Douã milenii de la moarte-Ovidiu si cultura românã
Se împlinesc douã milenii de la moartea ultimului mare poet elegiac latin, Publius Ovidius Naso (43 î.H.-17 d.H.), cu legãturi strânse cu meleagurile noastre. Fin observator al psihologiei iubirii ºi moravurilor epocii sale, suspiciosul împãrat Octavian August îl exileazã la Tomis, unde scrie Tristele ºi Scrisori din Pont, opere care se adaugã celorlalte, Iubiri, Scrisorile eroinelor legendare, Arta iubirii, Remediile iubirii, Fastele, Metamorfozele, dar ºi scrieri de altã naturã: Despre peºti ºi pescuit, Despre cosmeticele de înfrumuseþat.
Notorietatea si exilul sãu la Tomis au trezit interesul cãlãtorilor strãini prin þãrile române sau ale cronicarilor români. Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), viitorul Papã Pius al II-lea, descrie, în Cosmografia sa (1501) regiunile locuite de români, atribuind, însã, greºit, preluând de la Ovidiu (Scrieri din Pont, elegia IX), descendenþa noastrã din romanul Flaccus .
Un alt cãlãtor, Aubry de la Motraye (1674-1743), aflat în solda regelui Carol al XII-lea, scrie o Cãlãtorie în Þãrile Române, efectuatã între 1711 ºi 1714, în care observã, la faþa locului, autenticitatea descrierii Dobrogei, fãcutã de Ovidiu: „este adevãrat cã Ovidiu descrie þara ºi barbaria geþilor ºi sarmaþilor care locuiau în vecinitatea acestui râu în Elegiile sale ºi în Scrisorile sale pontice etc., dar el lasã peste tot sã se înþeleagã cã vestitul oraº Tomis, locul exilului sãu se gãsea pe þãrmurile din aceste pãrþi ale Mãrii Negre, unde Dunãrea, pe care el o numeºte Istrul, cum era numitã de toþi în vechime, îºi varsã apele. Aceºti geþi si sarmaþi, cunoscuþi soldaþi sub numele de moldoveni, munteni, tãtari, cazaci, erau rãspândiþi pe malurile Dunãrii si ale Baristenului ºi se întindeau pânã dincolo de Tanais” .
Este firesc ca numele unei celebritãþi literare sã trezeascã ºi interesul localnicilor. În 1563, boierii moldoveni aveau prilejul de a audia prima evocare a poetului latin I. Sommer, ca ºi prin prezumtiva predare la Academia din Cotnari, a unor date ovidiene. Puteau oare înþelege boierii autohtoni dacã n-aveau minimum de cunoºtineþe de culturã generalã sau dacã nu manifestau interes pentru asemenea fenomene de culturã? Desigur cã nu, iar crearea vestitei ºcoli de la Cotnari, chiar dacã nu-i o iniþiativã localã, dar creatã ºi populatã de umaniºti recunoscuþi ºi cu dragoste pentru beneficiarii ei, reali sau potenþiali (Sommer care, se pare, îºi însuºise chiar dialectul valah, remarcase în Elegiae XV ºi Vita Iacobi Despotae similitudini între limba noastrã ºi cea latinã), vine sã satisfacã acest apetit. Însuºi acest învãþat, venit nu în chip de aventurier, avea sã remarce cã poporul pentru care optase era „dornic foarte de noutãþi ºi de schimbãri”(Elegiae XV) .
Ediþii ºi chiar incunabule ovidiene prezente pe teritoriul nostru au fost studiate de specialiºti în domeniul (Corneliu Dima-Drãgan, Dalila-Lucia Aramã, Dan Simonescu, ªt. Bezdechi, Ov. Drimba, Tudor Vianu, N. Lascu etc.).
În cultura românã, primul care vehiculeazã numele lui Ovidiu este Miron Costin. În cãrþile sale de propagandã externã (Cronica polonã (1677) ºi Poema polonã (1684) privind originea romanã a limbii ºi poporului român, dar ºi în poemul filosofic Viaþa lumii (1673), numele ºi opera scriitorului latin sunt folosite alãturi de alþi scriitori renumiþi: Dion Casius, Piccolomini, Eutropius, Plutarh, Marþial, Plautus, Curtius, Bonfini, Topeltin etc.
* *
*
Folosind cu predilectie teme din mitologia greacã (pe care avea s-o cunoascã în exilul sãu tomitan), Ovidiu a rãmas, prin opera sa, alãturi de Homer, scriitorul antic care a influenþat benefic cultura europeanã timp de douã milenii, fiind tradus ºi asimilat timpuriu ºi în cultura românã.
În acest sens, Editura „Cartea Româneascã”, condusã de Marin Preda, ne-a pus la îndemânã, în 1975, cu prilejul bimilenarului Ovidiu, o carte bibliofilã de mare interes ºi utilitate: Metamorfoze, cartea I, a poetului latin exilat la Tomis, tradus ºi prelucrat la 1808 de Scarlat Barbu Tâmpeanu. Prefaþa aparþine lui N.Lascu, iar introducerea, textul stabilit, transcrierea ºi notele lui N.Vasilescu-Capsali (pasionat colecþionar, în posesia cãruia se afla manuscrisul, cunoscut ºi prin alte contribuþii remarcabile în domeniul bibliofiliei) ºi lui Dan Rîpã Buicliu .
Date despre personalitatea traducãtorului ne sunt oferite cu acribie, de cei doi editori, în documentata lor introducere. Logofãtul Scarlat Barbu Tâmpeanu, cãrturar poliglot, erudit ºi umanist este ºi autorul unei alte traduceri, Istoria arãpeascã (1808), a unei Geografii a Þãrii Româneºti, tipãrite la Bucureºti în 1840, ºi al unui interesant Curs de literaturã (manuscris, din pãcate, pierdut).
Începutã în octombrie 1808, traducerea cãrþii I a marelui Ovidiu, a doua traducere cunoscutã în literatura românã, dupã cea a lui V.Aaron (1803), nu urmeazã textul ad-literam al originalului: Scarlat BarbuTâmpeanu tãlmãceºte în prozã versiunea versificatã a capodoperei poetului latin Ovidiu, primul poet cunoscut pe meleagurile noastre.
Operele lui Ovidiu au avut o circulaþie intensã în întregul ev mediu european, fiind sursã de inspiraþie pentru Dante ºi Boileau, Rubens sau Tizian. La noi, Ovidiu e cunoscut din timpul cronicarilor Miron ºi Nicolae Costin, care traduce în prozã câteva versuri în Carte pentru descãlecatul dintâi a Þerei Moldovei ºi neamului moldovenesc. Al doilea dintre fiii cronicarului Miron Costin, Nicolae Costin preia pasaje din Metamorfozele lui Ovidiu , pe lângã alte izvoare antice sau medievale, dovedindu-ºi erudiþia. Tãlmãcirea lui Tâmpeanu, deºi numai a primei cãrþi din cele 15 câte conþine întreaga lucrare, se detaºeazã atât prin vechime, cât ºi prin faptul cã se constituie într-un monument de limbã literarã.
Tâmpeanu depãºeºte condiþia unui simplu traducãtor. Dupã cum afirmã cei doi editori, „pe el îl frâmântã idei, cãrora cautã sã dea un rãspuns, ºieºi ºi altora, deopotrivã” . Fiecare povestire mitologicã, intitulatã, dupã obiceiul pãmântului, „basne”, cuprinde pricina, apoi istorisirea ei pe larg ºi se încheie, ca ºi traducerea lui Aaron, dupã model medieval, cu câte un tâlc, menit sã arate, pentru fiecare legendã, semnificaþia sa eticã, în acest fel scopul educativ al poetului fiind edificator. Tâlcul este, aºadar, creaþia traducãtorului ºi semnificaþia eticã este vãzutã deseori prin prisma realitãþilor româneºti. Aºa, de exemplu, basnul al ºaselea (cãci Tâmpeanu face chiar o numãrãtoare a lor) în care istoriseºte metamorfoza lui Licaon în lup, „este o foarte bunã povãþuire, care învaþã pe împãraþi ºi pe domni sã nu facã nimic pânã nu va cerceta bine” . Zeus voind sã-i pedepseascã pe cei rãi, procedând democratic, „cheamã nu numai pe cei mari, ci ºi pe cei mici zei, vrând sã ne arate cu aceasta, cã domnii nu se cuvine sã se sfãtuiascã numai cu boierii cei mari, ci ºi cu cei mai mici oameni, care vor fi buni ºi înþelepþi, ca sã aibã loc la sfaturile domnilor” . Dupã exemplul zeului care a coborât din cer pe pãmânt spre a vedea realitatea, „stãpânitorul, dupã cum socotesc, nu trebuie sã creazã câte aude, ci sã vazã lucrurile cu însuºi ochii lui, iar nu cu ochii slugilor lui... sã nu primeascã pârãciunile ºi clevetirile care au pierdut o sumã de oameni nevinovaþi. Trebuie, zic, sã fie însuºi martor lucrurilor mai înainte de a se face judecãtor” . Rãutatea, lãcomia sãlbaticã care transformã pe unii oameni în fiare pentru semenii lor sunt stigmatizate: „nu este alt lucru mai rãu la om decât când uitã cine este: din basnul acesta a izvorât cuvântul ce se zice: homo, homini, lupus” . Expresia, ajunsã celebrã, folositã pentru prima datã de poetul latin Plaut, acum 2000 de ani ºi apoi de Bacon, Hobbes, Balzac, referirile la diverºi autori, precum ºi documentatele comentarii etice, lasã sã se întrevadã erudiþia ºi formaþia sa.
Punerera în circulaþie universalã a acestui text inedit, transcrierea lui într-o dublã redacþie (textul chirilic cu transcrierea lui foneticã), excelenta prezentare graficã fac din aceastã ediþie o lucrare monumentalã, bibliofilã, un adevãrat act de culturã.
* *
*
El însuºi un exilat, Vintilã Horia (1915-1992) a transfigurat destinul lui Ovidiu într-un roman de mare succes, Dumnezeu s-a nãscut în exil , scris în 1960, în limba francezã. A fost distins cu Premiul „Goncourt” dar, la reacþia extremiºtilor români de stânga (concetãþenii sãi!?) din exil ºi a presei comuniste franceze, Vintilã Horia este nevoit sã refuze onorantul premiu. Ipoteza scriitorului român este cã Ovidiu a fost izgonit la Tomis pentru cã fãcuse parte dintr-o sectã ezotericã interzisã în Imperiul Roman. Ovidiu lui Vintilã Horia poartã povara însingurãrii, al depãrtãrii de locurile natale, exotice, în comparaþie cu vitregia meleagurilor dobrogene (cum o atestã însuºi poetul în Tristele), stare sufleteascã care-i prilejuieºte gãsirea lui Dumnezeu.
* *
*
Dupã traducerile – si implicit studierea creaþiei ovidiene, începând cu Vasile Aaron, Scarlat Barbu Tîmpeanu, I. Barac, T. Naum, Maria Valeria Petrescu, Virgil Popescu, I. Florescu, David Popescu etc., – mai aproape de zilele noastre, Marin Sorescu alcãtuieºte o Bibliotecã de poezie româneascã , „de dragul limbii române, care ºi-a gãsit în vers cea mai nobilã cutie de rezonanþã ”. Buchetul poetic format din medalioane critice ºi antologii, o concepea în douã volume: de la începuturi pânã la 1900 ºi „de aici pânã la ... unde voi ajunge ”.
Primul scriitor comentat ºi antologat de autorul Liliecilor este Ovidiu. „Ce legãturã are Ovidiu cu solul românesc?” se întreabã Marin Sorescu chiar la începutul studiului sãu, ºi-ºi rãspunde: „Are! Tocmai solul. Venind – e drept cã nu de bunãvoie – pe pãmânt românesc, s-a ºi fãcut român... Încetul cu încetul ”. Marin Sorescu, în postura de critic ºi istoric literar, explicã motivul începerii antologiei sale cu Ovidiu în stilul sãu caracteristic: „A fost Ovidiu un poet român? Sigur cã n-avea cum sã fie român, dar roman tot a fost. Ce mi-e roman – ce mi-e român, îþi vine sã zici. Chestie de o vocalã: de a când deschisã, când întunecatã, friguroasã, cu cãciulã. Pe þãrmul nostru Ovidiu a purtat cãciulã. Aici a cunoscut exilul ºi tristeþea þãrmului mãrii neospitaliere ”.
Observând o meteahnã româneascã, de a minimaliza valorile, Marin Sorescu scrie cã Ovidiu a avut un statut aparte, „l-a impus strãinãtatea”, „Tomisul l-a înfiat ºi-i odihneºte cenuºa ”, „poet blestemat”, „om de rãscruce” (s-a nãscut înainte de Iisus ºi va muri dupã Mântuitor), Ovidiu „îmbibat ca un ca un burete de cultura clasicã ”, este totodatã, ºi modern. Sorescu distinge douã etape ale biografiei sale: una „pânã la relegarea la Tomis”, în anul 9 d. H., când era „un cetãþean normal, e drept, dinspre elita romanã, cãsãtorit – de trei ani, fãrã copii, semne particulare – poet ”. Era, scrie Sorescu mai departe, „om de lume ºi poet profesionist ”. În loc de neologismul dur exilare, Sorescu foloseºte termenul relegare, mai apropiat vocabularului poetic. Învinuit de stricarea moravurilor, Ovidiu se releagã la Tomis, unde îl surprinde contrastul dintre Roma „petrecãreaþã ºi Tomisul cufundat în griji, cu nãvãlirile astea barbare mai noi. Clima este potrivnicã. Fãrã prieteni, fãrã iubite, fãrã orizont ºi...înaintând în vârstã ”.
Un fapt mai puþin cunoscut consemneazã, pentru posteritate, Marin Sorescu: regizorul italian Giuseppe de Sanctis voia sã realizeze, prin anii 1970, un film despre Ovidiu. Scenariul?! Marin Sorescu, deci o coproducþie italo-românã. Nu s-a realizat acest film din cauza românilor „care i-au dus cu vorba pe italieni”.
Dupã o ineditã si surprinzãtoare definiþie a poeziei („Poezia vãzutã ca o enciclopedie a civilizaþiei. Versurile sunt ca niºte ciocãnele de þimbal care ating cutare sau cutare nume propriu, ce înfioarã sensibilitatea prin rezonanþa profundã pe care o au deja în sufletul nostru”) , Marin Sorescu trece la o succintã analizã a creaþiei ovidiene, constatând o „uºurinþã extraordinarã a versificaþiei”, creaþie cu „un temei artistic adevãrat”, o „descrescenþã liricã a prozei”, în care se regãseºte plenar „exprimarea orgolioasã a poetului care stie cã îsi construieste un monument ”.
În studiul dedicat celor cinci poezii ale lui Vasile Cârlova sub titlul Poetul cãlare, la ediþia bibliofilã Ruinurile Târgovistii , îngrijitã de Sorescu, sau în prefeþele celor douã cãrþi de Scrieri de Mihai Viteazul si Tudor Vladimirescu îl mai regãsim astfel pe Sorescu tratându-si confraþii cu atâta sãgalnicie si pretuire nedisimulatã.
Încheierea micului sãu studiu despre Ovidiu poartã amprenta inconfundabilã a genialului Marin Sorescu:
„Dacã de la Roma «ne tragem» - sã nu-l lãsãm la o parte pe romanul poet, care a venit sã se tragã primul – primul în tristetea noastrã”.
Ovidiu si-a gãsit un ecou binemeritat si benefic în cultura românã.
|
Tudor Nedelcea 5/28/2017 |
Contact: |
|
|
