Fruntelată - 17 zvâcromane si o, mereu proaspătă, bucurie curată
Fiu al unei faimoase familii de învătători dintr-o comună de pe brâul Piemontului Getic, acolo unde se îngână, se îngemănează si se înfrătesc trei judete ale Olteniei: Mehedinti, Dolj si Gorj – pretuită, respectată si iubită de toti ca Familie de Apostoli pentru 35-40 de promotii de fii ai comunitătii din Bălăcita -, Nicolae Dan Fruntelată scrie cu o fervoare si cu o energie clocotitoare, în care vibrează, deloc înfricosător, vulcanul Etna ori spiritul lui Iovan Iorgovan, smulgându-se din stâncile matusalemice ce fac să fiarbă Dunărea la Cazane.
Mai presus de acestea, omenia noastră ancestrală, iubirea de oameni si de tot ceea ce a creat Dumnezeu frumos, pe Pământ, în Univers, se regăsesc din plin în tot ceea ce scrie Nicolae Dan Fruntelată, strălucit absolvent al Liceului ,,Traian” din Drobeta-Turnu Severin, lider al promotiei 1969 a Facultătii de Filologie din Bucuresti, cu o carieră jurnalistică fulgerătoare, începută la hebdomadarul ,,Viata Studentească” (alături de cel mai sudist poet, ca spirit, Niculae Stoian), continuată grabnic la cotidianul ,,Scânteia Tineretului”, apoi la Revista de mare respiratie europeană: ,,Luceafărul” (a Uniunii Scriitorilor).
În cele două redactii cu staif, amintite mai sus -, din postura de redactor sef, a stins viesparele vanitătilor încinse nu doar de vârsta fragedă a multor competitori, ci si de ,,mâncărimile” insuportabile (vezi bancul: ,,Săriti că ne mănâncă pe toti!”…) ale unor ,,doamne”, de ambele sexe.
Le-a stins, dar nu le-a sugrumat, nu le-a stârpit, ci numai le-a reorientat tinta spre zările luminii si valorilor adevărate, aducând, în cele două colective redactionale, de altfel, redutabile - concomitent cu zâmbetul contagios si sufletul său mare, de oltean ,,până-n prăsele” – echilibru si simt al măsurii, colegialitate si loialitate, duse până la prietenie si frătie, de cruce, nu de însemne oculte.
Editorial, a debutat aici, în Craiova, la ,,Scrisul Românesc” – cu percutantul volum de poeme ,,Puterea sunetului” -, girat de un alt pandur mehedintean: Ilarie Hinoveanu (din Vânjulet), cel mai longeviv director al prestigioasei edituri din Bănie, între anii 1972-1990, când a publicat peste 800 de cărti, lansând vreo două sute (!!!) de autori.
Au urmat culegerile de versuri ,,Viata în limba română” (Ed. Cartea Românească), ,,Inventarul sperantei” si ,,Războiul mondial de catifea” (ambele la Ed. Eminescu), ,,La bătrânete, lupii tineri” (Ed. Cartea Românească), printre care a intercalat câteva volume la editurile Sport-Turism si Ion Creangă (note de călătorie si literatură pentru copii). Toate, până în 1989 inclusiv.
Fără a intra în detalii, într-o analiză amănuntită -, se cuvine să reliefăm că, mai ales după anul 1999, Nicolae Dan Fruntelată, ajuns la vârsta apogeului creator (care, la scriitori, filozofi, oameni de artă, dar si oameni de stiintă, înfloreste de la 55-60 de ani până la 80-85 de ani -, Goethe nu ar fi fost mai nimic în literatura lumii, dacă nu crea monumentalul său ,,Faust”, la vârstă octogenară), a publicat într-un ritm debordat, volum după volum, unul mai bun decât altul. Pe câteva dintre acestea - lansate la editia din 2011, de la Craiova, a Târgului Itinerant de Carte ,,Gaudeamus” -, le-am disecat cu atentie maximă, în trei pagini ale Revistei europene de cultură si educatie ,,Lamura”.
Cel mai recent volum dăruit (în acest Decembre de foc si de purpură 2015) de Nicolae Dan Fruntelată poartă titlul ,,E noapte-n Trinidad-Tobago”.
Dacă ar fi să amintim, fugar, titlurile cărtilor publicate în acest început de mileniu de scriitorul cu frunte înstelată, născut în raionul Vânju Mare, regiunea Craiova, s-ar cuveni să începem cu: ,,Mica Valahie” (poeme, Drobeta Turnu Severin, 2002, Ed. ,,Decebal”), ,,Depozite de fum” (Ed. Ager), ,,Vina de a fi român” (Ed. Fundatiei România de Mâine), ,,Tiptil, în lumea copilăriei” (Ed. Ion Creangă), ,,Balada celor trei copilării” (Ed. Ager), ,,Afacerea Albumul si păpusarii ei” (Ed. Semne), ,,Turnesol ’89” (Ed. Ager)…, apoi să continuăm cu: ,,Poeme de scris pe ziduri” (2011, în care vibrează, în inscriptii deseori scrâsnite, spiritul unor mari poeti mesianici, precum Octavian Goga, Maiakovski, Evtusenco…, fiecare dintre ei, în egală măsură, ,,poeta vates”), ,,Paharamar” (colectia ,,Opera Omnia. Poezie contemporană”, Iasi, 2012, Tipo Moldova), ,,Baladele de la Grand Vanjou” (Bucuresti, 2014, Ed. Rawex Coms).
Este obligatoriu să mentionăm captivantele cărti de publicistică: ,,Expulzat din Trinidad-Tobago” (2012), ,, Gazetăria, viata si dragostea mea” (2013), ,,Noapte bună, ROMÂNIA” (cu o prefată-portret istoric de Dumitru Radu Popescu; Bucuresti, 2014, Ed. Rawex Coms), ,,Care esti, mă, de la Bălăcita?” (2014, Bucuresti, Ed. eLiteratura).
Creatie de vârf - ,,LAMBRETTA” (2015, Bucuresti, Ed. Semne) – reuneste 17 (saptesprezece) ,,zvâcromane”, dedicate sotiei sale, Doina, născută în zi de 17 Mai. Cum justifică autorul – sarjând …solemnitatea genului, în spirit de frondă, oltenesc - inventarea acestui nou gen literar? Iată, spicuite, câteva fulguratii explicative, din secventa finală, intitulată chiar ,,Zvâcromane”: ,,De fapt, as fi putut să scriu un roman. Asa, de vreo cinci sute de pagini, cu descrieri de primăvară, cum vine primăvara la noi, în raionul Vânju Mare (…), pe urmă vara sudică si înecată în praf, obiceiurile de secerat, dulcea perioadă a cotelor, când veneau camioanele Molotov si Steagul Rosu (…). Un capitol despre toamnă, bâlciul de la Gvardenita, înghetata din care gustai doar o dată pe an, halvita, sugiucul, poze la minut, păsărica, ofiteru’, mirele si mireasa. (…) Iar la sfârsit, fratilor si cumnatilor, capitolul despre iarnă, cel mai păcătos, goana după o cărută de lemne a lui tata, goana după gaz pentru lămpile nr. 8 ori 11 (…) Sentimentul că mai am încă în picioare cizme de cauciuc, reci si umede, că mă doare frigul până-n crestet si mă cheamă bunica-n casă să mă aseze lângă plită, cu picioarele desculte, să simt cum îmi revine căldura si viata în oase. (…) Dar eu sunt încăpătânat, oltean al dracului si vreau să scriu un roman foarte scurt si mankurt. De câteva pagini doar, să-l cititi repede, puturosilor, să întelegeti mesajul, care e un fel de SMS pe care-l găsiti dimineata pe telefon, când vă faceti cafeaua. Eu vreau să impun în literatura universală Zvâcromanul, vorba doctorului Goită de la Gvardenita: dai un leu si iei pastila/ ti-a trecut boala si sila. (…) …am decretat: romane au scris numai romanii, că din ele se trăgeau; noi, dacii, n-avem voie să scriem decât, cel mult, zvâcromane.”.
Plasată sub un motto din sud-americanul Ernesto Sabato (laureat Nobel): ,,Eu cred că Baudelaire a spus că Patria este copilăria. Si mi se pare tare greu să fii profund în scrierile tale fără să fii legat, într-un fel sau altul, de copilărie” –, această antologie de 17 zvâcromane dă seamă despre calitătile de prozator înnăscut, ci nu făcut, ale poetului si publicistului de înaltă clasă care este Nicolae Dan Fruntelată.
Sub titlul ,,Totul e vânt”, cel mai valoros dramaturg român postbelic, Dumitru Radu Popescu – romancier de fortă fascinantă, balzaciană si sadoveniană, de rafinament si subtilitate marcelproustiene, camilpetresciene, eseist de talia lui Emil Cioran -, caligrafiază un preambul, scris cu penită de brabete, vorba lui Petre Dragu, înmuiată în apa vie a Spiritului Olteniei (Ion D. Sîrbu: ,,Europa e un biet continent, în timp ce Oltenia este o Lume!”).
Este un portret in aqua forte, scris în apa tare a geniului românesc, cu obârsii nonamilenare, matrice a civilizatiilor lumii. Scris si semnat de Dumitru Radu Popescu, directorul general al Editurii Academiei Române, în termeni precum: ,,Prin satul părintilor săi – Bălăcita, din Mehedinti! – care, uneori, pare că se află în buricul lumii si în buricul istoriei, Nicolae Dan Fruntelată a văzut trecând, spre toate punctele cardinale – si venind, din toate punctele cardinale! – cu toate miturile, basmele si povestile lor în spinare, grecii antici si (desigur!) de demult, scitii, hunii, din burta Asiei, otomanii, de la o depărtare de un băt, fermecătorii fanarioti, austriecii, rusii, americanii, pe avioane (azi se împlinesc niste ani de când a fost bombardată Gara de Nord!), nemtii…”
După ce face o conexiune, plină de tâlcuri, între acest spatiu si calul de lemn de la Troia (devenit ,,măgar pursânge”), regina Tomyris (,,umbra neagră a persilor”), aceea care ,,a pus să i se reteze căpătâna regelui Cyrus” -, Dumitru Radu Popescu revine în ograda cu miracole: ,,Fireste, zice Nicolae Dan Fruntelată, nimic nu e mai trist decât să fii izgonit din raiul tău, ori, mai exact, din ceea ce crezi tu că e raiul tău, nimic nu e mai trist decât să-ti pierzi dreptul de a avea rădăcina ta, pământul tău de sprijin” - … apoi D.R.P. punctează, nud, aproape fără comentarii: ,,Să n-o uităm pe Murmurina, despre care se stia că vorbea cu animalele si cu cei din altă lume!... Să luăm aminte de toate povestile acestui Spatiu agitat si călcat de toate vânturile istoriei! Nicolae Dan Fruntelată nu-si uită părintii, bunicii!...”
Evocarea, în doar sase rânduri de carte, a gestului de ctitor al bunicului Nicu Popescu - bunic dinspre mama lui N.D.F.: acela de a planta, la vreo doi ani după război, zece ciresi frumosi ,,cum nu a văzut nimeni în sat”; ,,nouă s-au uscat, în acea primăvară cătrănită de suflul războiului doi mondial: a mai rămas unul, cires de Mai, anuntând parcă nasterea nepotului, Nicolae, care avea să fie în toamna acelui an…” - este urmată, în viziunea lui Dumitru Radu Popescu (scriitorul român care ar merita, pe deplin întemeiat, Premiul Nobel pentru Literatură, dacă nu ar fi atâtea coterii politicianiste si mârsăvii morale!), de un portret al Timpului/ Timpurilor (nebune, nebune, de legat…), în conexiune inspirată cu judecăti de valoare irefragabile, demne de un capitol de Istorie Literară pus în pagină de G. Călinescu: ,,Timpul trecea ca vântul, secolii se încălecau, trecutul, prezentul si, cumva, viitorul, ocupau concomitent acelasi spatiu, aproape ca în basme, sau - de ce nu!? – ca la Sadoveanu, Creangă, Arghezi (,,Cimitirul buna vestire”), sudamericanii nostri, întemeietori de călătorii prin lumi diferite, de aici si de dincolo, si de întâlniri chiar si cu Dumnezeu (…); sudamericanii valahi, parcă veniti pe Pământ înaintea sudamericanilor get-beget…”
Grea de semnificatii, analiza fină si sinteza de originalitate mântuitoare scrisă de D.R.P. continuă prin reliefarea si captarea altor si altor valente cu virtuti de cuvinte magice: ,,Se vede, printre rânduri, că fiul doamnei si domnului Fruntelată, învătători în Bălăcita, stie să citească si în absurdul fără de maluri al istoriei, în absurdul darwinist descoperit si într-un sambelan la viezuri, de către Urmuz, cel care, într-un parc plin de flori si de miroase parfumate, si-a tras un glont în cap!”.
Aceste înscrieri, circumscrieri, în context românesc si european, sunt urmate – în basorelieful incizat cu ,,aqua forte” de Dumitru Radu Popescu, magnificul Leu Albastru -, de coborârea bruscă, aidoma unui desant aerian ultrarapid, în prezent. În prezentul continuu al timpului trăirii, al timpului mărturisirii (cum titra Eugen Simion, după experienta sa ca lector de Română în Capitala Frantei, ,,Jurnalul parizian”).
Plonjonul în eterul misteriilor de acum si dintotdeauna al lui D.R.P. sună astfel: ,,Prin satul Bălăcita, care nu vrea să devină sat de drept – si nici măcar stat de drept! – se poate auzi o baladă ce te duce cu gândul, prin tragismul ei, la ,,Moartea căprioarei”, o capodoperă marca Labis (n.n., în franceză ,,la biche” înseamnă chiar căprioară !!!), în care, în zilele secetei apocaliptice de prin 46-47, e sacrificată Inocenta însăsi: o căprioară!...” Dumitru Radu Popescu glosează sec, dacă nu cumva chiar cu o ironie cinică, dureros de gravă: ,,Pentru ca viata oamenilor scăpati de uruitul războiului să poată curge înainte, mâncând si plângând!...” (n.n.: după sacrificarea Inocentei).
Pătrunzând tot mai adânc în universul raiului (copilăriei) lui Nicolae Dan Fruntelată, al obârsiilor sale – de Gânditor de Hamangia, vesnic tăcut, dar mereu cu ochii tintiti în înalturile cu străfunzimi de ocean cosmic, ale cerului, Gânditor stră-român, care, poate, l-a inspirat pe filozoful francez Blaise Pascal în sintagma prin care defineste omul ca ,,Trestie gânditoare” -, Dumitru Radu Popescu valorifică similitudinile, dar si diferentele, dintre capodopera liricii românesti populare: ,,Miorita” si Balada ,,Cerbul străin”, din această gură de rai a Mehedintiului.
Iată în ce termeni comentează D.R.P. această miraculoasă întâlnire a două viziuni si opere de artă cap de serie, gemene întru Spirit stră-stră-român si românesc: ,,Despărtirea, prin moarte, trebuie ascunsă, ca odraslele cerbului străin – ca si măicuta cea bătrână, mama păcurărasului! – să nu se încarce de ură împotriva ucigasilor!... Bătrânul cerb se roagă – teribilă tragedie! – de criminali!... Ca să le spună urmasilor săi că: ,,M-am depărtat si m-am înserat (superb!), nu i-am părăsit, mult i-am mai iubit”.
Descifrând tâlcurilor profunde ale seninătătii în fata mortii: tintă a vietii, adormire întru Domnul, nastere în cer -, atitudine de o demnitate si înăltime spirituală nemaiîntâlnită la alte popoare (care nu au, în istorie, nici Învătăturile lui Zamolxe, nici Tablele Beleaginte, nici opera unor Aethicus Histricus ori a lui Dionisie Exiguul - creatorul cronologiei erei crestine -, născut la 470 î.Hr., în Scitia Minor/ Dobrogea de azi, trecut la cele vesnice în anul 540 î.Hr., la Roma, unde îl chemase Papa Gelasiu, împreună cu care lucrase decenii, întru luminarea Occidentului…) – D.R.P. evidentiază, din nou pe un ton sarcastic, că în baladele ,,Miorita” si ,,Cerbul străin” …,,în fata mortii păcătoase si a dezumanizării asasinilor, parcă nu există un antidot mai adecvat, mai luminos, decât a le crea chiar acestor criminali iluzia că sunt oameni, că se poate vorbi cu ei – si că ei ar putea întelege, cândva, ce sunt!...”.
După ce evocă straniul tablou – secventă cinematografică halucinantă – în care, într-o noapte tragică, ,,pe un câmp cu grâu nesecerat, cu maci arzând ca niste lumânări de veghe (superb!) – zăceau sute de morti, soldati îngropati în pământ de bombardamentul metodic al aliatilor germani… (…) Ca în transă, plutonierul a ridicat căstile soldatilor morti din jur. Peste tot, păr blond, ochi albastri încremeniti, peste tot, femei care muriseră în acea noapte fără noimă…”, …abia stăpânindu-si goana unui nod în gât si a unui gol în capul pieptului, Dumitru Radu Popescu conchide: ,,Să vezi moartea si neîndurarea, tu, soldatul victorios – si să te cutremuri! Ce tragedie a Europei absurde, a istoriei fără niciun duh sfânt!”.
Cu fler de vânător de noime experimentat, hârsit si lustruit prin istoriile lumi (sir nesfârsit de trădări si violente, crime sângeroase, abominabile si valuri oceanice de atrocităti animalice…), Dumitru Radu Popescu precizează, mai întâi, că - pe Nicolae Dan Fruntelată - mama sa, Narcisa, care i-a fost si învătătoare în clasele primare, l-a îndemnat să creeze mici compuneri, în propozitii cât mai clare. Bunica sa, Constanta, l-a învătat povestile si obiceiurile satului, impulsionându-l să le scrie… ,,pe hârtie, muică, să nu se uite”. Iar Dan Fruntelată le-a scris!
D.R.P. transcrie, în finalul eseului său, descântecul: ,,De visezi cal, are să fie vânt,/ Cal alb de visezi e omăt,/ Caii rosii sunt vânt,/ Sarpe de visezi, e vânt,/ Soldati de visezi, e vânt…”. ,,Superb! – exclamă Dumitru Radu Popescu: ,,Totul e vânt. Istoria e vânt!” – însă marelui scriitor român, demn, repetăm, de Premiul Nobel, inima îi dă ghes să mai citeze ,,câteva cuvinte dintr-un obicei al locului, spuse de bunica lui Nicolae Dan Fruntelată: Trupul din lut,/ Oasele din piatră,/ Ochii din mare,/ Frumusetile din Soare,/ Dragostele din vânt,/ Vântul de la duhul sfânt.”. Apoi reia – precum ecoul clopotului de bronz, tras pe buza istoriei crepusculare, reia sententios, irevocabil si definitiv, ca într-o litanie fără de sfârsit, presărată cu dodii, asemenea unui copil în pragul somnului ori la iesirea, aburoasă, din vis (din cosmar?): ,,Da, da, totul e vânt, istoria e vânt, frumusetile sunt din Soare, dragostele din vânt -, dar omul simte acest vânt, care vânt e de la duhul sfânt!”.
Văzând lumina lumii pe gura de rai din tărâmul mirific, renăscând perpetuu, în amintire: Bălăcita -, omul, scriitorul si jurnalistul Nicolae Dan Fruntelată si-a purtat, peste tot în lume, rădăcinile (pentru a nu-si pierde identitatea), duhul blândetii si al bunei cumpăniri, bonomia si zvâcul oltenesc, totdeauna marcate de spiritul meridional, sudic, solar, plin de energie luminoasă si de optimism roditor. Constient sau nu, el dăruieste semenilor – pe urmele lui BRÂNCUSI - Bucuria Curată a creatiilor sale, ce par scrise dintr-o răsuflare, rod al unui spirit doldora de tot ce-i botezat în apa vie a perenitătii românesti.
Smerită unealtă în mâinile Demiurgului -, profesionistul scrisului Nicolae Dan Fruntelată ne îndeamnă, îngânându-l parcă în gând, melodic si melodios, pe acelasi BRÂNCUSI, într-un eclatant ecou peste vreme: ,,Nu căutati formule obscure sau mistere. Eu vă dau bucurie curată.” Sau, cum se exprimă Dan Fruntelată însusi: ,,E o poveste despre voi, prietenii mei (…) As vrea să fie cartea aceasta o fereastră spre trecut, cu prietenie si cu duiosie, dacă vă sunt străine aceste sentimente, iertati-mă, uitati-mă, eu, însă, nu pot să uit ce am fost si cât am fost. Pentru că sângele meu e din Mica Valahie, ca mine însumi. Pentru că noi, românii, suntem ca iarba. E arsă, e arată, e smulsă, dispare un timp. Pe urmă izbucneste iar, din pământ, din semintele îngropate adânc, din cele purtate de vânt. Pentru că iarba asta este amintirea mea. Sunteti voi, prieteni ori nu, asta nu mai are nicio importantă. Iată, oameni buni, cum începe povestea…” .
Am încălecat pe-o sa si v-am spus basmul asa… Am rezumat povestea si povestile, poemele si zvâcromanele lui Dan Căpitan de Plai din raionul Vânju Mare, întors mereu, roditor, la portile copilăriei – gura sa de rai -, la portile Cuvântului, care, o dată scris, întemeiază, pentru vecie, o lume, sub semnul, totdeauna auroral, al Bucuriei Curate…
|
