18 sonete
Aici domn’ doctor e la el acasă
Durerea-i pătrundea cu lama porii
Cum intră zimtii beschiei în os.
Simtind fatalul finis nemilos,
Mai-mai să ne strămute căpriorii
De ce-l smomisem strict de secretos
Că nu văzu ce grei se lasă, norii,
Si nu-si închise usa la memorii,
Nici lemnele nu le dădu la dos.
Cum morbu-i fapt, la ce să-l înconjóri?
Aici domn’ doctor e la el acasă:
”Nici moartea nu-i atât de fioroasă
Pe cât cumplit e gândul c-ai să mori.
Un om, de-ar sti sorócul când să-l cheme,
S-ar pierde, fără dubiu, mai devreme”.
Năvalnic râu vor curge, foc, suvoi
Cobai expres, bolnavu’ –n univers.
Pe masa de-operatii-catapultă
Catéterul, în mersu-i lin, exultă,
Brăzdând prin spatiul puhav, strâmt, imers.
Arare, -ncetineste, auscultă,
Nimic să nu-i apară pe travers,
Artera o dilată fin, din mers,
Sau curătă un stent de zgură, multă.
E numai ochi panoul de comandă.
Niciun afect chirurgul nu-si expandă.
Abia când nava iese pe orbită,
Ovatii curg: lansare reusită!
Năvalnic râu vor curge, foc, suvoi,
Când reveni-va, teafăr, înapoi.
De parc-ar fi acum chiar începutul
Dlui dr. Pavel Platon, medic primar cardiolog, Institutul de urgentă
de boli cardiovasculare „Prof. dr. C.C.Iliescu” din cadrul
Institutului Clinic Fundeni, recunostintă
Ros-rubiniu-ndarn bate-n bismútul
Ce tine-n gheare-arterele balere.
De-atac sunt gata cârtiti-catetére
Voind să se întoarcă doar cu scutul.
O ultimă, la start, consiliere.
Urmându-si drumul lent, neabătutul,
Catéterul sfârâmă roca, lutul,
Absolvă minten cordul de durere.
Dând cep la cula inimii, vermútul
Pornit-a iar să gâlgâie-n artere,
De parc-ar fi acum chiar începutul
Al unei noi si-mbătătoare ere.
Iar domnul doctor? Stropi îi curg pe fată:
În pârg de toamnă-a mai salvat o viată.
Îndarn bate toaca a sec, ghionoaie?
Covoare de frunze sub seceri de vânt...
Penelurile toamnei dau lúciu de-opal
Lugubrei tăceri din salon de spital.
Burghiu ti se-nfige un sfredel de gând.
Un vas obturat cu efect sincopal,
Un altul, stenoza îl dă la pământ.
„La usă – stentarea. Bypass-ul la rând”,
Te-alină din glastră un fir de nopal.
Îndarn bate toaca a sec, ghionoaie?
Pescarul deja a pus mreaja la jamnă?
Ti-nvolbură inima-n aprigi puhoaie,
Îti rântuie porii, năsilnica doamnă,
Apoi se retrage tiptil din odaie.
Tăcere... E ultima lună de toamnă?
Cocorii mei de dor cu son de vers
Îsi varsă, toamna, gama de culori.
Salonul nu-i de chiot si de surlet,
Când tragi din tub un strop pentru răsuflet.
Bolnavi, bătrâni, rămân, totusi, actori.
Se ară-n cer că mori de două ori
Când vezi, la geam, cu ce tristete-n suflet,
Uitati de fii, de-angoase si de umblet,
Si-alină cordu-n tipăt de cocori.
Si-i sorb din ochi de-i prinde-n jale Luna,
De parcă pleacă pentru totdeauna.
Cocorii mei de dor cu son de vers,
Cum pentru voi n-ar fi nici o povară,
Rotiti pe-o clipă unghiu-n sens invérs,
Să creadă ei că-i iarăsi primăvară.
De gardă-un greier-târ, la căpătâi
Mai tiuie srapnelele la bord.
Retras, o clipă, în ariegardă,
Ca un copil, scânceste pe brancardă,
Lovit în pieptu-i de-un atac de cord.
Spitalul clinic – avanpost de vardă:
Sunt linse lună căile de-abord,
Fixat cu grijă-al inimii racord,
Sub lupă consecinta lor retardă.
La boxa de rezervă net imun,
Bolnavul reclamă un loc comun.
De gardă-un greier-târ, la căpătâi,
E pus pe ceartă: - Auzi tu: în rezervă!...
Vieru e pe linia întâi
Si pentru noi nici cordul nu-si prezervă!
Dar pasii lui mai netezesc eterul
S-a sters ca praful urma-i pe podea,
Dar pasii lui mai netezesc eterul,
Mai dăinuie si chipu-i, austerul,
Si fruntea lui de nimb ce strălucea.
Chirurgu-si mai sărută catetérul,
Temut de bardu-n spasm ca o bordea,
Surorile surâd de sub perdea,
De parcă iar l-ar speria cu serul.
Blajin ca pâinea, usurel ca fulgul,
Fragil ca firul ierbii, demiurgul,
Ci, dintre toate, care-o fi misterul
Că-n tot ce miscă-i duhul lui Vieru?
Răspunsu-l dă un greier-firfirig:
„Mai rar un public fin precum nea Grig!”
Ei si-n spitale-s lucruri de prisos
Ei si-n spitale-s lucruri de prisos,
Spăsiti apostoli (nu-s de feredeu!),
Bolnavi, bătrâni, trecuti prin hopuri, greu,
Să-si simtă viitorul luminos.
În ochi timoarea li-i la apogeu
Si-un jind de viată-atâta de setos,
C-o vorbă stimulantă e-un Hristos
Si orice alb halat e-un Dumnezeu.
Soldati disciplinati, de dimineată,
Onor tipíc: pastile. Cert sacrariu!
Se tin de viată ca de-un fir de ată,
Iar firu-i putred tot, mâncat de cariu.
Mai dă-le, Doamne sfinte,-un dram de viată
Cât timp mai zburdă mieii prin vivariu.
Ce-ar fi, în veacul sec de sentimente...
Mutatii grave-n suflet si-n mental.
Le duce-n spate omul anevoie,
Chiar dacă s-a-njugat de bunăvoie
Să poarte-al vietii jug un mienal.
Nu-s oamenii, să umbli-ntr-un tuhal,
Să-ti cauti loc în arcă – a lui Noe,
Mai buni la suflet, darnici la nevoi
Ori mai uniti ca-n boxa de spital.
În viată-i dă cu var doar aparenta.
Ravagii face-n ei indiferenta.
Pasivi cum sunt la chinuri, falimente,
Trădând o crasă lipsă de bonton,
N-ar fi, în veacul sec de sentimente,
Să-nvete omenia-ntr-un salon?
Bolnav cum sunt de viată din născare
Finít, consiliul. Corpul, tot, pe fată.
Monarh lăsând amprenta pe edict,
Pronuntă, grav, un nesperat verdict
Distinsul vraci: bolnav acut de viată!
Să plâng, să râd, eu, rece sol, relict,
Când tot climátul -- doctorii -- de gheată
C-un ropot de aplauze-o dezgheată,
Călcându-si, primii, propriul interdict?!
Bolnav cum sunt de viată din născare,
Cum as putea, dar, moartea s-o presimt,
Când eu durerea, greauă, nu le-o simt
Nici viata când, nici moartea când mă doare
Si sunt convins că, dus pe năsălie,
Această maladie-o să mă-nvie?!
Cum tot tocăm gogosi de sar surcele
Mobil perpetuu, a lucrat o viată
La C.A.P., la sere, -n Leordeni.
O helge i-a intrat în pieptu-i, hoată.
Îl sfâsie. Si iată-l la Fundeni.
Însiruim mărgele verzi pe ată:
Embol, stenoză, valvă, muschi, licheni...
Elev docil, mos Stăvărache-nvată
Să urce muntii coronarieni.
Cum tot tocăm gogosi de sar surcele
De câte-n lună sunt si câte-n stele,
Îl iau asa, prudent, cu dusa-ntoarsa,
De i-ar păsa cumva de cea cu coasa.
-„De moarte mie? Mortii mă-sii, ciormă!
Dar are, vezi, si ea în lume-o normă...”.
La prânz din ochi îmi face semnul gropii
„Spitalu-i să te pună pe picioare!”
Se-ntrec la cros bolnavii la „Fundeni”.
Nici gând să stie bravii mei osteni
Că, vrei-nu vrei, pe front se si mai moare.
Convivul nostru nou din Leordeni,
Convins că viată are fiecare
Doar cât în piept combustie mai are,
Ne-aruncă-n vatră vreascuri si busteni.
La prânz, din ochi îmi face semnul gropii:
„Acel din boxă-a dat azi ortul popii”.
În loc de sărindar, mos Stăvărache
Îsi face cruce: „Domnul să ne ierte,
Pe noi - fiindcă nu-l cinstim cu plache,
Pe el – că s-a-necat cu ouă fierte”.
Din ceasu-n care fuse internat
Din ceasu-n care fuse internat
Se vântură ca apa prin sitiscă,
Îi umblă melita ca o moriscă
Si locului nu stă – să-l legi de pat.
Când vede sânge, vai, că acu-l piscă
Si-i slab de înger rău la gâdilat.
La punctii, simulând că-i lesinat,
Îl tine sora-n palme ca pe-o triscă.
Pe când spitalul doarme, alt giumbus:
Mos Stavru stă la sfat c-un greierus:
„La geam te suie, frate-al meu ardău,
Si cântă-mi tot ce-ti cere voia ta.
Ci doar de cord, te rogu, nu-mi cânta,
Căci iar mă-mpinge, pacostea, la rău”.
De ce n-ai sta, l-întreb, măcar un pic...
De parc-ar fi, pe front, într-o iscoadă:
-Ce-i aia stent? Branulă? Embolie?
Suporti usor o angioplastie?
Nu stă pe loc cât sade-un câine-n coadă.
O soră-l întreba de glicemie,
Când o luă subit, prin ambuscadă,
Că n-are când degeaba să mai sadă:
Acasă îl asteaptă trebi o mie.
-De ce n-ai sta, l-întreb, măcar un pic
Pân’ se răcoare coada la ibric,
Să-ti stâmpe sora fierea la ficat
Ori mândra să te ia la secerat?
-Se ducă-n mortii ei cu tot cu coasă!
Eu nici acasă nu-s nicicând acasă.
Conchid că precizarea-i are stofă
-Mi-ai zis de plache ieri si de iahnie,
Pe căi oculte vrea s-o ia mosneagul.
Cercând să-l rabd, stiindu-i felesagul,
Accept, tacit, că-i doct si la cuhníe.
-Dar ia să-mi spui ce-i aia fainosagul?
I-i rostul care în androgenie?
Îmi stinge umbra mea de astenie,
Zâmbind pe sub mustată, ocosagul.
-Vreo pastă-o fi din slană si ficat...
-Da, leac din carne, ierburi, nucă, miere,
Remediu răcnet, vrere de muiere,
Cocon viril, că sari si mort din pat.
Conchid că precizarea-i are stofă.
Curcanu-i tantos că m-a pus în cofă.
Când vine vorba de politicale
Tocăm pe sest gogosi si baclavale:
Vigoare, boală, lest, flotări, fuleu.
Când vine vorba de politicale,
Ridic, răscolnic, mingea la fileu:
-Dar ai votat, normal, cu PSD-eu?
Mosneagu-si iese glont din balamale:
--Cu smecheri, hoti, păgâni si cutre – eu?!!
N-auzi sub gherle bunii si canale?
Mai dă-i în neamul lor (Să am iertare)!
Doar n-am mâncat la boz si măselare.
Degeaba tot promit ei marea, sarea,
Sunt hotii cei mai mari. Si gugumani-s.
De-aceea am votat acum schimbarea:
Să văd ce-i poate muschii lui Johannis.
De sub ogheal, în zori, din sauă sare
Cu „Doamne,-ajută!”, „Doamne, miluieste!”
Si-un „Hai, curaj, găină, că te tai!”,
Nainte mult să nimerească-n rai,
Pe pat operatoriu se trezeste.
Greoi răsuflă găurile la nai,
Un stent i se montează, solz de peste,
Si sângele a fluviu năboieste
Prin albia ecluzelor assai.
Mos Stavru-si face cruce, murmurând,
Si-adoarme lin, cu Dumnezeu în gând.
De sub ogheal, în zori, din sauă sare
Vădit dispus, voios nevoie mare:
Nu-l mai resimte nici conturbă, stentul,
Temei că-i merge splendid instrumentul.
A doua zi, în ochi sclipindu-i roua
O zi mai are-a coase si descoase.
Ne-ntreabă câte-n Soare sunt si-n Lună.
În piept se zbate-o pasăre nebună
Si-atât de-aprins a tară mai miroase!
La miezul noptii, stingerea când sună,
Când sarea prinde-a siroi prin oase,
Iar greierii se-ntrec la aghioase,
Convivul ne urează „Noapte bună!” .
Ne-apară-n vise pasărea măiastră
De foc, de dor si inimă albastră.
A doua zi, în ochi sticlindu-i roua,
Din prag mos Stăvărache ne salută:
-„Băieti, să ne vedem si la o sută,
Iar dacă Domnu-o vrea – si la a doua!”
18 sonete pentru revista ”Observatorul”
Nicolae MĂTCAS - Expediate pe 26.03.2016.
|
Nicolae Mătcas 3/27/2016 |
Contact: |
|
|
