Dorinta de Craciun
Cum va fi fost, pe cand eram pribeag Copilariei mele, printre blocuri, Pe strazi, pe care-si ciripeau cu drag, Atatea poezii, atatea focuri – Si-abia se termina cate-un meleag De clase, ca straini de Europa, Aveam, ca bucurie, sah, pe steag, Si timbre, de schimbat, la cioca-boca – Pe la Biserici, nu treceam defel – Ne inchinam, pe-acasa, din prostie – Sa nu ne pice vreun subiect tembel, Neinvatat, din tot ce se mai stie - Canoane? Rasul! Remuscari? Nuiaua! Pe coji de nuca – cine mai sedea? Din cate stiu, n-aveau copii, damblaua, Sa –si ia – chiar viata lor – de tinichea – Si colindam – cu repetitii multe – Pe la atatea case mici, si mari, Buhai, si bici, si straie, si cornute, Si zurgalai, sub stele – lautari – Primeam Balcesti – cu droaiele, in sute, De la securitate, dar intai Eram atat de mandri, pe-ntrecute, De cum priveau spre noi, la capatai – Mergeam in timp atata de departe, Pana –ntru-un schit, de pe Stefan cel Mare, Sa ne deschida-o bucurie-n floare, Din ochii calzi – o doamna-nvatatoare – Si-aveam lumini – cum astazi doar in centru Mai mari, si mai frumoase, de gasesti, Aveam pe granita ferestrelor doar pentru Toti privitorii tainelor lumesti – Grabiti – zdrobiti – manati – de-un vant de duca – Chiar nu-mi aduc aminte sa fi fost – Aveam, cu toti, de dus o viata-n carca – Copii, si mosi – cu rost, sau fara rost - Asa era – asa-mi aduc aminte – Se poate sa fi fost prea neatent – Sau poate prea nebun, de prea cuminte, Sau poate ingrozit, ca repetent – Dar singur nu am fost nicicand – vreodata – Si cand eram – citeam asa voios, Cum o sa fiu, cand voi ajunge, iata, Atat de beat, de tot ce-a fost frumos – Si azi, respir obloanele inchise, Ferestre cu inchise draperii, Taceri in loc de –atatea vorbe, scrise, Si parca un pustiu – din temelii – Lumini atat de palide, si sterse – Pe autostrazi, autovieti, gonind – De parca scena groazei noastre – vers e, Singuratatea ei – e un colind – De parca chiar si globurile bune, Ni se impart pe contul personal – Si nu exista-n lume, o minune, A tuturor copiilor, la bal – De parca se convin autorate, Si pe damascul orbilor carpiti, Cu-atatea dres de frate, de la frate, Ca suntem – si ca demoni – mantuiti – Si de atata frig, frumos, in noapte, Si de atata vers – nescris – in somn – Pasesc intr- Biserica, in soapte, Ca sa privesc decorul unui Domn – Vad steaguri – doua – foarte luminate, Si cu al Sfantei Paraschive – trei, Si pentru restul, nu au fost, de toate, Decat din tricolore coli, curmei – Ce inveliti sunteti – o, Maiestate, Sfantule Gheoghe, Sfantule Dumitru, Precum ati fost, cand n-ati avut de toate - Decat pe bunul Dumnezeu – arbitru – Ce inveliti sunteti, copii ai tarii, Nu tremurati de dragoste fierbinte, Calcati si peste marile uitarii, Crescuti tot din hartie de parinte – Ne este jalea, parca, mult prea mare, De-aceasta bucurie prea semeata, Sa fi vazut – in zi de sarbatoare, Atatia tricolori – ce nu ingheata – Ca nici nu stiu – de-atatea ganduri goale, Ce sa mai pun – eu, mosul – in desag: Imbraca-i, Doamne-n steagurile Tale, Si da-le ROMANIA Ta, ca steag!
|