Aspectele crestine ale poeziei eminescene
La început de an, la jumatatea lui Gerar din primul secol al mileniului al III-lea, românii de pretutindeni, din tara si de dincolo de fruntariile ei, strânsi în jurul bisericilor si comunitatilor lor, sarbatoresc nasterea Luceafarului poeziei românesti, poetul nepereche Mihai Eminescu.
Aspectele crestine ale poeziei eminescene nu sunt multe, dar sunt importante din punct de vedere ortodox. Vom analiza câteva dintre ele.
Dar, mai întâi o precizare. Mihai Eminescu nu este un poet religios în sensul strict al cuvântului, epitet ce i se cuvine mai ales unui Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi sau Daniel Turcea.
Suntem siguri ca le si-a primit educatia religioasa în familie, mai ales de la mama, evocata atât de sugestiv în poezia "O, mama".
Însetat de cunoastere, a fost un lector asiduu al cartilor vechi, inclusiv a celor bisericesti. Mai mult, avea unchi si matusi retrasi la mânastirile moldovene, care i-au îndrumat pasii spre biserica.
O indicatie pretioasa este însemnarea unui duhovnic pe o veche carte bisericeasca, descoperita de curând, care glasuieste : "Pe ziua de Sfintii Voievozi, din anul 1866, m-a chemat la mânastirea Neamtu, la bolnita, si l-am spovedit si l-am împartasit pe poetul Mihai Eminescu. Si a fost acolo si Ion Gheorghita din Cracaoani, care este primar.
Iar Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-a sarutat mâna si mi-a spus : Parinte, sa ma îngropati la tarmul marii si sa fie într-o mânastire de maici si sa ascult în fiece seara, ca la Agafton (mânastire de maici lânga Botosani) cum cânta "lumina lina" (Arhim. B. V. Anania, Ipostaze lirice eminescene, în Telegraful Român (Sibiu), 1-15 Iunie 1989, p. 1). Deci, poetului îi erau familiare sfintele slujbe si iubea imnul "lumina lina", unul din cele mai frumoase din cadrul vecerniei ortodoxe. Cât priveste taina spovedeniei, chiar daca i-a fost sugerata sau initiativa i-a apartinut, cert este faptul ca s-a spovedit si s-a împartasit, sarutând mâna calugarului duhovnic, ca un bun crestin care se aproprie senin de moarte, considerând-o numai o trecere la alta stare, aceea a vesniciei, cu recompensele si pedepsele ei în functie de viata pamânteasca - cum învata Biserica Ortodoxa.
Una din poeziile cu continut religios este Învierea în care sunt prezentate antitezele, atât de dragi poetului. Clipele care preced cea mai mare minune - Învierea din morti a Domnului - stau sub pecetea tensiunii dintre întuneric si lumina, dintre frig si caldura, dintre moarte si viata, punând deci în opozitie nimicnicia umana cu maretia divina. Într-un cadru mistic, dupa ce orologiul vremii a batut cele 12 trepte, linistea pune stapânire pe biserica, nemaiauzindu-se decât glasul preotului ce cheama : "Veniti de luati lumina!". "Un clopot lung de glasuri vui de bucurie Colo-n altar se uita si preoti si popor Cum din mormânt rasare Chistos învingator Iar inimile noastre s-unesc în armonie" Împreuna, deci, preoti si popor, vad biruinta Mântuitorului "lumina ducând-o/Celor din morminte" cu "moartea pre moarte calcând-o" cum marturisim în troparul Învierii, si - ca un singur glas - rasuna imnul apoteozat "Cântari si lauda-naltam/ Noi, Tie, Unuia/Primindu-l cu psalmi si ramuri/Cântând aleluia ! / Christos a înviat din morti/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte calcând-o/ Lumina aducând-o/ Celor din morminte". Desi cunoscutul tropar al învierii foloseste verbul "a darui", poetul utilizeaza altul, mai dinamic, "a duce" ; Domnul însusi duce celor din morminte lumina, adica viata, referire clara la dogma crestin ortodoxa a pogorîrii la iad a Mântuitorului, ceea ce face din acest poem "un tratat de teologie a Învierii. Unirea în treime a lui Iisus este clar reliefata "Noi, Tie, Unuia", iar Învierea nu este un lucru consumat istoric, ci actual, "preoti si popor privesc uimiti dar bucurosi cum Domnul se ridica din mormânt învingator" (Pr. Gh. Calciu, Ortodoxia lui Eminescu în "Rugaciune" si în alte poezii, în volumul Centenerul Eminescu, San Diego, 1989, p. 8) În alta ordine de idei, sunt cercetatori avizati care considera ca una din sursele de inspiratie ale celebrului poem Luceafarul este prologul Evangheliei dupa Ioan. Hyperion este o entitate increata, coexistând din eternitate cu Parintele sau, partas cu acesta la crearea lumii, întrupat cu menirea de a lumina fapturile si în imposibilitatea ontologica de a parasi conditia lui divina. În el se concentreaza atât Logosul primordial, cât si cel întrupat, Eminescu gasind în universul crestin un filon de aur pentru poezia sa. (Arhim. B. V. Anania, Drama divina a lui Hyperion, în "Telegraful Român" nr. 17-20 din 1983).
Dintotdeauna, Biserica Ortodoxa ca si cea Catolica de ambele rituri (latin si oriental), au acordat un cult special Sfintei Fecioare Maria, Nascatoare de Dumnezeu.
Eminescu va dedica Sfintei Fecioare Maria doua poezii, "Rasai asupra mea" si "Rugaciune". "Rasai asupra mea" este unul din sonetele cele mai reusite ale poetului. "Rasai asupra mea, lumina lina/ Ca-n visul meu ceresc d'odinioara,/ O, maica Sfânta, Pururea Fecioara/În noaptea gândurilor mele, vina". Familiarizat cu terminologia ortodoxa, poetul marturiseste dogma pururei feciorii a Maicii Domnului, definita la Sfântul Sinod ecumenic de la Efes din 431, acceptând si faptul ca s-a învrednicit sa fie Nascatoare de Dumnezeu.
În plus, revine termenul "lumina lina", ceea ce duce la concluzia indubitabila ca Eminescu era fascinat de vecerniile ortodoxe, ca cele de la mânastirea Agafton, din marturia-testament de mai sus. El îsi recunoaste teluricul pacatos, chiar înstrainarea de credinta, poate datorita si indianismului sau pesimismului schopenhaurian, într-un vers subtil "în noaptea gândurilor mele, vina", dar speranta-virtute teologica prin excelenta - îl îndreptateste sa invoce ajutorul divin pe calea mântuirii : "Da-mi tinerete, reda-mi credinta /Si reapari din cerul tau de stele /Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie" Scriind acest sonet în 1879, Eminescu - similar cu Fericitul Augustin în "Retractari" - se rascumpara de înstrainarea religiei, exprimata plastic în "Împarat si proletar" din 1874, poezie cu caracter social a carei fraza "Religia, o fraza de dânsii inventata / Ca cu a ei putere sa va aplece-n jug", repetata pâna la saturatie si scoasa din adevaratul ei context, i-a facut pe criticii literari ai regimului fara Dumnezeu sa-l considere un "ateu". Aici, Eminescu îsi recunoaste vina înstrainarii si implora smerit si umil ajutorul ceresc, pentru ca cea mai sfânta dintre sfinti, Fecioara Maria sa mijloceasca la Parintele luminilor pentru rascumpararea lui : "reda-mi credinta", doua cuvinte mari care atesta cunoasterea dogmei rascumpararii, atât de importanta în Ortodoxie.
O alta poezie religioasa, superba ca fond si forma, este "Rugaciune" scrisa tot în 1879. Si aici expresia lirica este o ipostaza a spiritului, fiinta noastra pacatoasa deschizându-se ca un crin, ca un vas purificat, prin durere si rugaciune, pentru a primi binecuvântarea Domnului prin sfintii Sai, în acest caz prin Sfânta Fecioara. În lumea crestina, Maica Domnului este ocrotitoarea corabierilor, iar lacasul de cult ortodox are forma unei nave, simbolixând arca Bisericii care traverseaza istoria spre eternitate si mântuire. Asa se explica faptul ca în iconografia bizantina, Maica Domnului este zugravita pe bolta altarului - la prora - cu privirea si bratele deschise ocrotitor catre credinciosii dinauntrul navei. Mesajul este clar: "noi, cei bântuiti" de "valul" istoriei, în "nava" bisericii suntem protejati de Domnul Hristos aflat la cârma si de Sfânta Fecioara, aflata la prora bisericii (Arhim. B. V. Anania, Ipostaze, ... p. 2) Versurile sunt de o frumusete fara seaman : "Craiasa alegându-te /Îngenunchiem, rugându-te/ Înalta-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie/ Fii scut de întarire/ Si zid de mântuire" Poemul este un adevarat axion, o lauda sfânta adusa Sfintei Fecioare Maria unde, pe lânga elementele ortodoxe mentionate, întâlnim si termeni catolici, ca cel de "regina", slavonizat în "craiasa" sau ideea ca Sfânta Fecioara poate mântui - dogma catolica al lui "co-redemprix" (împreuna mântuitoare) cu Hristos, care difera substantial de cea ortodoxa, ce spune ca numai Dumnezeu poate mântui. În rest, cele doua strofe urmeaza corect terminologia ortodoxa, supravenerarea (hiperdoulia) Maicii Domnului fiind exprimata cu smerenie rasariteana, nu majestos ca la catolici (Pr. Gh. Calciu, op. cit., p. 9). Finalul "Rugaciunii" îmbina majestuozitatea cu smerenia, teologia cu pietatea : "Rugamu-te-ndurarilor/ Luceafarului marilor/Asculta-a noastre plângeri/ Regina peste îngeri/ Din neguri te arata/ Lumina dulce, clara/ O, Maica Preacurata/ Si pururea Fecioara, Marie".
Am lasat voit la urma un alt giuvaer al liricii eminescene, "Colinde, colinde", de o sensibilitate si delicatete fara seaman. Fiind mai putin cunoscute, iat-o, în întregime : "Colinde, colinde/E vremea colindelor Când ghiata se-ntinde/Asemeni oglindelor Si tremura brazii/Miscând ramurelele Caci noaptea de azi-i/Când scânteie stelele Se bucura copiii/Copiii si fetele De dragul Mariei/ Îsi piaptana pletele De dragul Mariei/ Si-a Mântuitorului Luceste pe ceruri/ O stea calatorului" subtila aluzie la Steaua ce i-a calauzit pe Magi din Rasarit pâna la pestera Bethleemului acum 2000 de ani. Eminescu s-a adapat la izvorul nesecat al folclorului românesc, începutul cunoscute-i "Doina" - "De la Nistru pân-la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a", nefiind altceva decât ideea unui colind din Transilvania ce glasuieste: "P'lânga Muras, p'lânga Tisa/Maica Sfânta plimba-mi-s-a" unde, din dorinta de a-L face pe Prunc mai de-al nostru, Sfânta Fecioara nu mai cauta loc sa nasca în Tara Sfânta, ci pe meleagurile Mioritei (Cezar Vasiliu, Nihil sine Deo. Eseuri istorice si teologice., San Diego, 1990, p. 43)
S-a scris mult despre pesimismul lui Eminescu, rod al influientei filozofiei lui Kant si Schoppenhauer sau al vechii spiritualitati a Indiei asupra gândirii sale. Desigur, în viata sa, poetul a avut parte ca oricare dintre muritori de framântari si revolta, de necazuri si deceptii, de caderi si de ridicari, dar ele nu i-au smuls din suflet credinta în Domnul si în sfânta Maica, Pururea Fecioara.
Ideeile dogmatice exprimate, mai ales cele din domeniul mariologiei, ni-l prezinta ca pe un cunoscator profund al dogmei ortodoxe, numind Biserica Ortodoxa "Maica Neamului Românesc".
Omul de cultura complet - cum l-a desemnat Noica, profetul - cum l-a numit Iorga, cel ce a dat un stil sufletului românesc, dupa G. Ibraileanu, Mihai Eminescu este darul cel mai de pret pe care Dumnezeu l-a facut limbii si poporului român !
Vesnica sa-i fie pomenirea !
|
Pr.Prof, Cezar Vasiliu / Montreal 1/13/2018 |
Contact: |
|
|
