Ce înseamnă să fii român,
Ințelesurile sau neînțelesurile lui Ce înseamnă să fii român, la care ne-a ispitit Observatorul , amintesc de o polemică amicală stîrnită de Constantin Noica atunci cînd a vorbit de sentimentul românesc al ființei și întregită de Emil Cioran, de departe, din garsoniera lui pariziană, cu acea replică caustică, pe care o citez din memorie: Nu înseamnă astfel că ar putea exista și un sentiment argentinian al ființei? Cei doi oameni de cultură, cu care România se mîndrește încă prea puțin, au răscolit cu luciditate dar și cu pasiune acest subiect atît de spinos și în aparență desuet. El își găsește rădăcinile împinse pînă înspre începuturile culturii noastre și s-a găsit pe masa tuturor marilor cărturari români, care în merituasa lor strădanie intelectuală, la răspîntia drumurilor europene, s-au lovit de obstacolul apartenenței la o cultură mică, obstacol peste care nu se prea trece. Această realitate amară, această formă de frustare a generat și continuă să genereze reacții de tot felul, de la cele mai benefice pînă la cele mai triste sau furioase. Victime ale acestei neșanse s-au aflat: Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Nicolae Iorga, Vasile Pîrvan, Lucian Blaga și desigur Constantin Noica. Lista este evident incompletă, căci mica cultură românească a dovedit străluciri de talie europeană pe toată durata ultimelor trei veacuri. Doar acei pe care soarta i-a purtat în afara țării, precum pe Constantin Brîncuși, Mircea Eliade sau Emil Cioran, care și-au ridicat opera în mijlocul unor culturi mari, au fost răsplătiți cu laurii universalității. Poate că aici ar sta motivul acelei polemici de care vorbeam la începutul acestor rînduri. Noica, născut să fie filozof, din aceiași școală a lui Nae Ionescu ca și Emil Cioran, dăruit culturii țării lui, a pătimit mai mult decît s-a bucurat de pe urma roadelor minții sale. In ciuda vicisitudinilor pe care viața le-a aruncat mereu pe umerii săi, el a gîndit mereu la acel posibil al nostru: La noi primează posibilul asupra realului; dar iată, posibilul cu neîmplinirile lui, poate duce la miracole. De aceea nu trebuie să ne supărăm că nu sîntem mai bine cunoscuți în lume. Nu trebuie nici măcar să ne supărăm că Eminescu nu este acreditat în cultura europeană așa cum i s-ar cuveni. Ar fi mai înțelept să ne supărăm pe noi înșine că nu înțelegem cum trebuie condiția noastră spirituală de popor nefaustic și că nu ne adîncim mai bine în posibilul nostru. * Pe aceste judecăți s-a aflat Noica atunci cînd a vorbit despre sentimentul sau înțelesul românesc al ființei din perspectiva operei lui Brîncuși. Emil Cioran și-a iubit Rășinarii lui măcar cît Ion Creangă Humuleștii, dar setea lui de cultură și conștiința avantajelor marilor culturi, l-au făcut să se așeze și să rămînă pentru totdeauna la Paris. Cioran a visat nu doar binele României, ci și gloria ei. Este cunoscută opțiunea lui: Nu pot iubi decît o Românie în delir. Dacă n-a fost și nu este așa, a vorbi despre un sentiment românesc al ființei, chiar dacă în cauză era prietenul său, i-a părut de neluat în serios.
Si acum să mă întorc la noi și la subiectul nostru, la: Ce înseamnă să fii român? Mi-am permis incursiunea de mai sus pentru a mă asigura că ghidat de cele cîteva atitudini din istoria culturii noastre, mă voi putea feri de inepții în cele ce aș vrea să le discut despre condiția noastră astăzi și aici. Am spus că subiectul este în aparență desuet. Pentru noi emigranții, a vorbi despre ce înseamnă să fii o mlădiță a poporului din care te-ai născut, poate părea a vorbi de funie în casa spînzuratului. Așa se face că detul de mulți emigranți refuză tot ce li se pare a-i mai ține agățați de trecut și a-i împiedica în avîntul de a se amesteca și dizolva în noua societate, singura care cred ei că îi merită și îi răsplătește. Am întîlnit un român care era exasperat la gîndul că fiind obligat să vorbească românește, își va strica accentul din engleză și-și va periclita poziția. Persoanele aflate în asemenea situații, pot considera că sînt motivate să-și impună un asemenea regim, dar rezultatul de cele mai multe ori este jalnic. Individul respectiv nu poate vorbi engleza așa cum o fac cei născuți aici, iar pe de altă parte, cînd se vede obligat să vorbească românește, o face ca personajele din Chirița la Iași.
O manifestare mai puțin pasioanată și oarecum motivată, destul de răspîndită, este a acelora care nu vor să-și mai bată capul cu cele ce se întîmplă în țară, pentru că au suficiente alte griji, iar cei de acolo sînt chipurile inconștienți, cu alte cuvinte nu vor să-și bage mințile în cap și să se apuce de treabă.
Așa stînd lucrurile, în interiorul comunității noastre, nu adie încă un vînt suficient de favorabil unei atmosfere românești îmbietoare. Starea această e motivată în bună parte de unele din defectele noastre ancestrale: susceptibilitatea care naște roiuri de suspiciuni, o independență ideologică exagerată, astfel că fiecare emite o idee obligatoriu diferită de a celuilalt ș.a.m.d. Desigur că a fi român nu înseamnă cu nimic mai mult decît ce înseamnă pentru cel venit de la Sofia, a fi bulgar. Cred că înseamnă în primul rînd să trăim cinstit, așa precum am fost educați în familia noastră de români și de școala românească. Nici una nici alta nu ne va da prilejul să ne rușinăm. Cînd mă întreb la rîndu-mi dacă simt că sînt român, nu am nici o ezitare în a spune da. Am doar teama de a nu o spune cu ostentație. Ce-aș putea simți în fond că sînt? Un om al zilelor noastre? E cam puțin. Integrarea mea și a celor ce își mai apleacă urechea la o temă de existențialism ca aceasta, este incertă și nu va fi niciodată totală. Motivul principal este acea încărcătură culturală mai mică sau mai mare cu care am ajuns aici și care ne ascute încă și mai tare spiritul critic. Ne stăruie în minte amintiri de la Gh. Lazăr, de la Liceul Nr.2 sau Nr.12, din Regie sau din Copou, de la Bulandra, de la Năsăud sau de la Voroneț. Este o infidelitate față de țara asta atît de nouă, de frumoasă și de generoasă în fond. Stiu. Stiu însă că generațiile care vor urma se vor dezinteresa din ce în ce mai mult de Romnânia. Se vor dezinteresa din păcate de orice tărîm, căci probabil toate vor fi una într-un viitor în care marele capital, în goana după resurse, va decolora totul. Astăzi eu mai cred că memoria noastră, măcar ea, mai întreține încă acea vrajă ce ne leagă pe fiecare de cuibul în care am deschis ochii. Si mai cred încă ceva: că noi, cei departe de cuib îl visăm și-l admirăm mai mult decît cei ce-l prăfuiesc în fiecare zi. A fi român aici, înseamnă a tresări de bucurie auzind o vornbă românească în preajmă, a lăcrima la succesele românești, a te întrista de neșansele țării, a-ți răscoli mintea în căutarea unei idei folositoare acolo, a dovedi celor din jur că ai sosit dintr-un ținut, dintr-o cultură mică unde se spunea că nimic nu e mai important decît cei șapte ani de acasă.
*Constantin Noica, 1989 Istoricitate și Eternitate
P.S. Imi exprim pe această cale toată admirația pentru articolul lui Athos Cînd
lumea se va spăla pe cap..., publicat în numărul anterior al ziarului
|
Viorel Neacsu 10/14/2002 |
Contact: |
|
|
