Contrasonete
I
„Pity the world, or else this glutton be,
To eat the world’s due, by the grave and thee.”
Nevolnica ispită are chipul
Pe care zeii îl ascund întruna,
Stricatu-s-a de azi dagherotipul,
În haită vârcolacii muscă luna!
Frumoasele făpturi smintire poartă
Si mute gheare scoate trandafirul,
De-acum tu robul dragostei îl iartă,
Lumină-i calea, ia-i mai iute birul!
Pe fruntea zării, vezi, cununi străluce,
Cocosul tace, înfierată-i gura
Acestei vieti. Cărările-s năuce?
În loc să mă-ntremez, sporeste-arsura...
Îndură-te! În sarică, vai, grele
Păcate-ascund! Dar cum să scap de ele?
II
„This were to be new made when thou art old,
And see thy blood warm when thou feel’st it cold.”
Saizeci de veri m-au scris! Bătrân de mine,
Asez în pragul inimii Sonetul,
Simtit-am coltii crudelor verbine,
Mirat, pe buze-mi arde alfabetul...
Trecutul tace, n-am nimic a spune!
Prezentul singur tie-ti va răspunde:
M-ai vrut schilavul paj? Desertăciune!
Mai bine ochi al undelor din unde…
De câte ori, amar, ti-am scris pe stele
Ai râs, am plâns, încăruntit-a visul,
Iubirea, anii tineri n-au zăbrele,
Chiar si-n toiag mai caut Paradisul!
Ce-ar fi să faci tu, Doamne, o minune:
Mai naste-mă o dată, dar nu spune!
III
„But if thou live, remember’d not to be,
Die single, and thine image dies with thee.”
Din ghearele iubirii cine scapă
Si din strânsoarea mortii cine fuge?
Vicleana stă la pândă… Sapă, sapă…
Nu vrea pe înserate să dejuge!
Alege mintea, inima ori plânsul
Întunecă la empireu sfârsitul
Prin care urgisirea vrea constrânsul?
Lăuza noptii naste răsăritul!
De voi tipa, ecoului nu-i pasă,
Tăcerile s-au cuibărit în ornic,
Otava plânge, timpul mă apasă,
Fuiorul zilelor nu e mai spornic…
O, lebădă, cântând ultima oară,
Din câte ai trăit, ce te-nfioară?
IV
„Thy unused beauty must be tomb’d with thee,
Which, used, lives th’ executor to be.”
Tiptil, tiptil, doar frumusetea stie
Să-si apere cu dintii avutia,
Din larga lume moartea tot adie,
De cart, la prora vietii-nfrunt stihia…
Îndură-te, dă drumul, tu, la rându-ti,
Metaforei cu gleznă mătăsoasă,
Din lavita iubirilor scotându-ti
Comorile, aleasa mea aleasă!
Fiindu-ti cămătar, zaraf de-o noapte,
Asa promis-am: nimeni, niciodată,
Nu va râvni la poamele-ti necoapte,
Mai lasă-mi-te-n zori o dat’ furată!
Si, cum te-nalti mai sus de stele-nalte,
Îndemni robiri păgâne să tresalte!
V
„But flowers distill’d, though they with winter meet,
Leese but their show; their substance still lives sweet.”
Nu-i drept să piară iarna flori de gheată,
Cum nici făptura-ti mândră să mă mintă,
Dibace-ai fost precum o precupeată,
Cutitul tău ajuns-a drept la tintă!
Trecut-au toate de acum, vezi bine,
În mers buimac spre tine îmi duc pasii,
De mine însumi astăzi mi-e rusine,
Din toti rărunchii suduie ocnasii…
Potecile spre tine nu le-nchide,
Sub măsti venetiene nu dispare!
Oceanul ce născu efemeride
Pe gânduri stă să mă prefacă-n zare...
Asa mă vrei? Pe tocător pun gâtul:
Loveste tare! Eu sunt ocărâtul!
VI
„Be not self-will’d, for thou art much too fair
To be death’s conquest and make worms thine heir.”
Cu sârg păzesc fantasmele splendorii
Si nici nu vreau să tâlhărească vara
Ce ti-au dat zeii. Miluí-vor sorii
Prea dulcea-ti gură ce-mblânzeste fiara?
Nu-mi da pe veresie pita, vinul,
Datornic sunt si stiu ce mă asteaptă,
La miezul noptii dulce mi-e pelinul,
Chiar dacă tu cu mine esti nedreaptă!
As fi mai bucuros să-ti fur Parnasul,
Icar, nebunul, bate la fereastră,
Bolnav de viată, eu rămân rămasul
Ce-nchide usa mortii-n urma noastră!
Ne-nduplecato,-ntoarce-te la mine,
Chiar dacă-n loc o taină te mai tine!
VII
„So thou, thyself outgoing in thy noon,
Unlook’d on diest, unless thou get a son.”
Te uită-n ochii mei nebuni si spune
De ce adoarme-n păsări dimineata,
Un zeu de ceară parc-ar vrea s-adune
Din tăndări Cântul. Nevăzută-i fata…
Sirene surde orbii văd în noapte
Si eu îi cred, si ei mă cred pe mine,
Cersesc iubire, merele sunt coapte,
Nu râdeti, lacrimi, „mâinele” azi vine!
Ca ieri, voinic am fost si eu odată,
În trup de vultur mi-am găsit reduta,
Strigasem luna, gura, vinovată,
Oprea ecoul si-ngheta lăuta!
Ori da, ori ba? Nu-i prea usor să dăntui,
Când dragostea tu vrei să mi-o înlăntui…
VIII
„Whose speechless song, being many, seeming one,
Sings this to thee: «Thou single wilt prove none.»”
Ce soli smintiti! Prin însetarea ploii
Ati vrut să-mi dati potirul cu otravă?
Să cred cumva, acum, că doar strigoii
Îsi plimbă pasii noaptea? Vouă, da-vă
Norocul de sub candeli, neprihana
Acordurilor din Graal strivite
Ori vreti să-mi vindec cu tămadă rana,
Sub ’nalte sihăstrii de dor tivite?
Mă mustră umbra! Să ascult de glasul
Ce mă îndeamnă: vino, dar, încoace!
La sânul noptii voi găsi popasul,
Asemenea zefirului ce tace!
Trufas poet, ascultă-n sobă vântul:
Cât vei trăi, nu-ngenunchea Cuvântul!
IX
„No love toward others in that bosom sits
That on himself such murderous shame commits.”
Cândva credeam că-i pot vorbi tăcerii...
O, ce greseală! Nimeni, niciodată
Nu a cosit fânetele durerii
Ca mine altul! Către Tine, Tată,
Îndrept cormana gândului fierbinte
Si-n semn de ascultare, dă-mi putere
Să mânui coasa vrerii ca ’nainte,
Altminteri, Sfinte, crezul mintii piere!
Acesta-i rostul, mâini mântuitoare
Să-mpartă-n două lumea! Nu se cade
Să văd în trup cum trupul mortii moare,
Smerit m-aplec – nu crede în iscoade!
De-aceea te iubesc, habotnicie,
Mă miruie si-apoi mi te dă mie!
X
„Make thee another self, for love of me,
That beauty still may live in thine or thee.”
Iubindu-te, o spun, nu mi-e rusine!
Eu pot să-ndur! As bea amarul dulce
Si cred doar în iubirea ce mă tine
Mai viu ca viii moartea să nu-mi culce!
Stăpân pe-a ta mosie astăzi nime
Nu are cum să-mi calce-n gând ogorul,
Decât atunci când doar a ta cruzime
Va rupe firul depănând mosorul…
O, schimbă-ti vrerea, ca să pot străbate
Pustiul nemilos ce mă-nfioară,
Te scoală, Rosinanta, vesnic frate
Mi-e Sancho însusi! Nu e prima oară…
De dragul tău, în stare sunt, priveste,
Să-l mint pe Dumnezeu dumnezeieste!
|
Theodor Răpan 12/5/2015 |
Contact: |
|
|
