Semnãtura de aur
În fiecare fiintã umanã existã undeva , în partea de rãsãrit a sufletului, ceva ca o prisacã, un loc de tainã, o poianã ascunsã în care în momentele cele mai grele din viatã te retragi pentru a te reculege. Numai de pe acolo te poti ''culege din nou''. Uneori te poti ''culege'' destul ca sã poti merge mai departe, alteori rãmâi sã-ti cauti cioburi din ''inima zdrobitã'' pe sub rugii de mure sau aschiile unui apus împrãstiat printre hribãrii înveninate. Înseamnã cã nu ai ajuns încã la locul adevãrat al “culegerii”.
Am încercat de multe ori sã-i definesc locul sau timpul si toate încercãrile cugetului meu s-au oprit ca la o poartã de lemn precum cele povestite cu dalta prin Maramures. Ratiunea m-ar duce la un geografic al memoriei, dar locul acela e izvodit numai de inimã ; de aceea niciodatã nu i-am putut opri hiperbioticul nici cu penita, nici cu penelul. Nu este nici moarte, nici viatã, ci numai o nostalgie dupã ceva care ti se pare cã a fost, o hãlãduire orfeicã pe tãrâmul lui Thanatos.
Pe drumul acela am luat-o razna de la verbul bãtãtorit de turmele verbelor cu clopot pentru cã mã prinse un dor de moarte dupã el. Am dezlegat cãrarea de lângã troita lui ''a fost odatã...'' si hai la drum!
Nu stiu de ce întotdeauna, când se vorbeste de om, se foloseste prezentul. E un nonsens. Omul ''a fost'' sau omul ''va fi '' tocmai pentru faptul cã omul ''nu este''. Numai El s-a recomandat : ''Eu sunt Cel ce sunt'', dar pe om l-a creat dupã chipul lui Alfa (cel care a fost) si dupã asemãnarea lui Omega (cel care va fi). Despre Adam se spune cã ''a fost odatã'' si din coasta lui a fost creatã ''niciodatã'' si de aceea adevãrata poveste a omului începe cu ''a fost odatã ca niciodatã''.
...si am întrebat pe pãstorul de la piciorul plaiului cine ''a fost'' cel care pentru care clopotul de la schitul de sus atinge luceafãrul numai într-o parte de parcã funia ar fi fost trasã de un brad rãnit la picior. Ciobanul se uitã la mine ca si cum as fi fost nemernic prin tinuturile acelea si-si începu povestea despre un print al muntilor si al ''glãvilelor'' ciobãnesti si cum a fost la nasterea lui. Dupã ce a venit pe lume copilul, usa s-a deschis si un înger descult a intrat tiptil în casã si s-a asezat cuminte pe o laitã. Era îngerul pãzitor al copilului. În mânã avea o creangã de luceafãr abia înfloritã si, când pãrintii au întors capul spre neobisnuitul oaspete, acesta puse degetul la gurã si le fãcu semn sã asculte la fereastrã. Pe prispã,de pe culme, coborâserã ursitoarele si abia se auzeau pentru cã, desi martie, iarna pãrea cã se rãzbunã din toate vifornitele ei. Zice una: “Purces-am tot pãmântul si-am rãtãcit tot ceriu,/ dar n-am în straita sortii nimic pentru Valeriu.” A doua încalte , desi abia se auzea din cauza viforului, si mai si, ghicindu-i timpul, vadul: ''Va fi sãrac în lume ca'n vârf de munte bradul/ ce stã'n pridvorul lunii cu fulgerul sub scarã,/ mereu flãmând de ceruri, iar pita lui - amarã.'' Tatãl copilului se uita la înger , cu mâna dreaptã acoperindu-si gura de spaimã, dar acesta dãdea din cap afirmativ, în semn de consolare,în vreme ce altã ursitoare continuã: ''Nu va avea palate, nici aur, nici mosie/ nici ceasul de puieste norocu-n rãgãlie/ si nici odihna bãltii, nici tarini, helesteie,/ tot singur ca un vultur genunea'n dor sã-si beie.''
Ce vor mai fi spus nu se stie pentru cã vifornita de afarã smulgea copacii suierând ; cert e cã îngerul, cu bastonul în mâna stângã, se ridicã de pe lavita de lângã cuptor si, binecuvântându-l cu dreapta, continuã si el, putin mai altfel: ''Sãrac te nasti ca neamu-ti ce'n sfinte cãrti ti-l caut./Nu plânge ce ursirea pe plaiul tãu înhribã/ cã neamul îti vei strânge la Cina din colibã./ Ca semn de cãrti izvorul altarelor pãdurii / te-o învãta sã murmuri genunile Scripturii./ Sub spicul slovei tale crescut ca din vioarã/ Cuvântul va fi Mire si nunta-I va fi tarã./Din stih sã-ti odrãzleascã si dorul si bobocul/amirosind ca nardul când întâlneste focul,/ sã fie precum nuca, amar numai la coajã,/ tot ce atingi doar farmec si grâu nuntind sub mlajã./ Cu ce îti las în leagãn vei toarce veac în clipã.'' / Si îngerul îsi smulse o panã din aripã.''
... m'am despãrtit de pãstor si cu fricã urcam spre prisaca lui ''a fost odatã ca niciodatã.''Aceasta a fost povestea omului, prietenului si poetului pânã la puntea întreitã de aleluia. Pânã aici a fost umbra de la pana de înger. Mai mult decât aceasta nici un slujitor al cuvântului nu poate râvni mai mult. Dar pomenirea vesnicã adusã neamului dintru ale neamului, nu sunt numai cãrtile lui, ci Cartea Impãrãtiei. Orice ierarh înaintea semnãturii deseneazã semnul unei cruci. Pãrintele Anania, chiar ca slujitor al Cuvântului, va rãmâne original prin heraldica spicului de grâu ca o semnãturã de aur în ''reavãnul pãmânt'' românesc.
|
Pr. Dumitru Ichim / Kitchener ON 1/1/2018 |
Contact: |
|
|
