Nostalgii bucurestene
La vârsta majoratului am resimtit contactul cu Bucurestiul ca pe o puternicã loviturã în plexul solar, dupã care nu m-am recuperat nici pânã astãzi. Cred cã în primul an de studentie nu concepeam sã stau acolo nici o secundã mai mult decât timpul strict necesar pentru încheierea studiilor. Abia dupã absolvire am realizat cã orasul mi se strecurase în sânge, devenind singurul loc în care simteam cã trãiesc, fãrã sã mã plictisesc (prea tare).
Stiam, fireste cã nu se compara idila urbei noastre transilvane cu forfota metropolei balcanice. Chiar îmi dorisem schimbarea; aveam nevoie de o deschidere mai mare, de o iesire din cercul în care începusem sã mã sufoc. Cu toate acestea, cu putina mea experientã de liceanã la început de drum nu puteam sã-mi închipui cât de socantã avea sã fie realitatea.
Nu mãrimea orasului era problema, ci miscarea haoticã, viteza cu care se derula totul. Locuitorii capitalei erau veseli si sãritori, dar ardelencei din mine îi pãreau usor superficiali. Priveau regulile mai cu indulgentã, le considerau fãcute pentru a fi încãlcate, nu ca pe un ideal de atins, cum le priveam noi, sibienii. Erau ingeniosi, impulsivi, inovatori. „Sportul” unanim practicat la Bucuresti în anii optzeci era de fapt un slalom permanent, o luptã continuã pentru supravietuire, un lant de delicte mai mult sau mai putin cavaleresti. Obisnuitã fiind cu ordinea nemteascã din burgul natal, îmi venea greu sã mã adaptez traiului pe muchie de cutit.
Sunt constientã cã s-au scris destule despre farmecul Bucurestiului de ieri si de azi. Mã abtin asadar din start sã iau la rând cartierele si locurile dragi, pentru cã numai cei care le cunosc le-ar gusta la fel ca mine. E însã interesant de stiut cã, odatã ce ai depãsit clipele de nesigurantã generate de starea de alertã continuã din marile orase, te molipsesti de la elanul generalizat si începi sã te simti acasã, ca-ntr-o familie hiperbolic multiplicatã. Zic, deci cã ar fi mare pãcat sã nu cunoascã si cei care n-au fost pe acolo senzatia pe care ti-o dã acea dizolvare în traiul fluid, metropolitan, „miticesc” – cum zic unii, mai rãutãciosi. Renunt la enumerarea searbãdã a unor repere spatiale concrete si mã axez pe momentele de revelatie cotidianã incidentalã. Sunt primele care dispar din memorie, pe nedrept, nefiind legate de o datã calendaristicã anume sau de vreo adresã de pe harta orasului.
Tin minte cã odatã, dupã ce începusem sã mã simt mai în largul meu, am luat un troleibuz din Piata Romanã, care m-a dus de la un cap la altul al orasului. Cred cã era linia 79, pânã în Drumul Taberei, cu întoarcere hãt, spre Dristor. Spre stupoarea mea am descoperit colturi pe care nu le stiam, cartiere prin care viata pãrea sã se scurgã într-un ritm mult mai uman, aproape ca-n patria mea transilvanã.
De atunci m-am obisnuit sã nu judec pripit localitãtile prin care trec, realizând cã toate au mai multe fete, care uneori se chiar pot contrazice între ele. Totusi, un lucru îl au în comun toti locuitorii de capitale: sunt toleranti si deschisi, probabil din cauzã cã sunt obisnuiti sã convietuiascã în bunã pace pe un spatiu relativ restrâns. De pildã, în mijloacele de transport în comun nu se sfiesc sã se înghesuie, reusind însã, în acelasi timp sã pãstreze o minã demnã, de nezdruncinat.
Stiu cã acum, privitã din afarã, viata noastrã din anii optzeci se compunea ca un tablou sumbru, sufocant. Nu-mi propun sã redau starea aceea de luptã continuã în care ne agitam în tinerete, condamnati parcã la un statut subuman, vinovati din start pentru simplul fapt cã ne nãscusem întro „epocã de aur”. Pe atunci nu percepeam dramatismul asa de acut. Umoarea apãsãtoare nu avea o densitate constantã; printre picãturi trãiam momente de bucurie, exaltãri spirituale, desprinderi din cotidian. Trãiam debusolati, într-un iures nebun, „fojgãind”, cum ziceam noi ardelenii, printre nuante de gri.
Dar orasul era doar decorul, nu si responsabilul actiunii. E o mare usurare sã constat cã imaginea sa nu se suprapune în memorie peste acea starea de angoasã. Temerea mea cu privire la revederea cu capitala fantasmagoricei Republici Socialiste Române – acel stat halucinant care nu se mai desprindea de stadiul „în curs de dezvoltare” - nu s-a adeverit. Revederea strãzilor si clãdirilor, multe din ele renovate, mirosurile familiare de prin pietele de cartier sau de prin librãrii, unghiul neschimbat sub care cade lumina solarã de-a lungul Bulevardului Magheru, gustul prãjiturilor de la laboratorul de patiserie, la fel ca si reteta mititeilor de la „Carul cu Bere” au rãmas aceleasi. Nimic nu egaleazã comfortul unei simple plimbãri printre studentii de azi, ale cãror fizionomii seamãnã leit cu cele din generatia noastrã. Adevãrata baie în supa antropicã de oameni cu cod genetic înrudit cu al nostru, plimbarea pe strãzile Bucurestiului confirmã si azi ceea ce stiam dintotdeauna: nu existã distante. Nu sunt si nu au existat.
Consistenta treptelor de marmurã si travertin ale faculãtii, tocite si rotunjite, se simte la fel de bine si prin pantofii nostri „Made Not in Romania”. Talpa noastrã pare sã soarbã febrilã energiile cu care se încarcã static ex-staticul nestatornic din noi, care a plecat putin în lume, sã mai vadã ce si cum. E momentul în care nu mai putem spune cã ne aflãm la Bucuresti.
Corectã ar fi mai degrabã formularea: Bucurestiul e în noi.
Eu una l-am luat cu mine; cãlcâiele îmi vibreazã imperceptibil la gândul viitoarelor incursiuni în orasul care mã asteaptã, fãrã pretentii si fãrã ranchiunã.
Ati mai pomenit cãlcâie zâmbind?
Bennisa
|
Gabriela Cãlutiu Sonnenberg 7/8/2017 |
Contact: |
|
|
