Nu-i lumea cum pare să fie...
Oamenii se deosebesc în chip neîndoielnic (Leibniz era convins că nici măcar două frunze nu sunt identice) prin însusirile lor fizice si, mai ales, prin cele moral-spirituale, astfel încât, pe parcursul vietii si cu mâna destinului, fac ca schita genetică să devină acel unic portret al viului rational si constient, pe care ne-am obisnuit să-l numim eu sau personalitate. Însă afurisitele de instincte si cutra de civilizatie îi învată pe oameni să fie duplicitari, adică histrioni mai mult sau mai putin izbutiti. Prin urmare, poate că în intimitate sunt ei însisi (mitocani si agresivi, într-un cuvânt nesuferiti), însă în cetate depun eforturi considerabile să pară altceva. Iar lucrul acesta este cu atât mai necesar, cu cât individul este mai ambitios si rangul lui social mai înalt. Fireste, de la această regulă eminamente umană se abat săracii cu duhul, adică taman aceia despre care Mântuitorul va spune următoarele în Matei 5/3: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărătia cerurilor!”. Pragmatismul, anticrestina religie a profitului, sustine contrariul: Ferice de cei care s-au descotorosit de constiintă, că a lor va fi efemera împărătie a banului!...
N.B.: Fiindcă am amintit mai sus despre constiintă, respectiv despre „cunoasterea a ceea ce se petrece în propria minte”, iată părerea profesorului american James Trefil vizavi de acest mister deplin în ceea ce priveste motivul si modul cum ia nastere în urma proceselor fizice din creier: „Ce înseamnă, în mod exact, pentru om faptul de a fi constient...este singura întrebare de importantă majoră a stiintei, întrebare pe care nu stim nici măcar cum să o formulăm”. La rândul lui, filosoful australian David Chalmers consideră constiinta „unul dintre cele mai profunde mistere ale existentei”, care - si asta, vorba lui Lucian Blaga, schimbă neîntelesul într-unul si mai mare – nu-i cu putintă să fie dezlegat de către oamenii de stiintă nici măcar după „cunoasterea în exclusivitate a creierului”.
O altă netă deosebire dintre oameni decurge din scopul pe care acestia si-l fixează în viată: unii (tot mai multi), robi ai carnalului, tin mortis să aibă, altii (tot mai putini), robi ai spiritului, se zbat să stie. Cum muritorii din prima categorie nu se dau de la nimic în lături pentru a aduna „averi pe care le mănâncă moliile si le fură hotii”, este limpede că ei, actionând cu constientă încăpătânare împotriva spiritului noutestamentar, sfidează sistematic scopul divin al mântuirii si prin aceasta se constituie în propriii si cei mai înversunati dusmani ai lor. Dar nici scopul truditorilor din cea de-a doua categorie nu coincide întotdeauna cu scopul lui Dumnezeu, motiv pentru care, ne avertizează Petre Tutea, „fără credintă, omul devine un animal rational, care vine de nicăieri si merge spre nicăieri”.
Vasăzică, omul îsi va dovedi întelepciunea, iar viata lui va dobândi sensul veritabilei împliniri, doar dacă se va lăsa călăuzit de inepuizabila întelepciune divină. De-abia atunci (când se va lăsa absorbit cu totul de acest tel îndumnezeitor), el nu va mai fi descurajat nici de spusa socratiană („Stiu că nu stiu nimic”) si nici de preaevidenta desertăciune a tuturor realizărilor umane. Da, căci prin infuzare cu credintă si prin pătrunderea în miraculosul sistem divin inspiratie-revelatie, cunoasterea orizontală va deveni statornic verticală, astfel că respectivul om căutător va putea lesne depăsi limitele fizice ale mintii sale (se spune că, în timpul unei vieti de durată medie, omul foloseste doar 0,0001% din capacitatea creierului), cât si pe cele logico-filosofice (locul cunoasterii aparential-fenomenale urmând a fi luat de cunoasterea substantial-noumenală).
|
George Petrovai 9/9/2017 |
Contact: |
|
|
