Ziua cea mare si strigătul copilului
1. Celui ce i se retează o mână, sau un picior, totdea¬una în somn visează că scrie cu acea mână, că aleargă cu acel picior. Cei care au fost invalidati în societate asteaptă ziua cea mare pentru a deveni valizi, cu trup de lumină. Bucată cu bucată de s-ar rupe dintr-un om, tiparul fiintei sale nu poate nimeni să-l atingă. Acesta este înscris într-o ordine mai adâncă, abisală, de aceea năvăleste cu fortă în visul omului. În visul din timpul somnului, dar si în visul din timpul de veghe. Cultura strânge aceste vise si caută să-l redea pe om întreg.
Tot astfel se întâmplă si cu un popor invalidat de vecini prea puternici, de imperii neîncăpătoare în sine. Tiparul fiintei sale încrustat în memoria si piatra istoriei nu poate fi atins, chiar dacă peste el minti bolnave si creioane boante trasează o altă hartă. Un popor îsi are o memorie colectivă, iar aceasta constituie geneza oricărui vis al său.
Psihologia colectivitătilor umane a demonstrat, după C. G. Jung, că un popor se defineste chiar prin ceea ce visează în timpul somnului. Cu ani în urmă, am visat că participam la Sărbătorirea de unitate a tuturor provinciilor românesti, organizată de Eminescu la Mormântul lui Stefan cel Mare, de la Putna, din 1871. Nu văzusem Putna cu împrejurimile sale, până în acel vis, si nici nu eram informat în detaliu despre acest eveniment, publicistica lui Eminescu, Opere, vol. al IX-lea, apărând ulterior. Dar la verificare, în privinta înfătisărilor exterioare, era aidoma visului; iar în ceea ce priveste desfăsurarea sărbătoririi, ceva mai mult si cu spor de reali¬tate. O alee de pietris ducea spre intrarea în mănăstire, de o parte si alta, a aleii si a lăcasului rânduri de meri înfloriti, iar între fiecare patru pomi era câte un foc ce sustinea pe flăcările sale o cruce cu bratele de aur. Pe fiecare brat de cruce sta câte un copilas îmbrăcat în alb, ca un înger sau fluturas pe o floare, legănându-se cu crucea, atingând când într-o parte, când în alta, iarba. Multimea sta în fata bisericii, dincoace de un anume ecran invizibil, cu un cadru înalt de 3 m si lat de 5 m., sofisticat, cu specialisti la butoane. Ecranul era asezat de-a curmezisul aleii, la o distantă de vreo 15 m. Trebuia să trecem prin acest ecran. Cei care treceau deveneau dincolo de el adevăratii participanti ai evenimentului de la 1871. La un moment dat, oarecum pe aleea liberă, apare tânărul Eminescu, în vesminte negre, sub bratul stâng cu un mănunchi de „ziare”, pe care se putea citi titlul: RĂPIREA BUCOVINEI. Împarte în stânga si-n dreapta câte o brosură si păseste spre intrare, urcând cele două trepte. Între stâlpii de la intrarea în sfântul lăcas, un sobor de preoti cântă Psalmul 24, ca în Sfânta Noapte a Învierii, ca un dialog prin care curge divinitatea în omul sfintit:
„- Porti, ridicati-vă capetele; ridicati-vă, porti vesnice, ca să intre Împăratul slavei!
- Cine este acest Împărat al slavei?
- Domnul cel tare si puternic, Domnul cel viteaz în luptă.
- Porti, ridicati-vă capetele; ridicati-le, porti vesnice, si Împăratul slavei va intra.
- Cine este oare acest Împărat la slavei?
- Domnul ostirilor, El este Împăratul slavei.”
Si dintr-o dată, preotii cu multimea: „Eminescu este domnul ostirii noastre. Sfânt este Stefan cel Mare! Eminescu este Domnul…” Si din mănăstire iese plutind coroana lui Stefan cel Mare, de aur si de foc, si se opreste deasupra crestetului lui Mihai Eminescu, la o distantă de un brat, în timp ce el se întoarce cu fata spre multime. „Sfânt este Domnul, Împăratul slavei!” zice împreună cu soborul de preoti, cu multimea, si continuă să răsune… După acest vis stiu cu certitudine că Răpirea Bucovine nu a fost scrisă de M. Kogălniceanu, ci de Eminescu.
Multi dintre noi aud, nu numai în starea de veghe, ci si în somn, Hotărârea adoptată de Sfatul tării, la 9 aprilie 1918, de unirea Basarabiei cu România: „Republica Democratică Moldovenească (BASARABIA), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră si vechile granite cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută si mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric si dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-si hotărască soarta lor, de azi înainte si pentru totdeauna, se uneste cu mama sa România”. Sau se văd în Palatul metropolitan din Cernăuti si aud Consiliul general al Bucovinei hotărând: „Unirea neconditionată si pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremus, Colaciu si Nistru, cu regatul României”.
Si aceste vise, oaze de lumină din memoria noastră colectivă, se varsă în cultură. Ea ne redă ca un popor întreg. Este ceea ce visa Eminescu, în noaptea de 15-16 august 1871, în Turnul lui Stefan cel Mare de la Mănăstirea Putna, „Cultura este puterea popoarelor”, ca apoi, la trezirea crudă în zilele stâlcite ale istoriei, în 13 iunie 1889, în ospiciul lui Sutu, să-si acopere capul rănit cu coroana lui Matei Basarab. Dosarul de urmărire si apoi de punere sub interdictie a poetului s-a fost închis atunci, dar el se deschide ori de câte ori se trece prin Ziua cea Mare. Chiar pe sub „pusca umplută cu pietre de diamant cât oul de mari”.
2. Operele de cultură sunt însemnele nepieritoare ale istoriei nationale; în ele reverberează, legând generatie de generatie, năzuinte, deziderate, idealuri. Frumusetea, structura, măretia arhitectonică si realele lor vorbesc des¬pre unitatea si individualitatea firii unuia si aceluiasi neam. În opera lui Lucian Blaga, arhitectural înăltată prin câte trei coloane si muzical desfăsurate către trei dimensiuni ale spiritului, rezonează trei spatii, ca unul si ace¬lasi, ale fiintei nationale. În Hronicul si cântecul vârstelor (scris în 1946 si publicat postum, în 1965, Editura tineretului), Lucian Blaga îsi repriveste „diagrama” operei si etapele biografice, ascultând „sângele” cum se trage „înapoi în părinti”; înregistrează murmurul istoriei si, mai ales, al destinalei zile de la Alba-Iulia, al cărei „cântec” se aude în întreaga-i operă.
„Pentru marea, istorica adunare natională de la Alba-Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă – îsi aminteste el – n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineata zilei de 1 Decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba-Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume) pe jos cu cărutele. A renun-tat la călătoria cu trenul, căci până la Alba-Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineată rece de iarnă. Respiratia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a soselei se duceau spre Alba-Iulia, scârtâind prin făgasele zăpezii, cărutele românesti, buchete de chiote si bucurie, alcătuind un singur fir, iar pe cealaltă parte se retrăgea, în aceeasi directie, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca niste pumni strânsi ai tăcerii. (…) La Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în sala adunării. Lionel, care era în delegatie, a intrat. Am renuntat c-o strângere de inimă si mă consolam cu speranta că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de nedescris. Pe câmp se înăltau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau natiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau, pentru multiplicarea ecoului, de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul national, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiti totul, chiar si stângăcia si totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună. Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeasi trăsură de la Sebes, atât eu cât si fratele meu, ne simteam purtati de constiinta că «pusesem temeiurile unui alt Timp», cu toate că n-am făcut decât să partici¬păm, tăcuti si insignifianti, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria si atmo¬sfera sa, ne comunica o constiintă istorică. Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitrul, unde, lângă biserică, Tata îsi dormea somnul sub rădă¬cina plopilor. Zgomotul rotilor pătrundea desigur până la el si-i cutremura oasele. «Ah, dacă ar sti Tata, ce s-a întâmplat» zic eu fratelui meu, întorcând capul spre crucea din cimitir. Si cât a tinut drumul prin sat, n-am scos un cuvânt, nici eu, nici Lionel. O emotie ne strânsese gâtul ca o mână, care încetul cu încetul se înmuia, după ce voise aproape să ne sufoce. În sat era întuneric si liniste. Când dăm să iesim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neasteptat, în noapte, un strigăt de copil: «Trăiască România dodoloată!».” (pp. 231-233).
Strigătul acesta de copil, care si-a luat zborul la amurg ca si al păsării întelepciunii, a străfulgerat noaptea, făcând vizibil lumii adevăratul chip rotund al României. Desăvârsirea unitătii politice venea să confirme „unitatea preexistentă” a românilor clamată continuu de Eminescu. Strigătul de copil nu putea să fie altceva decât vocea „omului pururea tânăr”, în care Eminescu, în rând cu creatorul basmului Tinerete fără bătrânete si viată fără de moarte, văzuse geniul poporului român. Si Lucian Blaga îl auzise, pe când se întorcea acasă de la Marea Sărbătoare Natională de la Alba-Iulia, si-si începea pregătirea volumului Poemele luminii.
|
Dumitru Velea 12/2/2015 |
Contact: |
|
|
