Convorbiri imaginare cu dascãlul meu, scriitorul Mihai Rãdulescu
Vreme de 37 de ani numele domnului Rãdulescu a fost legat în mintea si sufletul meu de amintirea celui mai impresionant profesor de liceu, dascãlul meu de englezã din clasa a IX-a.
Desi m-a însotit pe cãile învãtãrii si descoperirii de sine doar un an de zile, ecoul acelei scurte întâlniri a dãinuit din adolescentã pânã la maturitate, când mai slab si îndepãrtat, când mai apropiat si persistent, iar uneori, ca în momentele scrierii acestor rânduri, a devenit de-a dreptul coplesitor.
La vremea respectivã nici mãcar nu am stiut cã profesorul meu de englezã fusese detinut politic, zvon care circulase prin cercul profesorilor si elevilor din clasa noastrã, dupã cum am aflat-o mai târziu.
Ne-am reîntâlnit dupã aproape patru decenii, în împrejurãri tinând de domeniul fantasticului. Nu dumnealui a venit la mine, asa cum s-a întâmplat în primul an de liceu ci eu am hotãrât sã-l caut pe Internet, cu ajutorul a tot si a toate stiutorului Google, în octombrie, anul trecut.
Cãutãrile mi-au reusit de la prima încercare, cãci se pare cã Dumnezeu orânduieste la timpul potrivit sã te întâlnesti cu aceia cu care ai de desãvârsit o lucrare…
Pagini de Wikipedia citite pe nerãsuflate si cu uimire de nedescris, mi-au dezvãluit cã fostul meu profesor de englezã era defapt luptãtorul anticomunist Mihai Rãdulescu, scriitor de beletristicã - prozator, poet si dramaturg. Am descoperit nu numai un creator prolific, cu o arie de manifestare deosebit de largã ci si un cercetãtor de antropologie stilisticã si al artelor plastice, un armenolog pasionat si un editor de exceptie.
Dar mai presus de toate acestea, Mihai Rãdulescu a fost primul si singurul scriitor ce a scris o "Istorie a Literaturii de Detencie la Români", cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura nationalã dar si în cea universalã.
Trei luni a durat aceastã târzie si tulburãtoare reîntâlnire înlesnitã de cãile comunicatiei moderne pe Internet, timp dupã care domnul profesor, bolnav si suferind, a trecut în nefiintã spre viata de dincolo de moarte. În aceastã perioadã, pe cât de scurtã pe atât de plinã de semnificatii adânci pentru mãrunta mea viatã personalã s-au petrecut lucruri la al cãror sens încã mai cuget si ale cãror "roade" continui sã le culeg. Sunt întâmplãri care la prima vedere ne par simple si lipsite de importantã, dar cu trecerea timpului descoperim cã puterea lor de a ne influenta si transforma viata depãseste orice închipuire. Ca si cum o picãturã de ploaie s-ar fi contopit cu apa linistitã a unui lac, pentru ca cercurile formate, tot mai largi si mai largi, s-o porneascã spre depãrtãri... asa mi se înfãtiseazã reîntâlnirea mea, din anii maturitãtii, cu fostul meu dascãl de englezã, domnul Rãdulescu.
Precum oamenii ce sar în ajutorul semenilor lor aflati la nevoie cu sfaturi si tratamente pentru îmbunãtãtirea sãnãtãtii fizice tot asa mã simt si eu împinsã de o dorintã arzãtoare de a publica în paginile acestei distinse reviste un leac pentru regenerarea noastrã spiritualã, a tuturora.
Dar nu numai intentia de a face cunoscute personalitatea coplesitoare si remarcabila creatie a dascãlului meu, marginalizate cu incredibilã nepãsare de cãtre contemporaneitate, m-a determinat sã mã adresez cititorilor revistei Observatorul.
În vremurile de rãstriste cu care ne confruntãm, în care materialismul a tot cuprinzãtor pune la grea încercare dreptul nostru la spiritualitate, convingerea mea este cã putem crea un punct de sprijin prin construirea unei punti între trecut si prezent.
În felul acesta, cuvântul marilor duhovnici ai neamului, al oamenilor de spirit si culturã din trecutul mai mult sau mai putin depãrtat, va putea ajunge la noi, întãrindu-ne inimile si cugetul, arãtându-ne Calea.
Asa s-a nascut ideea de a-l "aborda" pe dascãlul meu, de a-l invita la un schimb de idei, prin crearea celui mai îndrãznet, entuziast si neconventional interviu realizat vreodatã. Sigur cã as fi preferat ca aceaste convorbiri sã se fi petrecut în realitate, dupã legile firesti ale întrebãrilor urmate de rãspunsuri directe si imediate. Dar n-a fost sã fie asa ci… altfel.
Faptul cã interlocutorul meu se aflã dincolo de fizic nu m-a descumpãnit si am purces la un dialog în care eleva de odinioarã întreabã, iar scriitorul si omul de spirit rãspunde prin intermediul creatiei sale, pe calea cuvântului scris. Asadar întrebãrile ce vor apãrea în continuare îmi apartin, iar rãspunsurile... rãspunsurile le-am gãsit în corespondenta pe care am purtat-o cu domnul profesor în cele 3 luni de exceptie amintite mai sus, dar mai ales mi s-au dezvãluit din lectura creatiei dumnealui, parcurgând în lung si în lat impresionantul site www.literaturasidetentie.ro.
Cu emotie prezint cititorilor revistei Observatorul atât de realele convorbiri imaginare purtate cu dascãlul meu, scriitorul Mihai Rãdulescu, în memoria si întru cinstirea sa:
– Desi urmãm sã vorbim despre activitatea dumneavoastrã literarã si nu despre cea didacticã, dati-mi voie sã mã adresez cu acel "domnule profesor" pe care l-am atasat numelui dumneavoastrã încã din adolescenta îndepãrtatã. Asadar, domnule profesor, citindu-vã scrierile literare si în special literatura de detentie, am descoperit un scriitor cu o biografie impresionantã, tumultoasã. Ati fost hãrãzit unui destin ciudat, numãrând atât suisuri cât mai ales coborâsuri, deseori ametitoare...
- În primul rând îti multumesc pentru interesul manifestat fatã de scrierile mele. Aprecierea dumitale constituie una dintre rarele oglindiri ale muncii mele, efectuatã cam... în gol. E soarta noastrã, poate a tuturora, de a nu cunoaste rodul activitãtii noastre în sufletele celorlati. Revenind la afirmatiile legate de tumultoasa mea biografie, aceasta este o caracteristicã a multor copii si tineri care au crescut sub comunism în România. Acest destin ciudat a format din mine un luptãtor. Chiar si acum, hãituit de boalã, nu deznãdãjduiesc, ci cred cã Dumnezeu mã socoteste încã printre ostasii sãi utili. Si pentru cã ai amintit urcusurile si coborâsurile vietii, trebuie sã stii cã ti-am fost profesor ca pedeapsã. M-au mutat de la liceul Tudor Vladimirescu deoarece am refuzat sã devin agent împotriva elevilor mei si sã îi torn! Aceastã pedeapsã m-a determinat sã-mi caut alt rost, iar Dumnezeu m-a chemat la Institutul Teologic!
- Suntem în prag de decembrie 2009. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la Revolutia anti-comunistã, pentru unii prilej de evocare si de bilant, pentru altii, prilej de dare de socotealã. Imediat dupã revolutie ati scris si publicat Literatura de Detentie precum si vasta lucrare "Istoria literaturii de detentie la români". Prin aceste douã întreprinderi de mare amploare ati fãcut un prim pas prompt, spre un mult asteptat proces de trezire nationalã, dezvãluind adevãrul, conferind "marilor suferitori ai închisorilor comuniste" nemurirea. Dintr-un scriitor a cãrui operã reflectã propriile trãiri personale ati evoluat într-un slujitor al memorialisticii de detentie.
- Numai Dumnezeu conferã nemurirea; iar insul creator, fie cã-i literat, pictor, sculptor, dansator sau compozitor, poate prelungi cel mult amintirea, ceea ce constituie o amãgire de prelungire a existentei, o amãgire nu mai putin de râvnit. De când am luat condeiul în mânã am devenit constient de acest dar. Ca poet, mi-am dat seama cã puteam salva pentru posteritate unele dintre trãirile mele personale. Ajuns în puscarie, a învins în mine convingerea cã soarta semenilor este mult mai însemnatã decât sensibilitatea mea si cã meritã cu prisosintã sã-i fie perpetuat ecoul, ca lectie sau mângâiere pentru generatiile ce va sã vinã. De atunci m-am înjugat sã trag la carul memoriei generale.
- V-ati angajat, cu pasiune si devotament la recuperarea literaturii nationale de detentie. Constient de pericolul cã aceastã memorialisticã riscã sã se piardã "în uitarea unei lumi dezinteresate de rãdãcinile proprii" ati demonstrat "cã adevãrul nu s-a pierdut, ucis în camerele de anchetã sau istovit prin gherle". Pe site-ul personal ati deschis capitolul "Cartea prietenului meu", initiativã generoasã ce vine în sprijinul publicãrii de materiale de detentie de cãtre cei interesati dar lipsiti de mijloacele materiale necesare. În spatele acestor întreprinderi de mare amploare respirã un crez, se face simtitã o chemare spre slujirea semenilor.
- Numele oamenilor ce au suferit pentru cauza religiei, a stiintei si a adevãrului, sunt acelea pentru care omenirea are cea mai mare stimã si pentru care are cel mai mare respect. Au pierit, dar gândul lor le-a supravietuit. Par a fi esuat si totusi au reusit. Dorinta mea este ca acesti mari suferitori - memorialistii de detentie, poetii temnitei si ceilalti, sã fie considerati scriitori români, vrednici de istoria literarã a poporului nostru. Orice om de seamã am întâlnit si nu mi-am fãcut datoria de a-i pãstra memoria în scris sau mãcar în a-l fi dat ca exemplu, oral, în fata studentilor, rãmâne de veghe în constiinta mea, sã mã mustre pentru a-l fi trecut cu vederea. Este ca si când m-ar fi ales mortii sã le tin lumânarea aprinsã cât voi trãi.
- În acelasi timp privirile vã sunt îndreptate si spre viitor, spre tineret, spre generatiile "ce va sã vinã". Dupã revolutia din decembrie putem vorbi, citându-l pe marele duhovnic al neamului, pãrintele Daniil Tudor, despre "o foame ciudatã ce s-a întins asupra acestui pãmânt. Nu foamete de pâine, nici sete de apã, ci de auzirea cuvântului statornic, cuvântului liber, cuvântului hrãnitor.” Imediat dupã prãbusirea regimului comunist ati creat o literaturã care aduce un rãspuns clar si tulburãtor acestei necesitãti acute de a cunoaste Adevãrul. Cum a primit tineretul mesajul literaturii de detentie?
- Mesajul meu era asteptat, era necesar. Tineretul se confrunta, dupã Revolutia sa anticomunistã, cu o secãtuire a tuturor vechilor valori si traditii. Astepta cu o sete rãvãsitoare sã i se deschidã stãvilarul ce împiedica lumina sã mai ajungã la el. Aparitia volumului meu “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi în temnitele comuniste” (Bucuresti, Editura Ramida, 1993), primul dintr-o serie de 5 scrieri, a constituit o primã încercare de a aduce mãrturii despre detentia preotilor ortodocsi din România si în special despre acei titani ai spiritualitãtii românesti care au fãcut parte din Societatea crestin-culturalã 'Rugul Aprins'. Aceasta scriere a furnizat o cunoastere cutremurãtoare si, în acelasi timp, întãritoare pentru cititori, cunoasterea unui martiraj extrem de numeros, de dureros, de înãltãtor, suferit de pãrintii nostri duhovnicesti si, uneori, de laici în numele credintei.
- Trebuie sã mãrturisesc cã înainte de a vã citi scrierile literaturii de detentie, "Rugul Aprins" era pentru mine doar un nume cu sonoritate misticã, despre care nu stiam prea multe. Prin lectura tulburãtorului dumneavoastrã volum "Rugul Aprins de la Mãnãstirea Antim la Aiud", am descoperit alãturi de documente, mãrturii si amintiri personale presãrate cu consideratii psihologice, morale si spiritual-religioase, o istorie ce nu numai informeazã ci, tocmai pentru cã i-ati fost martor, îsi îmbogãteste cititorul cu întelegeri adânci si surprinzãtoare. Cred cã nu gresesc vãzând în motivul Rugului Aprins un adevãrat fir conducãtor al vietii si creatiei personale.
- Am fost preocupat de la vârsta de saisprezece ani de ideea Rugului Aprins. Aceasta s-a petrecut datoritã unei timpurii întâlniri cu Pãrintele Daniil, o mare personalitate a Ortodoxiei române si a unei fãrã precedent influente a sale asupra crudului adolescent ce eram. Mai mult, în cursul detentiei, am avut norocul de a întâlni si a împãrti viata de lagãr cu o sumã dintre membrii lotului Alexandru Teodorescu (alias Pãrintele Daniel, alias Sandu Tudor). Dupã eliberare i-am cunoscut pe altii dintre apropiatii sãi. Acest vechi interes m-a determinat ca, dupã Revolutia din 1989, sã fac toate eforturile pentru a redestepta în constiinta contemporanilor amintirea acelui ieroschimonah induhovnicit si scriitor ales. Cu atare scop am publicat cinci cãrti si o serie de articole reunite sub titlul "Floarea de foc" (aparute in cotidianul Alternativa).
- Apartineti generatiei tinutã prin excelentã în frâu de comunism, cu ajutorul fricii si falsificãrii adevãrului. În scoalã, credinta crestineascã strãmoseascã era un subiect interzis, de neabordat. Si cu toate acestea tineretea v-a fost marcatã si de elanuri mistice, legate de miscarea duhovniceascã "Rugul Aprins". Cum si în ce împrejurãri s-a produs apropierea dumneavoastrã de credintã?
- Am devenit credincios tocmai ca reactie la ateismul profesat în scoalã începându-se cu anul reformei învãtãmântului (1948), când împlinisem 12 ani. Constatând subrezenia argumentelor aduse de profesorii mei (majoritatea, de fapt, credinciosi, însã supunându-se poruncilor ce primeau, de spaimã cã-si pierdeau pâinea), -fiindcã mã nãscusem cu un psihic sãnãtos, probabil – m-am orientat cãtre polul opus învãtãturii sale îndobitocitoare .
- Sã înteleg cã ati devenit credincios pe cale rationalã?
- Lucrurile nu stau întocmai cum le-am descris. Dumnezeu a pãtruns în sufletul meu ca într-o camerã cu care era obisnuit, a cãrei atmosferã si configuratie îi erau bine cunoscute. Nu tin minte sã-mi fi provocat nici o surprizã acele vizite de început ale Sale. Sigur, ele rãspundeau cu curtoazie unei frecventãri din partea mea a Bisericii, ce a avut loc de când mã stiu, într-un ritm de care nu pot da socotealã. Mã vãd, condus de mama sau vreo altã rudã, la sãrbãtori, între credinciosii maturi. La Înviere exultam când poporul era chemat sã ia luminã; apropiindu-mã de oarecine pentru aceasta, mã uluia bunãvointa necunoscutilor de a-si coborî lumânarea pânã la statul nasului meu, sã am si eu parte de simbolica împãrtãsire a razei de sus.
- Cine v-a sustinut si v-a îndrumat pe calea liber aleasã a credintei în Dumnezeu, familia, prietenii?
- Subiecte ca religia nu atacam în dialogurile cu pãrintii - prea apãsati de grija zilei de mâine si de rãspunderea pentru viitorul meu. Ele rãmâneau privilegiul si desfãtarea amicitiilor, atât de frãmântate în anii de început ai tineretii si atât de doritoare sã rezolve definitiv enigmele existentei. Ceva mai evoluat decât vârsta mea, prieteniile mi le cãutam cu osebire în rândurile adultilor. Iar unul dintre acestia, asistând la forãrile ce efectuam în necunoscut, mã întrebã într-o bunã zi dacã citisem BIBLIA.
- Ce i-a destãinuit Biblia adolescentului de 16 ani?
- Biblia nu mi s-a destãinuit dupã cum mã asteptasem, de la prima lecturã, nici la a doua, nici la urmãtoarele. De la început am fost izbit de simplitatea stilului, de întelepciunea ce respira din fiece paginã a cãrtii sfinte. Unele pasaje mã emotionau, altele îmi stârneau admiratia literarã. Totusi, o priveam ca pe o lecturã obisnuitã; desi îmi dãdeam seama cã se cuvenea s-o iau altfel; dar nu stiam cum.
- Cartea sfântã v-a purtat încã de la începuturile cunostintei cu ea spre întelegeri legate de cunoasterea de sine. Vã rog sã ne povestiti despre acea primã "lectie" cu care orice bun crestin ar trebui sã-si înceapã învãtãtura.
- Eram dezamãgit de mine însumi, de incapacitatea mea de a sti sã citesc într-un chip nemaiîncercat pânã atunci. Mã îndârjeam tot mai tare si cu cât mã încontram mai mult, cu atât mai putin mã sãltam. Pânã când, într-o noapte, am abdicat. Mi-am recunoscut cã mai mult nu puteam. Fu prima lectie de smerire.
- Si care a fost urmãtorul pas al smeritului adolescent dornic sã descifreze tainele scrierilor sfinte?
- Am purces sã cer ajutorul altcuiva. Astfel, m-am trezit într-o duminicã dimineata pândind usa bisericii din incinta Mãnãstirii Antim, cu gândul sã opresc întâiul cãlugãr ce urma sã iasã de la Liturghie si sã-l întreb: "Care-s întelesurile de tainã ale Bibliei, pãrinte?".
- Aveati 16 ani si ardeati de " tãisul dorintei de a comunica de-a dreptul cu Absolutul". Cum se spune, "bate si ti se va deschide, cere si ti se va da, cautã si vei afla". Care a fost Rãspunsul primit?
- Din penumbra pronaosului am vãzut fãcându-si loc spre iesire, printre trupurile înghesuite ale credinciosilor, o siluetã înaltã ce plutea între faldurile semete ale rasei negre M-a impresionat aerul stãpânitor cu care despica, din trecere, ciorchinele uman, siguranta de sine respiratã de fiece modulare a trupului, precum si respectul cu care i se fãcea loc, ca unui bine cunoscut frecventator al acelei biserici. Deîndatã ce iesi, m-am adresat lui: "Nu vã supãrati, pãrinte, as vrea sã-mi explicati ce se ascunde-n BIBLIE, dincolo de textul pe care-l citim". Sau cam asa ceva. În orice caz, ceva confuz si strigãtor la cer de îndrãznet. Probabil si ceva neobisnuit din partea unui mucos necunoscut si insolent, înalt cât un mãgar si cu pantaloni scurti, cafenii, croiti din pielea dracului, cãci astfel m-am purtat vreo douã veri si ierni la rând, pe atunci.
- Si astfel pãrintele Daniil Tudor, staretul Mãnãstirii de la Rarãu, cãci despre Sfintia Sa este vorba, vã v-a deveni cãlãuzã pe cãile credintei. Ce vã amintiti despre întâlnirile ce au urmat? Ce fel de duhovnic era pãrintele Daniil?
- Ceea ce-mi pot aminti este cum vorbele pãrintelui Daniil mã cercetau cu multã delicatete si cu perspicacitate. Nu era un monah blând. Dãdea dovadã, poate, de duritãti. Dar erau cele de care tocmai aveam nevoie. Era tonul aspru si drept al..., iatã cã nu gãsesc termenul potrivit comparatiei; ba da; e tonul duhovnicului. Mai presus de orice, distingeam în felul cum purta convorbirile, cum punea întrebãrile, cum rãspundea la ale mele, o capacitate perfectã de a întelege din frânturi de propozitii sau de cuvinte meandrele sufletesti în întreaga lor complexitate, labirintele cãutãrilor sau experimentãrilor. Risipea negura inconstientei caracterizându-mi vârsta, descifra temeri pe care nu le stiam arãta cu degetul, dar care nu mã oprimau mai putin, se pricepea sã strecoare la locul potrivit exclamatia de îmbãrbãtare si sã-si puncteze fraza cu râsul îngãduitor.
- Citind un interviú cu Pãrintele Iustin Pârvu, staretul Mãnãstirii Petru Vodã din Neamt, am înteles cã cei ce cautã alinarea sau desãvârsirea în rugãciune, adesea se grãbesc. Toti ar vrea sã înceapã cu "Rugãciunea inimii". Dar pânã la rugãciunea inimii, pe care doar foarte putini alesi o pot aborda cu succes din început, sunt multe trepte. În cazul dumneavoastrã lucrurile au decurs într-o ordine diferitã, într-un ritm ametitor.
- Pe pãrintele Daniil îl caracteriza temeritatea si, cu curajul specific oamenilor de spirit, m-a si initiat în Rugãciunea lui Iisus. Pãrintele mã îndrãgise si mi-a dãruit ceea ce alesese mai bun din întreaga-i experientã duhovniceascã. Tin minte cã vorbindu-mi despre Sfântul Duh mi-a explicat: " Închipuieste-ti cã te afli pe vârful unui munte si cã la picioarele tale se desfãsoarã marea. Pentru a te lãsa cuprins în bratele Sfântului Duh îti trebuie acelasi curaj ca si atunci când te-ai lãsa sã cazi de acolo, din vârf, în valuri".
- Ati continuat sã-l vizitati cu regularitate pe pãrintele Daniil la Mãnãstirea Antim. Sub aleasa sa îndrumare multe întrebãri si-au aflat rãspunsul, întelegeri adânci si revelatii surprinzãtoare v-au iluminat spiritul însetat de înãltimi. Acele întâlniri speciale, adãpostite de izolarea unei chilii modeste, au rodit o impresionantã idee, pe care v-as ruga sã ne-o împãrtãsiti.
- "Sã cobori în inimã, eliminând orice gând", asa mi-a recomandat pãrintele Daniil. Atunci, în mintea mea, îndrumatã de cuvântul sãu, s-a rostuit, încã nelãmurit, dar pulsând a zori de viatã, ideea cã în izolarea chiliei puteam gãsi cheia oricãrei întrebãri din domeniul duhovnicesc. În izolarea chiliei. Nu în paraclis, ci în chilia sa mi-a lãmurit ce este isihasmul. Adicã tehnica Rugãciunii lui Iisus. Îl revãd acolo, învesmântat în negru, asezat pe un scaun, cu o mânã moale-n poalã, cu palma întoarsã cãtre tavan, relaxat. Arãtãtorul si degetul mijlociu ale dreptei punctau pieptul undeva deasupra inimii. Bãrbia si-o îndrepta cãtre cuibul acesteia. Cu pleoaple aproape complet coborâte, murmura: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnzu, miluieste-mã pe mine pãcãtosul."
- Desi "Rugul Aprins" a fost definit ca o miscare cultural-spiritualã, cred cã este mult mai potrivit sã vedem acele memorabile întruniri ca ruguri duhovnicesti, al cãror principal scop era sã sporeascã focul credintei în inimile credinciosilor, într-o perioadã de prigonire atee. Practicând o rugãciune pãtrunsã de har, ce apropie omul de dragoste si credintã, participantii "Rugului Aprins", cu adânca lor filozofie teologicã a "Rugãciunii Inimii", au atins înãltimi spirituale de netãgãduit.
- "Rugul Aprins" a adus participantilor ceva în plus, ceva greu de definit, dar imposibil de trecut cu vederea. Am fost uluit, pentru cã dupã eliberare, am avut prilejul sã-l întâlnesc pe cel mai mare încãlzitor de suflete, Pãrintele Arsenie Papacioc, ca si pe Pãrintele Felix Dubneac, al cãrui profesor de limba englezã am devenit. Pe Pãrintele Daniil (Sandu Tudor) îl cunoscusem pe la 16 ani. Pe Pãrintele Sofian tot atunci. La fel pe Pãrintele Benedict Ghius, ca si pe Pãrintele Dumitru Stãniloae. Fiecare dintre dumnealor avea ceva în plus, ceva pe care bãnuiesc cã-l dãruie Rugãciunea Inimii, sau a Mintii, sau a lui Iisus. Probabil. Nu stiu nimic. Si aici mã opresc.
- Simbolul "Rugului Aprins", acel rug care arde dar nu se mistuie niciodatã, vãzut de proorocul Moise pe muntele Sinai, a fost ales drept patron sfânt al întâlnirilor de la Mãnãstirea Antim, initiate de pãrintele Daniil în scopul aprofundãrii si explicitãrii Rugãciunii Inimii. Dar înafarã de valoarea simbolicã a acestui motiv putem vorbi de o definitie a "Rugului Aprins", în interpretarea aceluiasi Daniil Tudor care v-a fost mentor si duhovnic, ca si de un rost clar formulat al Rugãciunii Inimii.
- Într-adevãr, în memorabilul "Prolog pentru ceasul acesta" publicat în primul numãr al revistei "Floarea de foc", în 1932, Sandu Tudor (pãrintele Daniil de mai târziu) ne dã o definitie a "Rugului Aprins", o definitie ce ne apropie sufletele nespus de întelegerea fenomenului spiritual care a cucerit elita cãrturãreascã si duhovniceascã din anii premergãtori comunismului. "Fiecare inimã a unui om tânãr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflãcãrat si nemistuit al Vietii care aprinde întunericul." Aceastã frazã contine materialul necesar unei meditatii dintre cele mai rodnice asupra rostului Rugãciunii Inimii. Întâlnirea cu Viata, ca izvor al luminãrii haosului imbeznat, înseamnã întâlnirea cu însusi Dumnezeu. Ne întâlnim cu Adevãrul, cu Creatorul nostru, îl întelegem, îl desvãluim. Aceastã întâlnire ne îndreptãteste sã afirmãm cã am pornit pe drumul cunoasterii de sine. Iar aceastã întâlnire nu are loc pe un teren neutru ci în "foc".
- Revenind la tulburãtoarea si marcanta întâlnire cu pãrintele Daniil, ce s-a întâmplat dupã initierea în tainele Rugaciunii Inimii?
- Atunci am voit sã-l urmez pe pãrintele Daniil la schitul Rarãu, însa firea mea pãtimasã m-a împins sã mã sustrag influentei benefice a mentorului meu si a celorlalti mari duhovnici, ca si a cãrturarilor mireni adunati de prestigiul Mãnãstirii Antim, întinzându-mi o mânã înselãtoare, numitã: "cunoasterea vietii"…
- De la mãnãstirea Antim si înãltimile spirituale atinse în adolescentã, cãrãrile neînchipuite ale vietii aveau sã vã poarte, nu peste mult timp, spre adâncimi si întuneric. De la "Rugul Aprins" la închisorile comuniste …
- N-am bãnuit cã-i voi întâlni pe unii dintre acei ucenici ai Rugaciunii Inimii în focul de gheenã al puscãriilor. Însã, dupã cum este limpede, dacã n-am urcat dupã ei pânã la adãpostul lor ascuns dincolo de creste, dat ne-a fost sã vietuim împreunã; si au coborât ei în vizuinile unde m-a tras pe mine firea mea nestãpânitã si bolnavã nu din lipsa sloboziei celei ceresti, din pãcate, ci dintr-a libertãtii lumesti de a cuvânta dupã constiintã si de a vietui dupã canoanele civilizatiei în care credeam.
- Asadar, atras de "cunoasterea vietii" ati renuntat la calea monahala si ati îmbrãtisat viata laicã, dând ascultare chemãrii de a fi scriitor. Vedeti prin aceastã alegere o depãrtare de la calea slujirii lui Dumnezeu?
- Nu am uitat nici o clipã cã omul trãieste nu numai cu pâine, ci si - mai ales - din Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu, trecut prin sufletul omului, e regãsit în toatã opera de artã, în deosebi în aceea literarã. Cãci creatorii pun rãul la stâlpul infamiei si se lasã îmbãtati de Luminã, de Adevãr, de Iubire. Le propovãduiesc pânã la suflarea de pe urmã.
- În vremuri de asa zisã libertate, descoperim cã temnitele sufletului sunt cu mult mai cumplite decât au fost în secolul trecut, cele ale trupului. Suferim din cauza neînpãacãrii cu noi însine si ne îndepãrtãm tot mai mult de acea stare de plinãtate si de comuniune armonioasã cu realitatea divinã, cu realitatea vesnicã. Solutia crizei spirituale cu care ne confruntãm constã în regãsirea de noi însine. Cine ne poate îndruma sau sprijini pe aceastã cale?
- Drumul cãtre Dumnezeu trece prin inima omului. Trebuie sã scuturãm amnezia din inimile noastre. Trebuie sã ne reamintim de Cultura Românã, de traditiile Ei antebelice, de Visul unei Tãri ce sã strãluceascã în Europa prin cãrturarii ei de ieri, de astãzi, de mâine. Singurul mijloc de a însãmânta acest dor, aceastã nãzuintã de foc, este sã ne contopim cu scriitorii nostri, cu oamenii de spirit si culturã, prin cunoasterea lor. Numai ei ne pot îndruma spre regãsirea de noi însine. Sã-i redãm o sansã tineretului.
- Sã întelegem cã trecutul, prin cuvântul marilor duhovnici si oameni de culturã ai neamului nostru, ne poate furniza solutii la problemele actuale?
- Se cade sã îi dau cuvântul tot pãrintelui Daniil, a cãrui amintire o evoc cu evlavie de câte ori am ocazia. In vremuri când era ziarist si semna cu pseudonimul Sandu Tudor, iatã ce ne îndeamna: “Vâlvãtaia spiritului, patima Duhului din nou înviatã în noi norodul acestui pãmânt atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescutã sã strãluceascã depãrtãrilor. / Cine se va împotrivi talazului sufletesc al unui întreg tineret? Aceastã revãrsare a spiritului trebuie sã urce, sã ne cuprindã, sã ne spele, sã ne curete cu binecuvântatul ei botez de foc.”
- Nu numai la nivel individual, dar si ca natiune, calea cunoasterii de sine si a bizuirii pe propriile forte ne poate aduce salvarea. Adevãrul se aflã îngropat în adâncurile sufletului fiecãruia dintre noi si acolo se cade sã începem sã lucrãm. Ceea ce a ignorat "trecutul" poate îndrepta "prezentul"?
- Românul are nevoie de scoala lui Sandu Tudor. A gresit cã nu a cunoscut-o ieri, când spera la ajutorul strãin pentru mântuirea neamului, pentru slobozire. La ajutor strãin aspirã si astãzi. Pe biet românul, aflat mereu sub cizma vecinilor, nimeni nu l-a învãtat sã se bizuie mai înainte de orice pe sine însusi."Nu de aiurea ne va veni mântuirea, ci din ceea ce ni s-a dat sã avem sub tãlpi, sã pãstrãm în inimi, sã purtãm deasupra crestetului, din aceasta vom putea scoate îndreptarul de viata”, ne învãta duhovnicul neamului.
- Domnule profesor, vã multumesc pentru colaborare, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui interviu. Cum ar scrie la Pateric, "pentru moment s-a pus început bun". As fi fericitã sã putem continua aceste convorbiri si pe alte teme, oferite din abundentã de opera dumneavoastrã, de Viata însãsi.
Aici se încheie interviul acordat de un ales dascãl si scriitor fostei sale eleve. Sunt fericitã cã am transpus în realitate acestã idee. Un act, o actiune, un pas… valoreazã infinit mai mult decât un gând nematerializat.
La întrebarea dacã rândurile mele vor ajunge la cititorii revistei Observatorul , asa cum visez, îmi rãspund cu o pildã cititã cândva: "Tãranul, când pune sãmânta în pãmânt, nu-si dã voie sã se gândeascã cã poate va veni seceta sau inundatiile si sãmânta nu va rodi. El nu se uitã deloc în trecut sau într-un viitor ipotetic. Înainte de a arunca semintele, îsi face o cruce mare si spune: "Doamne ajutã!"... Si semintele acelea vor rodi".
Doamne ajutã!
Monica Levinger
Israel,
|
Monica Levinger 9/1/2017 |
Contact: |
|
|
