Gânduri şi ceva Idei : Libertatea de a gândi.
1.Gândim?
“Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut gândire”scrie Ion Barbu într-una din poeziile sale (Umanizare) –şi cu toată splendoarea metaforei simt prezenţa matematicianului pentru care lucidul (matematic) i-a încorsetat pentru o vreme gândirea.
Castel fiind gândirea ar implica o terifică rezistenţă la tot ce eventual ar fi strigare din afară, ba chiar ar puatea fi un fel de colivie impenetrabilă(de sticlă?)în care s-ar cuibări fluturând din aripile ideilor „păsările” personale, acele zboruri care vin şi pleacă de la tine şi pentru tine?!
Ori poate tocmai, pentru că zice Kant: „A simţi nu este nimic altceva decât a gândi” ceea ce ar reconforta poetul permiţându-i acel respiro necesar regrupării intenţiei şi mai ales a exprimării ei.
O lume din afară ne inundă de când ne naştem şi receptarea, învăţarea ei de fapt acţionează în a ne forma gândirea, ne-o modelează într-o direcţie sau alta şi o să-mi ziceţi că acesta e normalul vieţii, învăţarea ei în mersul existenţial şi cât reuşim să conturăm o anume independenţa a gândirii ar fi în funcţie de ...etc. etc. etc.
O fi, dar o privire - şi rapidă chiar - ne clatină orice idee de detaşare analitică; gândim atât cât de liberi ştim să fim şi punct.
Cam aşa: viaţa disciplinează, primim educaţie formaţională ori informaţională, ne înscrie în nişte jaloane ale civilizaţiei la un moment dat şi atunci problema „libertăţii”(de gândire, evident) devine pivotală: o avem - social, politic, ocazional, dar mai ales personal - ori este numai un mod de a ne obloji existenţial, aşa ca să ne ranforsăm convingerea că avem un loc preferenţial în această complexă făcătură pe care am botezat-o (tot noi)lume, univers, realitate...viaţă?
„Libertatea gândirii o avem, ne mai trebuie gândirea” zice Karl Kraus şi parcă nimic mai exact în a ne descalifica posibilităţile de receptare şi mai ales cele de interpretar.
Suntem încorsetaţi deci şi nu cred că ne detaşăm suficient ca să avem putere analitică reală, frânele gândirii sunt instalate în ritmurile creşterii şi atunci când am ajuns la vârsta autoverificărilor gândirea îmbrăţişează o selecţie cel puţin ambiguă dacă nu chiar străină.
Mă străduiesc să accept ceea ce spun fără prea mult succes, se vede. Dezbat înainte şi înapoi cu încăpăţânarea celui care vrea cu tot dinadinsul să se verifice şi mă poticnesc de îndoieli de întrebări cheie la care nu pot răspunde, evident şi ajutorul celor mult mai deştepţi ca mine nu vine decât dacă realmente vreau să-l accept pentru că am convingerea că nu mă poate defini.
Am uneori noroc totuşi.
Realizez din când în când - ca acum, de fapt - că îmi permit să gândesc, să gandesc fără cenzura „învăţării” fără teama erorilor ba chiar cu îndrăzneala afirmatiilot pe delături.
Cum zice poetul?
„O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul şi - larg şi înmiit -
Să simtă că vibrează în lumi nenumărate...”
Ba chiar îmi place şi mai mult ceea ce zice Kierkegard: „Oamenii pretind libertatea de exprimare ca o compensaţie pentru libertatea de gândire, pe care arareori o folosesc.”
Şi atunci zic; nu ştiu să cred în libertatea de a gândi, nu pentru că nu este sau n-ar putea să fie ci pentru că atâta vreme cât nu este posibil să elaborăm fără a recurge la ceea ce ştim sau învăţăm nu avem capacitatea decantării ...ceea ce pare a fi „al meu” este de fapt o copie mai mult sau mai puţin onestă a receptării, acumulării şi chiar a plagierii informaţiilor de care ne-am impidicat trăind.
Toronto / Mai 2017
|
Maria Cecilia Nicu 5/30/2017 |
Contact: |
|
|
