îndreptat eforturile către alte zări, şi purtat de valurile existenţei nu am reuşit să ajung în viaţa reală, nici măcar la Thyangboche, la poalele legendarului munte, cucerit adeseori în imginaţia mea.
Recent însă, după cum am menţionat în introducere, la o vârstă când în de obşte ne amintim mai de grabă fapte petrecute cu zeci de ani în urmă, decât ceea ce am mâncat cu cinci minute mai devreme, stimulat şi de excelenta carte a lui Jon Krakauer, întitulată Into Thin Air, am ajuns la concluzia că de fapt viaţa în sine poate fi comparată cu folos cu o ascensiune la mare altitudine. Există multe analogii între cele două subiecte, dar sunt fireşte şi deosebiri.
Să revenim aşadar la popasul meu imaginar pe o brână lată de o palmă, la 8000 de metri înălţime. Nu sunt singur; consoarta mea de peste o jumătate de secol este alături de mine. Deşi nu suntem legaţi cu obişnuita coardă de nylon, legătura invizibilă dintre noi, pe vremuri şubredă ca un fir de paianjen, s-a călit în lupta cu intemperiile devenind mai puternică decât oţelul incasabil. Pe traseu sunt şi alţii, dar din mulţimea cu care am părăsit tabăra de bază de pe plaiul unde am terminat studiile universitare, puţini au rămas. Nu-i de mirare, doar suntem în ceea ce specialiştii numesc zona morţii. Unii dintre supravieţuitorii aventurii deja respiră oxigen din butelii şi noi trebuie să fim deosebit de grijulii fiindcă o căzătură, un strănut, o înghiţitură greşită din propria salivă ori cea mai mică neatenţie pot însemna pentru amândoi sfârşitul călătoriei. Pe drum am înfruntat avalanşe, dar am supavieţuit cutremurului din 1940 şi bombardamentelor ruseşti, americane şi germane. Am trecut crevase periculoase, dar am scăpat graţie unor buni români când la 14 ani un coleg m-a reclamat autorităţilor că am un unchi deţinut politic şi că făceam propagandă anti-sovietică afirmând ca nu aveam pâine fiindcă grâul nostru îl mânca Armata Roşie. Apoi coechipiera si cu mine am scăpat ca prin minune din furtuna mişcărilor studenţeşti din Timişoara anului 1956 şi de cutremurul din 1977. Acum alte pericole ne pândesc. Dar am avut împreună şi zile însorite, străbătând pajişti înflorite ca de pildă atunci când ne-am petrecut luna de miere (trei zile) în Piatra Craiului, sau vacanţele cu copii la mănăstirile din Moldova.
La vârf metafora şchiopăteză, fiindcă de pe Everest alpiniştii norocoşi se reîntoarc la casele lor. Pe muntele nostru însă este sens unic şi noi mergem obligatoriu mereu înainte, iar de pe culme va trebui să continuăm în necunoscut. Dar nu a promis oare Învăţătorul că în casa Tatălui Său sunt multe locaşuri şi că merge să ne pregătească loc?
|
Gabriel Watermiller B.C. 1/19/2018 |
Contact: |
|
|
