Grupaj poetic
Domnişoarǎ
Stimatǎ domnişoarǎ, sînt îngerul tomnatic,
nǎscut dintr-o beţie a saltului în gol,
port în genunchi sfielnici elan de cal sǎlbatic
şi vulturii dorinţei, flǎmînzi, îmi dau ocol.
Priveşte, domnişoarǎ, cum construiesc soldaţii
un pod de bǎrci legate pe fluviul dintre noi
şi ne întind bucata de pîine evadaţii
din închisoarea clipei ce-apasǎ pe-amîndoi!
Prin vene-mi curge seva podgoriilor apuse,
cînd mǎ zbǎteam ca leul în cuşca unui vis
şi salahorii pîclei se zguduiau de tuse,
cǎrînd în lǎzi de zestre nǎmolul din abis.
Cum sǎ-mi îndrept aripa cea frîntǎ şi murdarǎ
cînd plouǎ-acid pe timpul rǎmas ca un şantier
înpustiit, pe care doar ciorile coboarǎ
în spasmul cuminţeniei ce strînge ca un fier?
M-am petrecut în falduri, alunec pe luminǎ
şi simt rǎcoarea nopţii ca un ogar de soi,
sînt predispus la tainǎ şi fluier peste vinǎ,
usuc pe rǎni noroiul şi-apoi mǎ spǎl cu ploi.
Mi-aş construi aripe din lemnuri de baladǎ
şi-aş exploda în jerbe topindu-mǎ în mit,
ca sǎ mai muşc din mǎrul ce stǎ-n curînd sǎ cadǎ
ca un pǎcat de aur pe sufletu-mi coclit.
Ascultǎ, domnişoarǎ, cum cîntǎ veşnicia!…
În trupul meu de înger tomnatic port scîntei.
Sînt cel ce-a fost şi spaima, precum şi bucuria.
Sînt liber, domnişoarǎ. Atîta doar: sǎ vrei.
Foc în exil
Te-aştept în colibǎ, e balta aproape,
Pǎdurea, aici, este verde mereu
Şi caii sǎlbatici adorm lîngǎ ape
Şi ploaia miroase a lacrimi de zeu.
Te-aştept, fǎrǎ noimǎ, cînd trenul mai ţipǎ,
Cînd lemnul pocneşte a semn dureros,
Te-aştept în tǎcere, te-aştept în risipǎ,
Te-aştept fǎrǎ spaimǎ şi fǎrǎ folos.
Aprind cîte-un foc, sǎ îl vezi de departe,
Prin papuri şi sǎlcii, – luminǎ în drum,
Şi-o barcǎ din trestii anin, sǎ te poarte
Ea singurǎ-n locul cu flǎcǎri şi fum.
Ţi-e viaţa uscatǎ, o simt dintre valuri,
Şi nici n-ai copacul sǎ-l îmbrǎţişezi,
Întinzi şi în somn cîte-o mînǎ spre maluri,
Sǎ ieşi din vîrtejuri şi sǎ te salvezi.
Dar nu e scǎpare, oraşul e-o groapǎ,
Şi-n jurul lui, viaţa ‒ un cîmp pustiit,
Pe care o barzǎ, tîrîndu-se şchioapǎ,
Îşi simte pǎmîntul, sub ea, pregǎtit.
Încearcǎ mǎcar sǎ te-abaţi pîn-la mine,
Prǎji-vom un peşte la jar, vom bea vin,
Şi-n tainele nopţii spǎla-vom rugine,
Cu ochii spre lunǎ şopti-vom “Amin!”.
Te-aştept unde doarme adînc veşnicia,
În mijloc de smîrcuri şi plauri, şi stuf,
În locul în care se-ntoarce pruncia
Din mersul ei silnic, cu glod şi zǎduf.
Se-aude iar trenul. Încet, fantomatic.
Un şuier… Apusul a fost mîngîiat.
Te-aştept în coliba din mediul acvatic,
Te-aştept lîngǎ Dunǎre, la Calafat.
Aproape de liman
Mi se fǎcuse somn de-atîta mers şi m-am întins pe tǎietura
galbenǎ a unui copac. Nu am mai apucat sǎ adorm, cǎci spatele
mi s-a udat de seva albǎ care mustea înǎuntru şi se ridica la
suprafaţǎ prin venele lui tǎiate, lipicioasǎ ca un sînge.
Mi-am scos merindea şi m-am tras la umbrǎ sǎ mǎnînc şi sǎ
beau apǎ din izvorul pǎmîntului, care-mi curgea, printre pietre
şi muşchi, la picioare.
Cît mai aveam oare de mers pînǎ la castelul sau cetatea
care se zǎrea în depǎrtare? O zi? Sau poate douǎ? Poate acolo
va fi chiar sfîrşitul lungului meu drum, acolo, între pereţii
groşi de piatrǎ, încoronaţi cu maiestuoase creneluri. Acolo
poate fi totul ‒ frumoasa domniţǎ însinguratǎ ce-şi aşteaptǎ,
ca şi mine, izbǎvirea, bǎtrînul învǎţat care mai tot timpul
adorme printre ocheanele lui, cu capul pe ceasloave, cu
lumînarea aprinsǎ, servitorul hoţ pe care îl voi elibera în
pustie, punîndu-i în palmǎ cîţiva bani mari, de aur, biblioteca
în care mǎ voi afunda nesǎtul pentru totdeauna, cu stîlpii ei
bruni, din lemn cireş, cu tainiţele întunecoase în care voi
adormi şi voi visa atîţia şi atîţia ani de-acum încolo.
Drumul meu trebuie sǎ fi avut un rost.
Paşii eu doar i-am tras dupǎ mine, iar înaintea
urmelor ce le-am lǎsat trebuie sǎ fi fost urmele
pe care am mers, firul întins de cǎlǎuza nevǎzutǎ
care m-a adus pînǎ aici, în luminişul aceste pǎduri.
Iatǎ o pasǎre rotindu-se şi ţipînd deasupra bǎtrînei cetǎţi!
Oare nu e chiar acvila care m-a însoţit prin munţi, peste ape,
pe deasupra colinelor şi cîmpiilor care se uneau cu cerul
învineţit, ca un mozaic al rǎbdǎrii tǎcute, fierbinţi, istovitoare?
Acolo trebuie sǎ fie limanul a toate, capǎtul meu de drum
şi sfîrşitul. E prea adîncǎ liniştea acestor pǎduri, statornicia fǎrǎ
moarte a locului, a acestor ziduri brumǎrii, despre care nimeni pe lume,
niciodatǎ nu ar putea spune cînd au fost ridicate, întǎrituri care
vor cǎdea odatǎ cu pǎmîntul.
Mai departe de acele ziduri nu mai poate fi nimic.
Doar marea, dupǎ care voi tînji pînǎ cînd voi închide ochii
şi chiar mult, mult dupǎ aceea, cînd foşnetul valurilor va rǎsuna
în seva mea albǎ, luminoasǎ precum aripile unei eternitǎţi pierdute.
Lacustră
Stăteam de vorbă sub ape, într-o linişte desăvîrşită.
Domneam, pe fundul lacului, ca un rege şi o regină
într-un palat acoperit cu o cupolă de sticlă, prin care
pătrundeau, pînă la noi, razele de lumină, jucînd,
în dreptul chipurilor noastre, un dans feeric de brocarturi
scumpe, înşelătoare. Aşezaţi pe buturugi, la masa
scoasă din vechiul barcaz scufundat, ne sprijineam
de coloanele de trestie şi papură; mîna ta se odihnea
pe capul unui sceptru împletit din stuf.
Verzi deveniseră ochii noştri şi nu mai aveau pupile.
Se lăsase peste lumina lor semnul eternităţii şi al împăcării,
deschişi, acolo jos, într-o lume stranie, în care
toate dimensiunile sublimau într-una singură, uniformă.
Beam esenţe de alge şi muşchi, îndulcite cu miez de trestie,
din căni scobite în lemn. Mîinile noastre se mişcau încet
prin densitatea fluidă, degetele ne erau albe şi reci, lunecoase,
cu pielea ridată cumplit, ca a unor bătrîni.
Vorbeam sub ape, şi vorbele noastre se înălţau –
ciorchini de aer globular – către suprafaţă, spărgîndu-se,
fără sunet, în albia valurilor tăiate de vînt. Afară, tot peretele
de stuf şoptea sub lumina soarelui ce pălea. Dedesubt,
noi nu simţeam nimic; aici, umbrele şi sclipirile se
îngemănau în permanenţa unor timpuri prinse sub un
cavou de sticlă străvezie, care nu trădau nimic despre neputinţa
dinainte, care sfidau orice silinţă de închegare a ceea ce va urma.
În împărăţia negrelor scoici şi-a mîlului era linişte.
Peştii şerpuiau în voie pe lîngă noi, argintii ca nişte linguri
scăpate sub ape de fantomele unor pescari bărboşi
şi veşnic flămînzi. Aşteptam amîndoi o nouă înserare…
Frumoasa altor vrremuri
Tu mǎ adormi, cǎci porţi miros de lapte
Şi-n pǎrul tǎu curg rîuri cu smochini,
Iar pe genunchii-ţi roz iau foc în noapte
Vechi acatiste scrise-n iambi felini.
Atunci cînd popii, galbeni, cad în transǎ,
Cînd falşi fachiri se scurg pe funii-n jos,
Lovindu-mǎ de frunze-ţi cer o şansǎ
Şi pregǎtesc pocale cu spumos.
O, tu, sǎlbatico, ce porţi în vene
Suav parfum de strǎzi şi de-nserat,
Lasǎ-m-o clipǎ sǎ-ţi fac vînt cu pene
Şi sǎ te ung cu-arnicǎ pe pǎcat!
Tu cea crescutǎ-n nunţi de felinare,
Împǎrǎţind hoteluri de nevoi,
Aprinde-mi foc şi scrîşnet din amnare
Şi-apoi aruncǎ-mi zdreanţa în noroi!
De-ai împuşca cu glonţul rece-n fluturi
Şi dintre toţi doar unul te-ar iubi,
Trǎgînd cu ochi legaţi, de dupǎ scuturi,
Pe mine-n piept, rîzînd, m-ai nimeri.
În rochia ta se zbat adieri febrile,
Pantofii tǎi pocnesc scîntei pe nervi,
Am sǎ te-aştept încins cu proiectile
Sub asistenţa foştilor tǎi servi.
Mi-ai nins pe timp, femeie îndrǎcitǎ,
Spurcatu-ţi mers l-am altoit de hram
Şi pielea de pe suflet, jupuitǎ,
Ţi-am atîrnat, s-o vezi cînd treci, la geam.
Acolo, printre pietre, la Oracol,
Cînd aprindeai platane mari de foc,
Cît n-adormisem încǎ la spectacol,
Parc-am simţit cǎ nu eşti cu noroc.
Tu, ce mi-ai lunecat amar prin vise,
Ţie buchete la ruini ţi-aduc,
Frumoasǎ doamnǎ-a tainelor ucise,
Şi-apoi mǎ-ntind în patul tǎu de nuc.
Ieşirea de serviciu
Azi nu se lucreazǎ, se-nchid lacǎtele, se trag obloanele.
Vine ursul sǎ ne întindǎ oasele, sǎ ne calce în picioare.
Strǎzii acesteia de pulberi n-o sǎ-i mai rǎmînǎ nici numele,
Oficiul Stǎrii Civile se va muta într-o moarǎ încǎpǎtoare,
iar darul de nuntǎ cel mai sigur va fi tradiţionala jimblǎ cu sare.
Daţi-vǎ jos, clopotari adormiţi pe funii, ucenicii voştri
îşi doresc de-o viaţǎ sǎ mǎnînce şi ei o pîine!
S-au mai împuţit apele Veneţiei aşteptînd întoarcerea lui
Ştefan ce Mare ca sǎ-şi rǎscumpere pǎcatele.
Visînd într-una la patimile purificatoare, s-au înmulţit
ciorile-n gard şi beţivii neamului, zarurile mǎsluite îşi
decanteazǎ spuza în tîrtiţele puilor prǎjiţi.
Mama soacrǎ ţipǎ cǎ a ologit-o lumina, vecina aia singurǎ,
de la 4, iar s-a încurcat cu pompierul din schimbul 3, iar
şi-a dat foc la casǎ. Rǎzboaiele civile beau Marghiloman
şi mǎnîncǎ icre la “Dragomir”, în timp ce fetiţele deochiate
adorm în scaune, sub ventilatorul mare al frizeriei.
Ia mai ascute-mǎ, Doamne, într-o luptǎ de clasǎ cinstitǎ,
ia mai piteşte-mi în gaura din beci o cotǎ obligatorie!
Dǎ-mi zaţul vieţii la remaiat ca pe-un ciorap de damǎ
ofilitǎ şi cîntǎ-mi din trompetǎ Valurile Dunǎrii pînǎ la
imbecilizarea completǎ, pînǎ la uitarea de sine.
Mi-e dor şi mie, fraţilor, de-o revoluţie! Unde mai sînt
revoluţiile de altǎ datǎ!?... N-a mai rǎmas mai nimic de
cules de prin terciul vieţii. Ar trebui sǎ ne bîzîie muştele,
sǎ vinǎ în galop o herghelie întreagǎ de cai albi peste
urbea asta stǎtutǎ, peste ifosele fiicelor de servitoare
ajunse ţoape naţionale.
La cantina publicǎ s-a mǎrit porţia de pilaf, s-a îngroşat
compotul. Iubiţii fac varice în aşteptarea patului conjugal,
stau de şase la closetul bǎtrînilor. Cei mai mulţi dintre noi
au cotit-o, au ieşit din sistem, au murdǎrit cerul cu lehamite,
cei mai singuri au luat calea codrului frate, sǎ înfiinţeze o
casǎ de culturǎ şi odihnǎ pentru tǎtarii rǎmaşi pe-acolo,
care se cred încǎ în rǎzboi.
Ieşirea de serviciu e ca pe vremuri, nu trebuie sǎ plǎteşti nimic;
oricum te-aşteptǎ nişte chiloţi întinşi la uscat.
Heraldicǎ
Am fost hrǎnit de mame cu burţile frumoase,
mi-au nechezat în sînge huţulii ursitori,
cînd adormea speranţa aveam dureri de oase,
cînd pîrîia norocul mǎ bîntuiau fiori.
Îmi amintesc cum vara mǎ înecam periodic
şi mǎ trezeam cînd toamna spǎrgea cîte-un pahar,
cum frecventam iabraşe dintr-un ţinut mai nordic
şi-nsǎmînţam valutǎ, sǎ par mai gospodar.
Şi nici nu mai conteazǎ de chiar au fost acestea,
corsar de-am fost pe mare, de-am fost bǎiat model,
mǎ-mbǎt ca cu Bǎbeascǎ doar cînd gîndesc povestea,
parcǎ strǎbat cu trenul saloane de hotel.
Hai, Doamne,-ntoarce roata, sînt vremurile triste,
nici hoţii de corǎbii nu mai muncesc cu spor,
pe Bistriţa luntraşii vomitǎ în batiste
şi-acarii sorţii Tale fug pe pǎuni în zbor!
Fǎ, Doamne, chiar pustiul de bine ce-l aşteaptǎ
cǎţǎrǎtorii vieţii, la ei, pe-acoperiş,
ascunde-mǎ sǎ-ţi suflu cuvîntul ce îndreaptǎ
şi-apoi, ca mulţumire, dǎ-mi lapte sfînt şi griş!
Mǎ vǎd ciocnind cafeaua cu uşa de la Capşa,
plǎtind birjarii nopţii spre un alcov de soi
şi-apoi într-o pǎdure jucînd cu pomii leapşa
ca sǎ mǎ spǎl sub ploaie de timpuri şi noroi.
Am fost cules din lanul copiilor de suflet
şi obligat ventuze sǎ port ca sǎ iubesc;
azi numai anticarii mǎ recunosc la umblet,
denobilîndu-mi ceara din osul meu domnesc
Antón Lizardo
Apele mǎrii şi gîndul meu liber, zburînd peste valurile
apusului roşiatic înspre Antile, pierzîndu-se apoi în
marele ocean şi, de acolo, cǎlǎtorind cine ştie unde,
cine ştie cînd…
Aşa aş sta pînǎ la bǎtrîneţea din urmǎ, aici, în taverna
portului de la capǎtul lumii, la masa de lemn murdar,
dormind şi visînd lîngǎ paharul de Tequini, la umbra
stufului şi copacilor cu frunze mari, nepǎmîntene…
Antón Lizardo, cîţi venetici or fi tǎiat şi cîţi or fi împuşcat
fiii rebeli ai acestor pǎmînturi pentru mirosul ǎsta
de scoici calde şi alge putrede al patriei tale?!
Aici, în acest cap de ţǎrm din Alvarado, la sud de Veracruz,
la un strigǎt de Boca del Rio, aici e locul unde îţi poţi pierde
singurǎtatea omeneascǎ şi te poţi contopi cu singurǎtatea
spaţiului, a apei şi a pǎmîntului, a nisipului şi a cerului.
Viaţa începe aici a doua oarǎ şi ultima; larma oraşului e departe,
abia acum începe, dar e departe, nu rǎzbate pînǎ la plajǎ…
La mijlocul vieţii, aici, pe acest cap de ţǎrm, la sud de Veracruz,
la un strigǎt de Boca del Rio, departe de Europa care m-a crescut,
la mijlocul vieţii voi mai fuma cîteva ţigǎri şi-apoi mǎ voi tocmi
cu bǎtrînii pescari pentru un vas mai trainic cu care sǎ mǎ rup
pentru totdeauna de pǎmînt. Jumǎtatea vieţii ce-a mai rǎmas
va fi a apei, a mǎrii necuprinse şi a cǎlǎtoriilor pline de aventuri.
Mi-a spus Gonzalo, cîrciumarul care nu poate sǎ plece cu mine,
cǎ noaptea trecutǎ s-a împuşcat o femeie în oraş fiindcǎ bǎrbatul ei
trǎia în intenţii serioase cu a cincea prostituatǎ a vieţii, una dintre
frumuseţile publice ale tîrgului, un bun comun care începea
în curînd sǎ se ofileascǎ.
O, Antón Lizardo, ţǎrmul meu iubit, cît de departe voi fi
de toate acestea şi cum o sǎ-mi amintesc cǎ tu mi-ai fost
frate şi alean la necaz, cǎ ţie îţi datorez viaţa mea, care
va urca de-acum pe talazurile zilelor şi anilor!...
Sǎ mai beau un pahar şi apoi mǎ voi pierde în înserare
cǎtre colibele pescarilor ce nu vor şti niciodatǎ cǎ plec
fǎrǎ gîndul întoarcerii, fǎrǎ durerea nici unei amintiri
ce nu poate fi vindecatǎ.
Omul de zǎpadǎ
Copii frumoşi, sînt Omul de zǎpadǎ
Care-a vǎzut prea multe-n viaţa lui
Şi care mai aşteaptǎ doar sǎ cadǎ
Pe el omǎtul Dumnezeului.
Nu mǎ mai pot juca precum odatǎ,
Cînd nas de morcovi îmi puneaţi şi ochi
Din doi cǎrbuni, iar mǎtura stricatǎ
Mi-o aşezaţi sub braţ ca pe-un deochi.
Acum vǎ las, fiindcǎ e-un rost în toate
Şi vreau s-o fac atîta cît mai pot,
În sens invers şi-ncet de a-i strǎbate
Poveştii mele albe drumul tot.
A fost frumos atîţia ani de zile
Sǎ ne jucǎm alǎturi, nu-i aşa?
Definitiv rǎmîne scris pe file,
În cartea fericirilor de nea.
Cînd veţi vedea cǎ nu mai sînt în locul
În care mǎ clǎdeaţi voi tot mereu
Veţi şti, mai mari, cǎ-mi port în mine focul
Şi mǎ topesc dupǎ un plan al meu.
Cǎ Omul de zǎpadǎ e-o poveste
Ce din pǎcate are un sfîrşit,
Ca orice basm, dispare fǎrǎ veste
Cînd timpul vieţii noastre-a-mbǎtrînit.
Veţi şti, de-asemeni, cǎ am fost aparte
Şi cǎ m-aţi plǎmǎdit din fulg ceresc,
Cǎ frigul lumii îl simţeam ca moarte,
Plîngînd prin rîsul vostru pǎmîntesc.
Eu plec acum, cît încǎ mai e iarnǎ,
Prin încǎlziri globale mǎ disip,
Las viaţa voastrǎ-ntreagǎ sǎ discearnǎ
Trecutelor zǎpezi frumosul chip.
Mǎ voi gîndi la voi întotdeauna,
Vǎ voi vedea-n paltoane şi galoşi
Şi voi simţi cum mi-aşezaţi cu mîna
Bulgǎri pe trup şi-am sǎ v-aud voioşi.
Cînd veţi fi mari şi trişti şi singuri poate,
Cînd veţi uita frumosul nostru joc,
Din liniştea zǎpezilor trǎdate
Vǎ voi aduce-n vis semn de noroc.
Iar de nu veţi avea nici somn în noapte
Şi un opaiţ va lumina la geam,
Eu, Omul de zǎpadǎ şi de lapte,
Am sǎ vǎ ning precum cînd ne jucam.
Înger fǎrǎ statuie
Port cicatrici pe suflet, dar am cǎmaşa-nchisǎ,
istoria mi-e fixatǎ de sfinxul din Bucegi,
spre ceruri telefoane mai dau cu cîte-o fisǎ
şi mai curtez şǎgalnic fecioarele de regi.
Nu am mai fost la mare de la o vreme-ncoace,
s-au ramolit, se pare, stabilopozii vechi,
mǎ rǎcoresc în crame de mǎnǎstǎri posace,
unde te ia rǎcoarea şi vinul de urechi.
Sînt ultimul romantic, rǎmas cu o ştafetǎ,
o sǎ mǎ plimb cu facla pe fundul vreunui lac,
cioplesc, în continuare, la camera secretǎ
şi transfuzez speranţe cu sînge geto-dac.
Tu ce mai faci, iubito? Sǎ ştii, mi-e dor de tine,
sînt mai bǎtrîn, desigur, dar încǎ mǎ mai ţin,
mai pun faţa de masǎ şi-o sticlǎ pe ruine
şi-aşa, fumînd, spre-o cioarǎ, paharul ţi-l închin.
Se rechiziţioneazǎ statuia mea de înger…
Dormi-voi prin avuzuri, ca cel ce-am decǎzut,
însǎ rǎmîn cu dreptul pe frunze sǎ mai sînger
şi sǎ-i urez de bine cui mîrşav m-a vîndut.
Ehe, sînt alte timpuri…, e-un ceas al demolǎrii,
mansardele sînt pline de-ocheanele cu glonţ,
eu mǎ sfinţesc metodic cu scrîşnetul rǎbdǎrii
şi mǎ rǎzbun pe soartǎ legînd-o strîns de clonţ.
Cunosc deci anotimpul dupǎ golanii zilei,
sǎrbǎtoresc cǎderea drept început mai bun,
cînd mi se face foame pǎzesc Cutia Milei,
cînd scîrţîie credinţa alunec pe sǎpun.
Prea scurtele ierni
Ca lama unui brici mă taie raza
şi sîngerez cu boabe de argint,
mi s-a topit, a jilţului, speteaza,
răceala ei curată n-o mai simt.
Picioare de cleştar o iau la vale,
ce-a mai rămas din neguroase oşti,
cînd jilţul meu de gheţuri se prăvale
şi-ncepe anotimpul pentru proşti?
Nimic lumina şi nimic seninul…
Prinsesem pojghiţi aspre, de taiga,
mă oţelise la privire vinul,
pe care-l beam gîndind la dumneata.
Mai viscolea cu patimă de glonte,
mai nimereai să vii din cînd în cînd,
te aşteptam pe blănuri de arhonte
şi focul înmuiam, să-ţi fie blînd.
Au fost prea scurte iernile acelea,
acum nu mai e iarnă pe pămînt,
doar sufletul meu trist mai umblă lelea,
tot căutînd al iernilor mormînt.
Şi dacă tot va fi să fie soare,
şi poezii s-or scrie pe asfalt,
eu mă voi deporta unde-i ninsoare,
luînd Siberii vaste cu asalt.
Şi, poate-atunci, făcînd popas o clipă
să beau un ceai din caldul samovar,
te voi zări prin fumul gros de pipă,
pe care-o voi aprinde din amnar.
Te voi găsi, la fel şi tu, fugită
către limanul albelor zăpezi
şi-abia atunci, iernatică iubită,
de boala mea de frig ai să mă crezi.
August în flǎcǎri
O ultimǎ lunǎ a verii de foc…
Din soare bǎlteşte mercur clocotit,
E timpul cînd rǎnile-n suflet se coc,
E timpul iubirii ce-n noi a murit.
O secetǎ-n firea întreagǎ e-acum,
Pîrjolul ne muşcǎ perfid şi total
Şi nu e scǎpare pe nicicare drum,
Absente sînt apa şi noi, şi un mal.
Din lipsa de umbrǎ se naşte infern,
E "unul" terestru infernul deplin,
Nevoia de dublu e sensul etern,
În lipsa lui totul e jar şi e chin.
Nici marea sǎ vinǎ aici lîngǎ noi
Şi valul s-arunce colacul lichid,
Şi tot n-ar fi bine, cǎci nu sîntem doi,
Ar fi, în rǎcoare, un salt invalid.
Nisipul se scurge, betoanele fierb,
Iar ceasul se-opreşte sub semnul fatal…
Ca spre o vedenie un muget de cerb
Înalţ cǎtre tine apelul final.
Mai e încǎ timp, şi o toamnǎ mai e,
Şi-o iarnǎ, pierduto, veni-va la rînd;
Sǎ dǎm un rǎspuns omenesc la de ce,
Întîi sǎ-ncercǎm reunirea în gînd.
Un august în flǎcǎri – toridul sfîrşit
Al verii ce strigǎ stins cǎtre viaţǎ,
Sau poate acel început fericit
Al toamnei de azi, deschisǎ spre ceaţǎ.
|
Dragos Niculescu 8/6/2016 |
Contact: |
|
|
