Sonete
Cocorii stim c-or sã revinã-n primãvarã
Îsi face toamna ordine-n abalde.
Se cern ca fulgii frunzele de nuc.
Bobite, trei, se vaitã sub butuc.
Cocorii-au decolat spre zãri mai calde.
Feciorii la green card ni se-mbuluc,
Visând în cãzi de lapte sã se scalde.
Prin hop, impas, icneli, vrãjeli si scoalde
Spre alte tãri luând-o la papuc.
Iar noi, cu iarna-n plete, la fereastrã,
Jelim de dor si inimã albastrã.
Sloboade fum mos crivãt din tigarã,
Planeazã fulgii-n cercuri marabu.
Cocorii stim c-or sã revinã-n primãvarã,
Pe când feciorii,-aproape sigur, nu.
Feciorii nostri-o iau spre tãri strãine
Ne pleacã fii nostri-n tãri strãine.
Bureti sfrijiti, rãmânem stâlpi la casã.
Într-un amurg, puterea când ne lasã,
Ne-alinã somnul lin un mãrãcine.
În pârg dã orzul, cucii nu-s acasã.
Pe noi, sub glie, lutul strâns ne tine.
Recolta verii s-o stocheze cine,
Sã-nchine cine un pahar la masã?
Se lasã casa tot mai mult pe-o rânã,
Rugina roade lacãtul la usã.
Ciulini purtati de vânt pe cãrãrusã.
Tristeti soptind, tinându-se de mânã.
Feciorii nostri-o iau spre tãri strãine,
Iar tara noastrã, draga, cui rãmâne?
Vor reveni doar ei, nemuritorii
N-ai timp sã stai cât stanca pupã parul.
Tipar pe jar, vrei sã-ti întreci maestrii.
Complacã-se doar melcii tãi, terestrii.
În cer te-ai vrea, sã-ti strãluceascã harul!
Ci vine-un timp, când contenesc buiestrii
Si scârtâie strident din osii carul.
Tot mai vãdit, din ceatã, dârz, hotarul,
Tot mai nesiguri pasii tãi, pedestrii.
Gutuiele drum verde dau ninsorii,
Îti intrã-n suflet soaptele de nuc,
Se vânturã cu tâng, pe cer, cocorii
Si anii tãi -- cocorii tãi -- se duc.
Cocorii-i plâng, le-ntind pocroave zorii.
Vor reveni doar ei, nemuritorii.
Noi toti suntém, prin viatã, pasageri
Ni-i viata-ntr-o continuã miscare:
Un steag când cade, altul se ridicã,
Un rege urcã, celãlalt abdicã,
Un suflet naste-n timp ce altul moare.
Egali de la vlãdicã la opincã
În fata judecãtii viitoare,
În viatã orice mic vrea a fi mare,
Orice sfrijit se-nfoaie ca o trincã.
Sub teascul greu si dur al vremii roate
Coboarã multi, dar urcã cine poate.
Noi toti suntém, prin viatã, pasageri
Si lumea toatã nu-i decât o garã,
Urcãm din care-n trenuri, viageri,
Dar nu stim sigur câti din noi coboarã.
Nimic în timp nu-i vesnic: omul, pasul
Când tace-un ceas, îl duci la mester, care
Îi schimbã bateria vlãguitã
Ori, poate,-o piesã mai deregluitã,
Si el din nou se pune în miscare.
La fel si omul, piesã hrentuitã,
Pe care-un doctor cearcã s-o repare.
De nu, îi pune alta din dotare,
O bagã-n prizã: cale infinitã!
La un moment nimic nu-i de schimbat,
Cãci mecanismu-i putred de uzat,
Si ceasu-ajunge-o piesã de muzeu,
Iar omu-n criptã sau mausoleu.
Nimic în timp nu-i vesnic: omul, pasul,
La amândoi le sunã-odatã ceasul.
Doar timpul. El nu stã nici o secundã
E totul schimbãtor în univers.
Mai calcã strâmb lungimile de undã,
Se mai opresc si trenurile din mers,
Pe ocean catarguri se scufundã.
Se schimbã judecata-n sens obvers,
Statui rãmân când raza te inundã-n
Cesornicu-ti pe-o -- doar -- picosecundã
Ori se pornesc pendulele invérs.
Pe spira vietii, purã si imundã,
Atâtea lumi si lucruri s-au fost sters!
Din taina sa, ce stie s-o ascundã,
Ne mai azvârle câte-un os submers
Doar timpul. El nu stã nici o secundã
Si nici nu-si schimbã mersu-n univers.
Din lumea asta, vietilor hotarnic
Dolarii bãtãturi fac la chimir.
La coada vesniciei – cocalarii.
De veacuri, alchimistii si boscarii
Îl catã-n van, al vietii elixir.
Doar oropsitii sortii, opincarii,
Aud prin vise, foamei talaghir,
Când mânã porcii, noptile, la jir,
Cum rod de zor la lemnul vietii carii
Sau vãd cum dintii-si tine pe amnar,
Mereu la pândã, nesãtul, Ghenar.
Din lumea asta, vietilor hotarnic,
Ne trecem toti. E durã, legea ei.
Sub lava grea a timpului nãprasnic
Am sã rãmân un câine din Pompei.
Te-nciuzi pe ea si tot cu ea faci casã
Te farmecã de prinzi de ea lipici.
Cu dânsa ari, cosesti si stai la masã,
Chiar dacã, fiere, buza ei cãrnoasã
Te-nteapã rãu, ca lama unui brici.
Te-nciuzi pe ea si tot cu ea faci casã.
Te-mburdã, -n coarne ia, îti dã colici,
Se bat la gura-i sute de calici
Si, totusi, viata, cât e de frumoasã!
Se zbate cucu-n ornic.”Nnebunit e!
Mãtãnii bat, sã mã primesti în rai,
Dar, de esti bun, Te rogu-Te, Mãrite,
Un pic de viatã-aicea sã-mi mai dai.
O fi fiind ea, dincolo, aleasã,
Dar parcã-i mai frumoasã cea de-aici.
.
Dar cel mai mare:-augúst, fenomenal
Efemeridã-n zori, pe-o frunzã, sus.
O zi -- un veac pe umeri ai de dus.
Machiaj. Dejun. Susetã. Lãpticel.
Hârjoanã. Scrânciob. Scâncet. Brotãcel.
Pe la amiezi -- pe brazdã, copãcel.
Parcurgi potecã, sihlã, grui, muscel.
Doar la culcare când, pe la apus,
Atunci, de fapt, si veacul tãu s-a dus.
Privesti senin cum intrã-amurgu-n ceatã
Si nu pricepi cã-i pune punct la viatã.
Mãret curaj -- sã vii pe-al vietii val
Când canonada bubuie-n feresti!
Si mai mãret -- sã sângeri la canal
Si-acestui iad sã-i supravietuiesti.
Dar cel mai mare,-augúst, fenomenal,
E ca aceastã viatã s-o trãiesti!
Pornit la drum, nu frica mã-nfioarã
În virul prins al crudului destin,
Nu observai cocorii-ani cum zboarã.
Când azi mã prinde-un junghi de subtioarã,
Si ei rãboju-l zgârie pesin.
Popas cu debit-credit. Mult? Putin?
Cam searbãdã, averea, si precarã:
Nici munte tu, nici mare si nici Tarã,
Nici neamu-ntreg la marele festin.
Ce sã m-astepte dincolo de barã?
Mizerii? Lipsuri? Lacrimi? Jale? Chin?
Trãitu-le-am pe viu si-aici din plin,
Nu-i simt si gând rãnit sã nu mã doarã.
Pornit la drum, nu frica mã-nfioarã,
Ci gândul cã-napoi n-am sã mai vin.
Si omul are,-n fond, aceeasi soartã
Un tren e zi si noapte în picioare,
Viata si-o trãieste doar pe sine
Si, dacã astãzi pleacã, mâine vine,
Precum când soarele apune, si rãsare.
Dar vine-o zi fatidicã, în care
Stâmpeste cordul, sângele în vine,
Când e supus, sub ochi de ghilotine,
Umil mielut, manevrei de garare.
Si omul are,-n fond, aceeasi soartã:
Coboarã, suie,-aleargã ca pe roate,
Iar când îi cad suruburile toate,
Pe linie îl trec, atuncea, moartã.
Într-un târziu, tãrânii este dat
Ca niste fiare vechi la fier uzat.
Acesta-i omul. Bob cãzut din spic
Fiinta cea mai tare de pe glob.
Servil, i se închinã o planetã.
O joacã zvânturatic la ruletã,
Iar Universu-n palma sa e-un bob.
Cu o pârghie îti prãvale globul,
Pe Marte-ti suie în wigwam planeta,
La poli amuzã ursii cu ruleta,
Preschimbã-n Univers aievea bobul.
E, judecând placid în sens obvers,
Fiinta cea mai slabã-n Univers,
Având un nume-n vremile antume,
Uitat postum, nãpãstuit în lume.
Acesta-i omul. Bob cãzut din spic.
Îl prinde-un corb si n-a rãmas nimic.
Si el e-n viatã-o frunzã ordinarã
Am fost o frunzã -- verde, sclipitoare --
În corul grav de chipese surate.
Furtuni am înfruntat cu demnitate,
Frumsete-n jur sporit-am si vigoare.
Ci olmul iernii-n crud obor ne scoate
Rujate, pale, bune de vânzare.
Un lainic vânt ne-nsirã pe fãtare,
Citindu-ne pe fatã si pe spate.
Doar omul harnic n-are-n veci hodinã:
Ne-mprãstie, ca vântul, prin grãdinã,
Sub brazde-adânci si puhave ne arã,
Sã deie-n frunzã pomii-n primãvarã.
Si el e-n viatã-o frunzã ordinarã:
Oricât n-ar vrea, tot în pãmânt coboarã.
Plecat de unde nimeni nu mai vine
Locomotivã veche-s. Zimberec
Mereu pornit a devansa lãstunul.
De când mã stiu, n-a existat vre-unul
Sã-mi deie chisca-n cursa de pe strec.
De-o fi sã mi se termine tutunul
Ori chiar în moarte clinicã sã trec,
Sã nu mã trageti drastic la refec
C-am alergat pe sine ca nebunul,
Ci-mi úmpleti iar c-un cos de foi cuptorul.
De n-o sã-mi trageti glasul pe amnar,
Îmi prelevati organele -- (Hilar?) --
Sã le porneascã altor vieti motorul.
Plecat de unde nimeni nu mai vine,
Mã vor purta suratele pe sine.
Stejarii mor ca socluri statuare
Pe mal, în doliu, sãlcii plângãtoare
În luciul apei chipurile-si catã
Si-si plâng, amar, surata retezatã
De-un cancer crud si-o crâncenã vâltoare.
Pe pisc, gorunul chica nu-si mai gatã.
Stejarii mor ca socluri statuare
Si nu-i furtunã-n stare sã-i doboare
Nici dupã moarte, cât de-nversunatã.
Am fost, în viatã, mare linistitã,
Corabie-n derivã, val în spume,
Fragilã salcã, frasin, tei în floare,
Arípi în nouri, pasãre rãnitã,
Dar când o fi sã plec din astã lume,
Gorun m-as vrea, pe creastã, în picioare.
|
