A fost odată un om
S-a născut la începuturile lumii precum celelalte trebuinţe. Ca un strigăt.
La început totul era tăcere, doar lumina desluşea neantul.
Dumnezeu i-a dat câte puţin din toate lucrurile Pământului. Avea tot ce există.
După primii paşi s-a uitat în jur, a privit, a înţeles, a zâmbit.
Din zâmbetul lui primea Cerul veşti! Munţi, ape, câmpii au fost aşezate împrejurul lui cetate. Loc care apără, dă linişte şi încredere. Gândurile sale alergau peste tot. Seara se întâlneau cu cele ale Pământului.
Aşa a învăţat despre prietenie şi dragoste! Omul mângâia Pământul. Cu privirea, cu paşii, cu mâinile. Fiecare mângâiere era din rostul Pământului. Nu exista aşteptare deşartă, doar curgerea zilelor, mersul său, şi nopţile. Când lumina se elibera de noapte, pământul se trezea. Pâna la urmă totul se întoarce în Cer. Dragostea, iubirea şi nevoia de zâmbet fuseseră trimise aici înainte. Erau peste tot. Omul învăţa din tot ce întâlnea. Învăţa simţind. Aşa înţelegea. Apoi mângâia, strângea învăţăminte şi zâmbete în el. Anotimpurile veneau şi plecau. Urmele lor se cuibăreau în el. Aşa a învăţat despre frumos, zâmbet, dorinţă.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri.
Culori şi miros de zâmbet aerul avea. Din mângâieri Omul împletea podoabe.: fructe, spice, legume, poame, lut, animale, păsări. Copacii mângâiaţi i-au dat un cămin, căldura, fereastra. Le aşeza în calea dimineţilor. Pe acolo veneau şi anotimpurile. Roata, focul şi cumpenele din lemnul copacilor Omul le făcea. Adevăr despre viaţă Omul primea. Copii mulţi avea Omul. Câmpiile, munţii, dealurile aveau nevoie de dragoste. Totul avea nevoie de dragoste. I-a învăţat pe toţi să mângâie Pământul şi tot ce privirea lor întâlnea. I-a învăţat dragostea, iubirea, zâmbetul. I-a învăţat rostul mâinilor. Şi copiii lor au primit copii. Nimeni nu murea. Venea doar un timp când unul dintre ei pleca în munţii din jur şi nu se mai întorcea. Copiii plângeau până când îl simţeau în ei. Îşi descopereau părinţii în ei. Aşa revenea zâmbetul şi încrederea. Aşa li se transmiteau toate câte erau. Omul poveştii noastre, despre viaţă, trăia în toţi cei ce se năşteau. Din el veneau toţi cei ce se-ntorceau şi-n toţi ce se năşteau El se întorcea. Anotimpurile veneau pe rând. Îmbrăţişau Pământul şi sufletul Omului şi plecau în aceiaşi ordine a venirii. Totul se întoarce până la urmă în cer. Aşa învăţau oamenii dorul. De la păsări au învăţat să cânte. Apoi de la izvoare, vânt, frunze, zăpadă. Aşa au învăţat oamenii doina. Puteau acum să povestească mai uşor şi mai pe înţeles despre viaţa lor. Munţii, apele, câmpiile, dealurile înţelegeau. Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi, Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul avea. Într-o zi liniştea s-a tulburat. Ca o apă strivită. Aşa a apărut zgomotul. În el erau oameni, necunoscuţi. Au dat năvală, parcă dintr-o înghiţitură a pământului. Aveau priviri scurte şi nu puteau să zâmbească Soarelui, copacilor, celorlaţi oameni. Doar caii lor aveau aburi calzi şi priviri blajine. Caii lor aveau priviri iertătoare! Săracii de ei, înseamnă că nu cunosc şi nu simt dragostea şi iubirea! îi compătimeau oamenii. Fără să ceară sau să roage, necunoscuţii au început să se înfrupte din podoabele oamenilor! Umpleau căruţele în care veniseră cu agoniseala oamenilor. Ceea ce rămânea era distrus şi pustiit. Oamenii priveau miraţi şi îngăduitori. Cu milă îi priveau. Nu ştiau să urască. Omul din ei îi învăţase despre viaţă. Apoi plecau. Un nor de fum şi praf rămânea în urma oamenilor străini, fără zâmbet. Plecau cu zgomot cu tot. Le luau tot. Liniştea fumega. Oamenii călcau pe întrebări fără răspuns. Dar nu erau supăraţi, Omul din ei, care îi învăţa despre viaţă, le spunea că munţii, apele, câmpiile, animalele, păsările, aerul şi Soarele sunt numai ale lor. Vor primi alte podoabe. Ei trebuiau doar să mângâie. Cu dragoste. Aşa cum învăţaseră. Aşa cum ştiau şi simţeau! Liniştea se astâmpăra şi zâmbetul ieşea din ascunzişuri.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet din nou aerul avea.
După câteva anotimpuri oamenii străini, fără zâmbet, au adus din nou zgomotul. Aveau, acum, ciomegi şi bâte! Loveau tot ce întâlneau. Nu cunoşteau mila. Oamenii cădeau loviţi de neputinţa zâmbetului din mâinile lor. Umpleau căruţele cu podoabe, pustiau şi plecau lăsând norul de fum şi praf să usuce lacrimile. Multă tăcere în urma zgomotului rămânea. Liniştea ploua lacrimi. Aşa au cunoscut oamenii nedreptatea. Privirile se ridicau spre Cer. Aşteptarea se reîntorcea. Liniştea se tulbura. La fel privirile şi feţele oamenilor. Soarele nu mai era la fel. Zăbavă, iertare şi înţelegere! le striga Omul din ei. Cei căzuţi dintre noi s-au dus în Cer să spună. Străinii se vor întoarce din nou, dar să nu vă temeţi. Noi avem munţii, apele, câmpurile, animalele, păsările, aerul, Soarele. Nu ni le vor lua niciodată. Sunt ale noastre. Sunt din naşterea noastră! Dar străinii veneau iarăşi şi iarăşi şi iarăşi...! Şi iarăşi! Doborau oamenii zâmbitori, încărcau căruţele, pustiau şi plecau. Tot mai multe corpuri zăceau fără zâmbet. Ploi de lacrimi rămâneau în norul de fum şi praf. Se învăţa despre teamă, frică, nedreptate. Întrebările fără răspuns rămâneau în aerul dintre Pământ şi Cer. Oamenii se strecurau printre ele. Înţelegeau şi îşi ascundeau zâmbetul în ei. Acolo în căldura sufletului lor zâmbetul se îmblânzea şi era lăsat să aştepte. Şi să înţăleagă. Ce să înţeleagă? Ce să înţeleagă? Ei de ce nu aveau podoabe? De ce nu mângâiau ca să aibă? Iar dacă aveau, de ce le luau pe ale lor? Bunătatea din ei tăcea. Să mergem în păduri să alegem lemne potrivite pentru a ne ajuta. Nu trebue să-i mai lăsăm în plata nezâmbetului să ne trimită înainte de vreme în Cer şi să ne ia podoabele. Să ne înveţi să folosim şi noi lemnele noduroase, Omule din noi. Omul din ei a avut de furcă până i-a făcut să înţeleagă că nu trebuie să facă asta. Multele lacrimi de până atunci i-au îndemnat să lovească. Şi au lovit şi ei. Străinii s-au speriat. Nimeni nu îndrăznise până atunci să-i lovească. Oamenii loveau cu forţa lacrimilor şi a nedreptăţilor ce le speriase zâmbetul. Vorbele de îndemn ce le striga Omul din ei, dar şi fuga străinilor îi potoliră. Fugiră toţi care încotro. Norul de praf era acum fără fum. Anotimpurile se grăbeau să şteargă urmele. Lacrimi şi distrugeri erau acum mai puţine.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet din nou aerul avea.
Dar străinii s-au întors din nou. Fără ciomege şi bâte. Străinii ştiau că oamenii au învăţat să lupte şi nu li se părea drept. Ei trebuiau să se lupte cu oameni care nu ştiau să se lupte. Gândurile negre le rânjeau din nou. Vor învinge altfel. Vor modela nedreptatea. Alte căi de luptă vor găsi, neştiute. Totdeauna neştiute. Când oamenii îşi vor da seama, vor inventa altele. Şi altele. Oamenii cu zâmbet se păcălesc uşor. Cu încrederea lor în oameni îi vom nimici. Trebuie învinşi prin bunătatea şi neputinţa lor de a face rău. Precum copacii şi animalele. Nevinovăţia lor este putinţa noastră de a fi. De a fi puternici. A tot stăpânitori. Iertarea şi dragostea lor ne vor ajuta. Podoabele Pământului sunt ale noastre. Dreptul lor este să le producă. Au primit pentru asta taina mângâierii. Şi taina zâmbetului au primit. Pentru ca noi să putem dirija prin ei trebuinţele noastre. Şi nu ne vom plictisi. Au cerut să fie adăpostiţi. Li s-au dat adăpost, pâine şi sare! Daruri din dărnicia Pământului li s-a dat. Şi nu au mai plecat! Au rămas cu oamenii purtători de zâmbet. Feţele lor împietrite nu au putut să înveţe zâmbetul. Au învăţat cuvintele oamenilor şi fără zgomotul. Erau stângaci, dar oamenii îi priveau cu înţelegere. Străinii nu ştiau să mângâie pământul şi oamenii ştiutori de zâmbet, îi lăsau să se plimbe în voie. I-au acceptat în Cetatea lor dintre munţi, ape, câmpii, dealuri. Nu le amintea nimeni de răutăţile pe care le făcuseră până atunci. Nimeni. Omul din ei îi învăţase să ierte.
Cu bucurie. Şi înţelegere. Pentru a fi şi ei ca ei şi a cunoaşte bucuria zâmbetului. Într-o zi unul din ei s-a ridicat pe o piatră şi a strigat: Oamenilor! Oamenilor! Veniţi mai aproape! Eu sunt ca voi şi vreau să vă ajut. Am învăţat să fiu ca voi. Eu ştiu ce trebuie făcut ca să vă scoateţi din nou zâmbetul la lumina dătătoare de viaţă a Soarelui! Vă voi păzi şi înmulţi podoabele. Va fi linişte. Ciomegele şi bâtele le vom arde. În jurul focului ne vom prinde de mâini şi ne vom roti. Ca într-o îmbrăţişare. Precum Soarele. Pământul va zâmbi şi el. Va fi linişte. Zâmbet de linişte va fi. Tare s-au mai minunat oamenii! Nu înţelegeau de unde ştia el de povestea zâmbetului lor? Şi ce bine ar fi să aibă pentru copii mai multe podoabe. Linişte. Zâmbet. Şi să nu mai fie nimeni doborât. Sunt ca voi, de aceea ştiu! Aveţi încredere în mine şi alegeţi-mă MaiMarele vostru. Oamenii l-au crezut. Au avut încredere şi si-au scos din nou zâmbetul la lumina Soarelui. De a doua zi culegătorii de podoabe au fost schimbaţi cu străinii ce începuseră să vină din ce în ce mai mulţi. Oamenii i-au crezut şi pe ei. I-au lăsat să îi ajute. Li s-a pus la dispoziţie totul şi fiecare se căznea să facă să le fie mai bine.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet din nou aerul avea.
Într-o zi străinii s-au întors cu spatele. Vorbele lor s-au transformat în întuneric. Precum şerpii cei veninoşi se târau şi se înveninau vorbele lor. Încet, încet toate bogăţiile au fost luate şi duse în zarea depărtării, acolo unde veniseră. Nu vă temeţi, a tunat vocea şi ea fără putinţa zâmbetului. Aşa trebuie. Ştiţi secretul binelui. Îl vom muta de aici. Voi cei mai înţelegători, trebuie să înţelegeţi că NOI suntem stăpânii voştrii. Înţelegeţi şi mulţumiţi-ne. Aţi fost până acum nişte cai slobozi. Sunteţi puternici. Mai puternici ca noi. Dar spre deosebire de voi, noi suntem vicleni. Avem ştiinţa de a aranja rostul tuturor lucrurilor. Pentru noi. Pentru binele nostru şi al copiilor noştrii. Avem ştiinţa de a fi stăpâni. Acestea sunt adevăratele virtuţi. Peste tot ce mişcă. Peste tot. Doar printr-o bataie a palmelor decretăm supunere. Şi ascultare. Şi dragoste în slujire. Virtutea de a stăpâni tot ce există e numai în noi. Voi aveţi şi alte trebuinţi. A venit timpul să vă strunim. În libertate caii nu ştiu să-şi poarte stăpânii. Noi ştim ce nu ştiţi voi. Gata cu coama în vânt. Rostul vostru este să mângâiaţi pământul şi să faceţi şi alte lucruri minunate decât nimicurile de aici. Vă vom duce să construiţi oraşe. Palate, case, străzii. Şi poduri veţi face. Pentru noi. Copii voştri ne vor admira. Vor dori să fie ca noi. Să trăiască ca noi. Struniţi veţi şti să faceţi mult mai multe lucruri minunate. Cine nu se supune va fi trimis înapoi. În Cer! Li s-au luat podoabele. Copaci, metale, cărbuni, petrol, pietre strălucitoare. Totul a fost dus dincolo de zare. Dincolo de zare. Palate, străzi, poduri, oraşe au bătut din palme să fie purtătorii nezâmbetului. Oamenii s-au supus. Marmura şi pietrele de peste tot au fost aduse aici. Să strălucească. Pământul a rămas dedesubt. Ascultător şi supus ca şi ei, ca şi oamenii. Munţilor li se luau piatra şi pădurile. Palate, străzi, poduri din ei făceau. Măiestria mâinilor venea din sufletul lor. Poate aşa vor zâmbi şi se vor îndura, îşi spuneau oamenii. În fiecare perete sunt mâinile lor. Zidite. Dragostea din mângâierile lor au pus-o peste tot. Pentru ei. Pentru măreţia lor nevăzută. Pentru dorinţele lor mereu nepotolite. În asfinţit întunericul se agaţă de palate, străzi, poduri unindu-se cu umbra nezâmbetului lor. Cel care le era Maimarele se căznea în fiecare moment să zâmbească pentru a fi ascultat, pentru a sădi încredere, dar nu reuşea decât un rânjet jalnic. Oamenii îl priveau şi nu înţelegeau de ce stătea cu ei şi nu se ducea dincolo în lumea nezâmbetului. De ce îi sfătuia să dea totul şi să meargă dincolo pentru că numai aşa le va fi cel mai bine. Nu înţelegeau, dar pentru că stătea cu ei îl ascultau. Nu din frică. şi nici pentru că ar fi avut încredere, dar aşa îi învăţase Omul din ei.
Omul din ei tăcea şi-i îndemna şi pe ei să tacă! De ce atâta linişte? Şi cât zgomot producea nezâmbetul.
Tăcerea voastră e o insultă pentru noi, le-a tunat vocea nezâmbetului. Şi privirea ce o duceţi spre Cer. Totul contravine legilor noastre. Trebuie să faceţi numai ceea ce vă este îngăduit. Am auzit fel de fel de vorbe despre tăcerea vostră. Adevăr, cinste, dreptate, iertare, credinţă, judecata de apoi şi alte bazaconii. Sunteţi un mare pericol pentru omenirea ce vrea să se dezvolte şi nu să se întoarcă în slobozenia necontrolată precum caii sălbatici de care v-am vorbit. Aţi avut onoarea să scoateţi bogăţiile din pământul ăsta puturos şi nesuferit. Aţi avut onoarea să ne construiţi oraşele şi tot ce ne este de trebuinţă. Aţi fost aleşi pentru asta. Şi în loc să vă mulţumiţi cu ce v-am oferit tăceţi, priviţi spre cer şi spuneţi lucruri îngrozitoare despre bunul mers al vieţii. Noi comandăm aici totul, nu Cerul. Tot ce mişcă e plănuit de noi. Am fost aleşi să facem asta.Sunteţi duşmanii noştrii. Veţi fi pedepsiţi. Au fost aduşi oamenii în negru pentru a fi judecaţi. Au fost acuzaţi de nesupunere şi trădare faţă de legile date de oamenii nezâmbetului. Nimeni nu s-a împotrivit acuzelor nedrepte. S-a înserat în Cetate şi în oameni. Tristeţea nedreptăţii ca un voal de mireasă nenuntită alergă printre lacrimi. Pământul răscolit peste tot ascunde rădăcini şi urme de paşi. Omul din ei i-a învăţat secretul dăinuirii.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul are.
Zâmbetul s-a adâncit în tristeţea din ei. Toamna zăboveşte în fiecare anotimp. Doar gândurile oamenilor ca o coamă de cal fluturând veşnicia, sunt slobode şi se unesc în îmbrăţişări precum libertatea de a fi. Dimineaţile vin în ferestrele lor. Anotimpurile nu mai zăbovesc ca altădată. Vin şi pleacă. Cei rămaşi în Cetate îşi aşază privirile pe cărările de întoarcere dintre Cer şi Pământ! Şi sclipesc ca nişte stele într-o noapte geroasă.
Ce facem acum Omule din noi? Ce facem acum? În liniştea din ei au simţit căldură.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de lacrimă aerul avea.
Pe rând fiecare din voi va urca muntele cel mai aproape de Cer. Când terminaţi de urcat rămâne calea spre Cer. Veţi duce cu sine nedreptatea ce s-a făcut oamenilor şi Pământului. Va fi multă şi grea, dar o s-o puteţi duce. Eu sunt în fiecare din voi. Nu e pedeapsă. Este putera din simţirile noastre. Este ceea ce trebuie făcut vieţii. Acolo sus în vârful de munte pământul rămâne jos, ca o ultimă treaptă. Acolo se va produce eliberarea. Pentru ei, cei nedrepţi. E singura lor şansă de a-i învăţa zâmbetul. Vă veţi aşeza cu faţa în sus. Nedreptatea ce aţi strâns-o până acum în voi, v-o veţi scoate să vadă lumina soarelui, apoi o veţi înfige în mâini şi picioare. Singuri. Cu bunătate şi înţelegere. Pentru că aşa se naştele binele. Va curge sânge, ca izvorul ce izbucneşte din adâncuri pentru a da viaţă. Astfel vă veţi elibera şi veţi fi din nou ca atunci, la început. Veţi ajunge la Cer. Veţi lua cu voi tot ce aţi învăţat, tot ce aţi cunoscut. Veţi ajunge acolo unde începe începutul. Curaţi, drepţi, zâmbitori, frumoşi. Totul o să fie ca înainte. Oamenii îşi desenează în aerul trupului semnul crucii. Exact deasupra Omului din ei. La fel precum Omul din ei este. Oamenii vorbesc şoptit cu Omul din ei şi-l mângâie, adică se închină. Aşa primeşte Cerul veşti. În Cetate se strâng gândurile. Oamenii ştiu acum că duc cu ei crucea. Viaţa fiecăruia, cu zilele ce au rămas, va fi spre vârful muntelui. Nedreptăţile şi tot ce au mai strâns le vor căra spre a ajunge acolo. Un drum prin ploi, zăpezi, nopţi, poticneli. La capătul lui va fi piscul muntelui, lumina şi Cerul. Până la urmă totul se întoarce în Cer. Ca un izvor ce izbucneşte din adâncuri pentru a da viaţă.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul mereu va avea
|
Emil Proşcan 1/4/2018 |
Contact: |
|
|
