Insomnii : Viata ca un puzzle
Nu l-am vãzut niciodatã pe Dumnezeu. Nu-l aud, nu-l pot pipãi, de fapt, nu-l simt deloc, în ciuda insistentei unora care sustin cã-l percep, ba în strãfundurile sufletului, ba în visuri sau vedenii, în momente de strâmtorare, ori de bucurie. Este peste tot, spun altii.
Dacã ar trebui sã fac un inventar al tuturor lucrurilor pe care le pot percepe cu cele cinci simturi si al celor pe care le-as putea „ scana” si întelege cu ajutorul creierului, adunând si sentimentele ce se nasc în inima mea, toate la un loc, n-ar forma decât un puzzle incomplet, ale cãrui goluri imense nu-mi pot da decât senzatia unei vieti searbede si triste, trãitã într-o sãrãcie coplesitoare.
N-am gãsit încã nici un pãmântean care sã poatã umple toate golurile din puzzle, dupã ce am cãutat cu disperare, mai întâi, printre medici si psihologi, apoi între profesorii cei mai vestiti, printre preoti si chiar în instante judecãtoresti, sperând cã, mãcar acestea din urmã îmi vor face dreptate, ajutându-mã sã câstig acele pãrti care mi se cuveneau si se potriveau în puzzle-ul meu.
Dar, sã începem pe-ndelete, de la o margine, chiar de la primul spatiu liber, cu o întrebare ajutãtoare: cine ne-a creat oare, concepându-ne cu meticulozitate celulele si punând în fiecare dintre ele material genetic condensat ca-ntr-un microcip ce înmagazineazã o multime de informatii, dintre care doar o micã parte a putut fi decodificatã pânã acum?
S-a stabilit cã omul are trei componente de bazã: trupul, mentalul si spiritul care, toate, formeazã o unitate. Prin ce mecanism se realizeazã, totusi, coeziunea între cele trei si, mai mult decât atât, cum comunicã între ele astfel încât, afectarea uneia influenteazã pe celelalte si, împreunã, îsi pun amprenta pe tot ce le înconjoarã. De pildã, analizând scrisul sau simplul mers pe stradã al unei persoane, ori felul în care îsi aranjazã obiectele în propria camerã, s-a constatat cã ele ascund întregul model arhetipal al fiintei, cu personalitatea, caracterul si chiar sentimentele acesteia.
În ciuda multiplelor modalitãti de descifrare a personalitãtii cuiva, chiar dacã individul ar fi „diagnosticat” ca având o personalitate aberantã sau un caracter urât, toate instantele de pe pãmânt îl vor judeca întotdeauna pentru faptele sale si niciodatã pentru rãutatea sau invidia, încãpãtânarea sau orgoliul care-i colcãie nestingherite în interior. Nici pãrintii lui nu vor fi pedepsiti pentru vina de a nu fi creat acestuia un mediu sãnãtos pentru dezvoltare sau pentru cã au neglijat educarea lui, ori pentru cã tatãl obisnuia sã bea si sã-si batã sotia. Cine îi va învinui vreodatã pe pãrintii care n-au fãcut niciodatã o prioritate din a se informa, de exemplu, cu privire la un mod de viatã corect si frumos, la educarea copiilor sau orientarea acestora cãtre profesia care li se potriveste? În aceste situatii, cine va face dreptate si va vindeca rãnile victimelor tuturor acestor pãrinti, cele mai multe dintre ele rãmase anonime într-o suferintã mai mult sau mai putin constientizatã si purtatã ca un jug greu pentru tot restul vietii?
Cei care nu-si pot constientiza suferinta provocatã de altii, sunt victime mai nedreptãtite decât cei care îsi înteleg suferintele, pentru cã acestia din urmã pot cãuta cauzele, luptând pentru îndepãrtarea lor, mãcar în parte.
De aici se naste altã întrebare: cine îi va putea vindeca pe fãptasi de rãul din ei, fiindcã pedepsele tribunalelor nu reusesc decât sã inducã, cel mult, teama de repercursiuni în cazul în care ar comite alte fapte, dar niciodatã nu au avut putere de transformare a constiintelor.
Dar cu faptele bune sau rele nestiute de nimeni, rãmase ascunse si nerãsplãtite sau nepedepsite de vreo instantã, cum rãmâne? Efectele lor care se înregistreazã tãcute, doar în fiinta persoanei sau victimei care le suportã, vor putea fi vreodatã cuantificate, cântãrite, judecate sau compensate de cineva?
Visurile neîmplinite, sperantele sfâsiate, promisiunile nerespectate, aripile frânte – cu toate ai vrea sã alergi la medic, la psiholog sau la preot pentru reparatii, dar vai !... în fata celor mai multe dintre ele, cu totii, fie ridicã neputinciosi din umeri, încãrcându-ti bratele cu pãreri de rãu, fie încearcã sã-ti oblojeascã rãnile cu „leacuri” mai mult sau mai putin potrivite esentei din care îti este plãmãditã fiinta. Si chiar dacã se vindecã, în asemenea cazuri, rãmân întotdeauna cicatrici. În aceste conditii, cine ar mai putea interveni pentru salvarea noastrã cu „restitutio ad integrum”?
„Aruncã-ti pâinea pe ape si dupã o vreme o vei regãsi” – sunt nu numai simple cuvinte din Eclesiast (Vechiul testament), ci este un adevãr confirmat de cãtre toti cei care s-au pus la dispozitia altora, total dezinteresati, animati numai de dorinta sincerã de a-i sprijini în nevoie. Mai devreme sau mai târziu, au primit înapoi ceea ce dãruiserã si, de cele mai multe ori, înzecit. Cine garanteazã însã, si mai ales, cine face si cum actioneazã ca sã se întâmple asa?
Cine ne ascultã plânsul tãinuit în cãmãrute ascunse, cine ne mângâie inima în singurãtate, cine ne face dreptate când toti sunt împotriva noastrã, cine ne cunoaste cele câteva milioane de gânduri ce ne traverseazã mintea în fiecare zi si din care, doar câteva ajung în lumina pãmântului, metamorfozate în cuvinte sau fapte?
Dacã un simplu gând negativ ar putea fi considerat pãcat (spune Biblia), înseamnã cã existã cineva care pãstreazã o evidentã clarã a tuturor „celor vãzute si nevãzute” si care, în acelasi timp consiliazã, judecã, iartã, mângâie, dã verdicte, leagã, dezleagã, ... ca-ntr-un angrenaj perfect, de o mare complexitate, de dincolo de noi si de spatiul tridimensional.
Dupã atâtea întrebãri care nasc permanent altele, mi-am dat seama cã n-am parcurs decât o bucatã minusculã din puzzle-ul întins pe marea tablã a lumii. Pe mãsurã ce înaintez, încep sã înteleg din ce în ce mai mult rolul lui Dumnezeu, conturându-mi-se tot mai clar, nu persoana sau forma Lui, ci PREZENTA Sa.
Abia când în rãspunsurile la întrebãri am inclus si interventia divinã, am observat cã ele, rãspunsurile, se potrivesc perfect în golurile din puzzle si, pe mãsurã ce se completau, rând pe rând, viata mea a început sã prindã contur si, implicit, sã capete sens...
|
Sabina Negrut 9/1/2017 |
Contact: |
|
|
