Balcic micul paradis
Balcic, resedinta de suflet a Reginei Maria a României, 28 octombrie 1875-18 iulie 1938 la Sinaia, ce nu ne spune Lucian Boia în “Balcic Micul paradis al României Mari”, aflăm de la inst. Petria Dolia, Sc. “Duiliu Zamfirescu”, Focsani, 14 iunie 2015 sau de la altii
“Destelenind adânc, Lucian Boia tot istoric rămâne” se intitulează comentariul meu la cartea lui, “Balcic Micul paradis al României Mari”, publicat în revista “Luceafărul” Botosani din 24 noiembrie 2014, apoi în alte articole în volumul “Borna sufletului”, Editura PIM, Iasi, 2015.
“Până la a fi românesc, din 1913, Balcicul era doar un spectacol al mării si un seducător amalgam etnic si cultural de la marginea fostului Imperiu otoman. Dacă administratia noastră preia un târg modest, pictorii dau aici de Orient în toată splendoarea sa, dar mai ales de un peisaj si de o lumină cu totul aparte. Desi îl vizitează în 1915 si văzuse ce avea de văzut, regina Maria se îndrăgosteste de Balcic abia în 1924, într-atât de puternic, încât îsi construieste, pe tărmul stâncos si sălbatic, un adevărat paradis. Se poate spune că datorită ei, din acest moment, mitul Balcicului nu mai are nevoie de combustia istoriei, este pur si simplu sincron cu realitatea, ba chiar o înrâureste, dându-i o strălucire fără egal în perioada interbelică. Boema artistică, animatorii culturali, scriitorii, arhitectii si chiar si politicienii vin vară de vară la Balcic, înfrumusetându-l si pregătindu-l pentru o promitătoare carieră de statiune marină si culturală. Ca orice paradis, si Balcicul a fost pierdut.
Lucian Boia l-a reconstruit însă atât de bine din fărâme de memorie, din documente si fotografii de epocă, încât se poate spune că, printr-o carte atât de frumoasă, am recâstigat, simbolic, paradisul pierdut”, scrie editorul pe ultima copertă a volumului la care m-am referit (Balcic, Micul paradis al României Mari de Lucian Boia, Editura Humanitas, Bucuresti, 2014).
Revin asupra subiectului pentru că, dacă Lucian Boia a făcut foarte bine din ceea ce i-au spus amintirile, documentele sau fotografiile de odinioară, pictorii, cum spune editorul, ceea ce vreau să prezint aici sunt actualitătile zilei, culese tot de un om deprins cu frumosul si regret că nu a pus într-un album de artă, că artă naturală si prelucrată, nu doar cu penelul, este ce ne prezintă Petria Dolia, Focsani, aducându–ne si statornicindu-ne, parcă, paradisul în suflet, spre bucuria si a inimii reginei Maria rătăcită pe undeva…acum, iată, se împlinesc 77 de ani. o viată de om!
“Regina Maria a României. Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa-Coburg si Gotha, născută la 28 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia – decedată la 18 iulie 1938, Sinaia, tatăl – ducele Alfred de Edinburgh (cel de-al II-lea fiu al Reginei Victoria), mama – ducesa Maria Alexandra, unica fiică a Tarului Alexandru al II-lea al Rusiei, nepoată a Regelui Edward al VII-lea, verisoară primară a Tarului Nicolae al II-lea, verisoară primară a regelui George al V-lea, mare printesă a Marii Britanii si Irlandei, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, sotia si sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia, în 1927, regină a României.
S-a logodit la 16 ani cu Printul Ferdinand de Hohenzollern, successor la tronul României, s-a căsătorit la 29 decembrie 1892.
La Muzeul National al României se află o cupă de argint gravată cu inscriptia – care aminteste de această căsătorie: “Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893”.
Iubea poporul a cărui regină era. Purta cu mândrie straiele populare românesti.
„Odată am fost străină pentru acesti oameni, acum sunt de-a lor, si, deoarece vin de atât de departe am fost prin acest lucru, mai în măsură de a le vedea calitătile si defectele” (Tara mea, Hodder-Stoughton, 1916).
Familia regală a avut 6 copii. Mezinul familiei, printul Mircea, moare după 3 ani, de febră tifoidă, Carol al II-lea, viitorul rege al României, printesa Elisabeta, printesa Mărioara, printul Nicolae, printesa Ileana.
Perioade diverse: 10 octombrie 1914-20 VII 1927. Încoronarea 15 octombrie 1922 la Catedrala din Alba Iulia, ca succesori ai României întregite.
Supranumită de popor „Mama rănitilor”, „regină soldat” pentru atitudinea eroică din timpul Primului Război Mondial – a luptat direct pe front, a vegheat în spitale de campanie, a coordonat activitatea unei fundatii de caritate – a fost ea însăsi Soră de caritate.
„Dacă as fi fost bărbat, să am drepturile bărbatului si spiritul pe care îl am în corpul meu de femeie...” (Regina Maria a României, Povestea vietii mele, vol. III, Bucuresti, Editura Eminescu, 1991, p. 487).
„...Osteanul pornise cu bună-credintă, gata să-si jertfească viata pentru ceea ce învătase să creadă că e datoria lui pentru patrie...” (Regina Maria a României, Povestea vietii mele...); „Vai! Si câte jertfe, ce măcel, câtă moarte...”; „Si s-au luptat vitejeste, nebuneste, cu disperare...”; „Gândul atâtor vieti risipite numai pentru a fi învinse la sfârsit, era pentru mine un chin ce îmi întuneca ceasul de triumf...”; „tragice, si cu mult mai tragice decât mormintele celor biruitori, sunt multele morminte ale celor învinsi...”
Datorită ei, interventiilor sale în negocierile de pace, după Primul Război Mondial, ia nastere Romînia Mare: Transilvania, Bucovina, Moldova, Basarabia si Muntenia, reunite!
Ea a pledat pentru cauza poporului a cărui regină era, reamintindu-le aliatilor occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române.
„Transilvania, Bucovina, până si Basarabia! Rmânia Mare! Parcă îmi venea ameteala când îmi dădeam seama de minima soartei”.
Mare iubitoare de artă, a încurajat arta si pe creatorii acestia, la rândul său a pictat, a scris numeroase cărti.
După moartea regelui Ferdinand (1927) conducerea tării a preluat-o printul mostenitor, Carol al II/lea, care a izolat-o complet pe regină. Maria s-a retras din viata publică la Balcic, până la moartea ei, în 1938.
Conform ultimei sale dorinte trupul i-a fost înmormântat la mânăstirea Curtea de Arges; inima, îmbălsămată, a fost dusă la resedinta din Balcic si adusă în tară, după pierderea Cadrilaterului în 1940, zace pe undeva, prin Muzeul National de Istorie a României.
Personalitate complexă, regina Maria îsi merită pe deplin nu doar locul în inimile noastre, ci si datoria noastră de a-i găsi si pune inima sa iubitoare pentru români – acolo unde îsi merită locul, poate chiar în prim-plan, la intrarea în Muzeul National de Istorie a României!”...
Despre „Castelul Reginei Maria de la Balcic”, Petria Dolia, căreia i-as fi dorit Albumul-color cu Balcicul, sau BalchiK în limba bulgară, asa cum arată astăzi, scrie, „un orăsel situat pe tărmul Mării Negre, în Bulgaria, la circa 60 km. De Vama Veche. Între anii 1913-1940 a apartinut României, în urma celui de al II-lea război balcanic (iunie-august 1913). În 1940, Cadrilaterul, inclusiv Balcicul, a fost redobândit de Bulgaria.
În Balcic se află Celebrul Castel („Cuibul linistit”), resedintă a Reginei Maria, înconjurat de o la fel de celebră grădină botanică, unicat în Europa Centrală si de Est, în special datorită colectiei de cactusi.
“Cuibul linistit” este de fapt o vilă cu peretii albi si acoperisuri de tiglă rosie, străjuită de un minaret. Este construit de-a lungul a trei terase si combină elemente ale stilului maur, stilului mediteranian cu cel al caselor bulgăresti. Este foarte aproape de mare, fiind despărtit de aceasta doar de faleză.
Poarta mare cu două canaturi a Castelului, care seamănă cu un turn de control, este intrarea principală în complexul Castelului dinspre uscat.
Parcul a fost transformat în timp într-o adevărată grădină botanică. Acum contine aproape 3.000 de specii de plante, unele dintre ele rare, precum si o colectie de aproximativ 250 de cactusi, una dintre cele mai importante din Europa. În 1955 grădina a intrat sub tutela Universitătii din Sofia pentru studiul botanicii.
Grădina are o zonă care imită celebrul labirint Cretan, unele materiale de constructie au fost aduse din Insula Creta.
O altă zonă a Parcului, foarte frumoasă, este “Grădina lui Allah”, cu alei pavate cu piatră adusă din Maroc.
“Grădina lui Allah” face legătura între “Fântâna de Argint” si vila “Săgeata albastră”. Grădina nu trebuie uitată deoarece, după cum am spus, adăposteste o colectie unică de cactusi în aer liber, cactusi plantati acum 80 de ani, deci prin 1927, deveniti astăzi adevărati copaci care dau grandoare si interes locului. Cu putin noroc, ei pot fi descoperiti si admirati chiar în perioada lor de înflorire, prin luna august, dacă suntem atunci în vacantă.
În această grădină mai pot fi văzute vase antice, diferite tipuri, bănci din piatră si chiparosi zvelti.
Vila Moara se află în apropiere de cascadă. Poate fi usor observată deoarece Moara a fost păstrată în timp ce lângă ea a fost construită vila, un adevărat loc de odihnă pentru oaspetii Reginei.
“Puntea suspinelor” este numit podul care trece peste cascadă si uneste cele două maluri ale Canalului. Legenda spune că, dacă această punte este trecută cu ochii închisi, în timp ce ne propunem o dorintă, aceasta se va si împlini în foarte scurt timp, chiar până ce terminăm de străbătut puntea în trecerea deja începută.
Cascada artificială e printre cele mai spectaculoase obiective din grădina de la Balcic. Pe malul Cascadei se află Uzina electrică a Palatului, transformată în Magazin de suveniruri. Aici se poate vedea si un dispozitiv de extragere a uleiului din trandafiri.
“Tronul Reginei Maria” este un fotoliu din marmură, având în dreptul său o măsută din piatră. Era un loc preferat al Reginei, multe dintre fotografiile ei fiind făcute în acest loc. Piatra din care a fost cioplit tronul este acum lucioasă de la mâinile tuturor celor care au vrut să stea pe acest tron, fie si numai câteva clipe, ca amintire.
Templul apei (The Temple of the Mater), o constructie cu arcade, pictate pe interior, în cărămiziu si albastru puternic, sustinute de coloane imense si având în interior bazine în care altădată se afla apă.
Aleea Vinului demonstrează frumusetea acestei plante, umbra usoară si jocul gingas al razelor de soare cu frunzele arătoase si boabele de struguri.
Capela Stella Maris (Steaua Mării) – un loc de suflet al Reginei Maria. A tinut să fie o Capelă ortodoxă, din respect deosebit pentru credinta poporului său. Undeva, pe peretele de piatră, se află unica inscriptie în limba română, păstrată pe întreg domeniul. Este o placă de marmură albă, pe care stă scris, cu litere aproape sterse, faptul că domeniul a fost construit de regina Maria.
Din timpul vietii, regina Maria si-a exprimat dorinta ca inima sa să fie îngropată aici. Ceea ce s-a si întâmplat. Inima Mariei a odihnit la Balcic până în anul când această zonă a fost cedată Bulgariei. Caseta cu inima reginei a fost mutată la Bran, celalt loc de suflet al suveranei.
Mormântul Reginei Maria (Queen Marie-s Grave) este un colt retras, aflat putin mai sus de Castel. Mormântul este săpat în stâncă, fiind de fapt si un cavou , umbrit de un copac si dominat de o cruce pe care se poate vedea o scurtă inscriptie, reprezentând povestea vietii reginei.
Regina Maria nu se află însă înmormântată aici, ci în biserica Mânăstirii Curtea de Arges.
Grădina Ghetsemani a fost proiectată si plantată între anii 1933 si 1936. Este, ca fiecare dintre grădinile botanice de la Balcic, străbătută de un pârâu. În ea se găsesc specii diverse de flori, lalele negre, crini si o uriasă magnolie.
Născută în Marea Britanie, la Kent (deci pe o insulă), regina Maria mărturisea că Balcicul a fost întoarcerea ei la mare, la prima ei dragoste.
După moartea arhitectului grădinii de la Balcic, regina, drept recunostintă, i-a asezat o piatră funerară pe care stă scris: „Lui Jules Jannin, care a făcut ca visul meu să devină realitate în această grădină”.
După moartea lui Jules Jannin opera sa a fost continuată de Carol Gutman, în cinstea căruia a fost ridicată o vilă care îi poartă numele.
Vizitând fermecătorul Castel de la Balcic si Grădina botanică din jurul lui, care coboară în terase până pe plajă, întelegi de ce regina l-a îndrăgit atât de mult.
Domeniul de la Balcic nu e dominat de un Castel sau de o constructie somptoasă care să uimească prin grandoare sau fast. Nu megalomania a stat la baza alcătuirii acestei resedinte, ci simplitatea, dragostea reginei pentru frumos. S-a ales, asadar, o scară a umanului armonizat cu natura”.
Despre ce a mai rămas din Balcicul, cândva, românesc, vorbeste si Lucian Boia, p. 183, în primul rând, Castelul si întreg domeniul reginei Maria, zice si domnia-sa, au scăpat de distrugere, sunt în circuitul turistic si sunt bine întretinute, ele fiind principala atractie a locului.
Din ce a construit Henrieta Delavrancea se păstrează primăria, devenită muzeu al orasului, au dispărut locuintele generalului Basoviceanu, vila Nae Ionescu-Popovici-Lupa, vila Grigore Iunian, vila Stelian Popescu... Se păstrează vilele Cancicov, Eliza Brătianu, Mosescu, într-o stare precară „Turnul (fără turn)Mugur”, vila Pilat care a devenit restaurant la malul mării, vila Smărăndescu-de asemenea, bine întretinută, iar părsită, gata de demolare este vila Cutescu-Storck...
S-a deschis un drum, care nu a existat, de la „Cuibul linistit” si celelalte vile, terase si scări de piatră care coborau spre mare. Au apărut hoteluri moderne care nu i-ar fi displăcut reginei, crede istoricul.
Important este că regina Maria se bucură de toate onorurile, de onorurile „turistice” îndeosebi, ea a redevenit patroana locurilor, cel mai modern dintre hoteluri îi poartă numele, iar peste tot se vând suveniruri cu chipul ei, iar legendele despre ea, favorabile sau nu, circulă din gură în gură mai ales la vreme de seară...
Ceea ce a pierdut statul român prin renuntarea sau cedarea, fără prea mare si iscusită diplomatie, a ceea ce i se cuvenea să fructifice, numai comunistii o stiu, dar e prea târziu...
+
De Balcic aminteste în memoriile sale, Nicolae Tretiacov, membru al uneia dintre cele mai mari familii ale nobilimii rusesti, cum a evacuat si a ascuns aici, într-o pădure situată la 40 km. depărtare, în vecinătatea Mării Negre, cuferele cu aur ale rusilor albi, partizani ai Tarului Nicolae al II-lea, aflat în 1917 în război cu comunustii, oastea lui Lenin.
Când s-a dezlăntuit dezastrul si s-a conturat înfrângerea, Trietiacov a fost însărcinat să ascundă bogătiile – contributiile sustinătorilor Tarului – într-un loc sigur, si acela a fost ales în sudul Dobrogei, tertoriul României aflată sub conducerea Regelui Ferdinand si a reginei Maria, prieteni apropiati ai Împăratului Nicolae al II-lea.
Tretiacov a săpat patru gropi mari, în care a aranjat cu grijă cuferele si continutul lor, după care a plecat în tară.
După cum se stie Nicolae al II-lea si familia lui au fost executată cu brutalitate de bolsevici.
Spre sfărsitul vietii, Tretiacov a încercat să recupereze comoara, sudul Dobrogei fiind cedat între timp Bulgariei. A fost o nereusită, Tretiacov a decedat, iar de atunci căutările au rămas tinta predilectă a vânătorilor de comori.
Despre Balcic si Castelul Reginei scrie fiecare, după cum îl vede si simte cu mintea, inima si sufletul. Dan Alexe, de pildă, un autor care publică la editura Humanitas, 2015, „Dacopatia si alte rătăciri românesti”, de pe coperta, IV, căreia ni se spune că „are inteligentă, informatii credibile, argumente, cultură si stil”, „cu vervă si umor” reuseste „atacuri excelent dirijate împotriva prostiei” unora dintre noi. Într-un capitol al cărtii citate, care în întregime desfiintează nu doar dacismul ci întreg românismul, p.276, vorbeste si „de o regină de-a noastră romanică”, care, „si-a construit, cu mână de lucru găgăuză, o vilă fantezistă cu minaret, botezată pompos „palat”, dar care „e cam de prost gust”, p 277.
Mai româncă, Ana Maria Sandu, cu gândul la vacanta mare ce vine, răspunde astfel la „ancheta estivală cu scriitori”, promovată de revista Formula As, nr. 1173, iulie 2015: „...Nu contează de câte ori am fost în grădina Palatului Reginei Maria. Senzatia de familiaritate nu mi-a anulat absolut deloc bucuria de a urca si a coborî pe aleile lui înflorite, unde umbra îti face pielea de găină, oricât de cald ar fi afară. Să ne întelegem, pentru standardele celor mai multi, palat e mult spus. Si impropriu. Palatul de la Balcic mi s-a părut tot timpul mai degrabă o casă mare, uluitor de simplă. Caldă si prietenoasă, fără nimic ostentativ. Grădinile, văzute an de an, le descopăr si mai spectaculoase. Un colt de rai verde, suspendat deasupra mării.
Sufăr uneori că la Balcic nu este plajă. Dar m-am obisnut. Dacă o iei pe strădutele în pantă din orasul vechi, neinvadat de turisti, dai de scări care te duc spre pâlcuri de case ascunse în vegetatie. S-a construit mult, alandala, dar un farmec discret tot mai păstrează locul. Într-un an, am căutat toate casele desenate de Henriette Delavrancea, care au mai rămas în picioare. Toate au ceva tărănesc, balcanic si mediteranian. Un fel de „luxe, calme et volupte” care îti bucură ochiul. Au existat vreo 22 de proiectate de marea arhitectă la Balcic, din păcate, unele au dispărut sau au fost mult transformate. Printre cei care i-au comisionat proiecte se numără: Ion Pillat, generalul Rasoviceanu, Eliza Brătianu, ministrul de finante Cancicov, familia Cutescu-Storck...
Dacă vreti să vă faceti o idee despre Balcicul de altădată, căutati si poze. În casa lui Ion Pillat, desenată de Henriette Delavrancea, acum e un restaurant. Clădirii i s-au adăugat terase si alte constructii ajutătoare, dar încă îti mai poti imagina cum arăta în perioada interbelică.
Pentru vila Storck, aflată în apropierea palatului, am o slăbiciune imensă. E lăsată de mult timp într-o paragine care îmi rupe inima. Stiu că în scurt timp o să dispară. Si un bloc impersonal îi va lua locul. Dintr-o clădire misterioasă si majestuoasă, înghitită de o vegetatie sălbatică, a ajuns azi o ruină, care încă se încăpătinează să rămână în picioare. Tavanul s-a prăbusit si se văd portiuni mari de cer. Foisorul de abia se mai zăreste dintre bălării. Un banner anuntă că e de vânzare. Dacă ajungeti la Balcic si treceti prin fata ei, opriti-vă si priviti-o. Va dispărea în curând si, odată cu ea, se va duce o întreagă lume.
Îmi place si Hotelul Speranta. O clădire boierească din 1886, care i-a apartinut doamnei Ghica si care se află chiar pe strada principală, Cerno More. A fost mult timp de vânzare, dar se pare că si-a găsit la un moment dat un cumpărător englez. Nu l-a renovat, de câtiva ani a rămas semet si gol, si cu obloanele trase.
Mahalaua tătărească, azi locuită de romi, a rămas la fel de săracă, ca pe vremea Reginei Maria, care mergea acolo si împărtea copiilor haine, mâncare si bani. Regina a iubit locul ăsta cu tot sufletul. Oricâte straturi de istorie crudă ar fi trecut peste el, o înteleg atăt de bine. Mi-o imaginez, uneori, cum priveste, de pe jiltul ei de piatră, marea, până hăt, departe. Si imaginea asta o port cu mine si mă face să mă întorc, precum fiica rătăcitoare, mereu, la Balcic”.
Si trecînd în lumea oamenilor de artă, dintre care face si dânsa parte, Ana Maria Sandu mai scrie: „Mihail Sebastian – ca si altii n.n. – fugea din Bucurestiul cald, la Balcic. După o cură de soare si de mare se întorcea cu bateriile încărcate, de fiecare dată”.
Sunt si scriitorii nostri, indiferent de profesie, ceea ce n-ar vrea Dan Alexe să fie românii – niste „deprinsi să-si ducă viata îngenunchind în fata pădurii nationale de eroi si statui” care ne poartă în lume...amintindu-ne ce am fost si unde vrem să ajungem.
Ion N. Oprea
P.S.: Scrie Vasile Maierean (revista Lumea nr. 3/2015) în Preliminarii la diparitia unei natiuni, sub Motto „Cugetati, cugetati, cugetati”, într-un serial documentar.
În 1920, Consiliul Orăsenesc Brasov a donat (!?) Castelul Bran,
bun de patrimoniu inestimabil, reginei Maria.
E un blestem faptul că în România s-au găsit nemernici prădători de tară, de-a lungul tuturor timpurilor si în toate structurile sociale.
La moartea sa, regina nu a lăsat castelul tării căreia i se cuvenea, ca bun de patrimoniu de neînstrainat si l-a trecut în testament în proprietatea fiicei sale Ileana.
După 1948, Castelul Bran a fost nationalizat si a intrat în proprietatea statului român, fiind amenajat si administrat ca muzeu de istorie si artă feudală. În 1987 a intrat în restaurare, lucrare terminată cu bani din bugetul statului român, în 1993.
La 18 mai 2006, după o perioadă de proceduri juridice foarte controversate, castelul este retrocedat. La data de 1 iunie 2009, intră pe deplin în posesia habsburgilor mostenitori: Dominic, Maria Magdalena si Elisabeta, fiind astfel definitiv înstrăinat.
Principalul vinovat al acestei actiuni incalificabile împotriva patrimoniul cultural al României este fostul ministru al culturii Adrian Iorgulescu, implicat si în alte afaceri necurate asemănătoare: retrocedarea Castelului Peles, cazul asa-ziselor brătări dacice de aur etc.
Dar, e vinovată si clasa politică de după 1989, în întregimea ei, pentru elaborarea legislatiei actuale, inadmisibil de permisivă când e vorba de avutia natiei.
La 15 ianuarie si 26 februarie 2007, istoricul Mihai Pelin scria în „Cronica Română”: „ Acum, Dominic de Habsburg vrea să vândă ceea ce i s-a oferit în conditii perfect ilegale...
Ce ar mai trebui ca lui Adrian Iorgulescu să-i intre în cap că se joaca cu focul?
Actualul guvern îl apară si-i cântă în strună, dar n-ar fi exclus ca un alt guvern să-i ceară socoteală pentru escrocheriile puse astăzi în operă. Si chiar dacă nici asa ceva nu va surveni, omul oricum va rămâne în istorie ca un ministru pe care l-a durut undeva de soarta patrimoniului cultural national si de soarta culturii, în general… În schimb, în Parlament se vorbeste despre formarea unei comisii de anchetă, care să cerceteze conditiile evident suspecte în care a fost cedat unui cetătean străin un bun remarcabil de patrimoniu cultural si istoric. Ii dorim succes, desi ne îngrijorează faptul că această comisie va lucra sub girul Comisiei pentru cercetarea abuzurilor si coruptiei a Camerei Deputatilor,
prin zelul căreia s-au acoperit destule matrapazlâcuri.”
Ceea ce, din păcate, s-a si întâmplat cu adevărat.
|
Ion Popa 12/18/2015 |
Contact: |
|
|
